Nu suntem nebuni

Unii spun și, probabil, chiar cred că Poetul Național Mihai Eminescu a fost victima unor complotiști, ce l-au imbolnăvit, l-au internat forțat și nejustificat într-o casă de nebuni și l-au omorât acolo, în florea vârstei. Alții spun și, desigur, cred că Mihai Eminescu nici nu a fost un poet național, ci doar un versificator scrintit la minte, de care râdeau bărbații și își băteau joc femeile, versificator ce a sfîrșit binemeritat în mizerie, ros de sifilisul definitoriu pentru viața de promiscuitate pe care a trăit-o, moartea fiindu-i o alinare și nu un necaz. Și mai sunt alții, din ce în ce mai numeroși, care nici nu știu cine a fost Mihai Eminescu, ori cred doar că a fost și el, acolo, un poet oarecare, o curiozitate a literaturii române, de care nu mai are nimeni nevoie.

Cei ce cred că Poetul a fost victima unui complot au în vedere faptul indubitabil că acesta a fost deosebit de incomod pentru puternicii vremii, ale căror ticăloșie și micime le fuseseră dezvăluite de Eminescu atât în versuri, cât și în proza jurnalistică. Era, deci, de presupus că acești puternici ai vremii să fi pus mână de la mână și să fi finanțat și plănuit un complot care să îi închidă gura și să îi înghețe cerneala din călimara Poetului.

Cei ce spun despre Eminescu că acesta nu contează pentru contemporanii noștri, că a rămas uitat undeva în istoria mică a românilor și în Cimitirul Bellu, că viața lui a fost urâtă, searbădă și nesemnificativă, nu sunt altceva decât vocile slugilor puternicilor vremii de astăzi, puternici ce se aseamănă incredibil de mult cu cei de pe vremea Poetului, fiind la fel de monstruoși, de mici și de virali pentru nație ca și aceia.

Dacă este adevărat că vremurile de astăzi se aseamănă foarte mult cu cele din timpul vieții Poetului Național Mihai Eminsescu, dacă este adevărat că Băseștii, Antoneștii, Zgonii, Ponții, Opreii, Dragneii, Chițoii, Stancii, Bordeii ori Zăgrenii de astăzi se aseamănă foarte mult cu capii puterilor legislativă, executivă și judecătorească de acum aproape un secol și jumătate, atunci ar mai putea fi și o altă explicație pentru sfârșitul tragic al vieții Eminescului.

Este foarte posibil ca Mihai Eminescu să fi înnebunit de-a binelea văzând cum vorbele sale se spărgeau de zidul indiferenței populare, cum apelurile sale la acțiune rațională, la efort național, la patriotism, la auto-salvarea poporului român de conducătorii săi veroși, inepți și străini de neam rămâneau fără ecou, ori nici măcar nu ajungeau la inimile compatrioților săi.

O asemenea ipoteză are o singură hibă. Nu ne este clar cum de Mihai Eminescu a fost singurul care a înnebunit din cauza disperării că nu este ascultat și urmat, că este singurul căruia îi pasă. Oare ceilalți ce văzuseră și ei aceleași defecte fundamentale în pregătirea teoretică, în educația formală și informală, în cultura generală și în cea politică, în caracterul și în comportamentul puternicilor vremii de atunci nu au ajuns și ei la o asemenea disperare încât să prefere o lume imaginară, aparte și departe de cea urâțită de acești așa-ziși politicieni?

Cu siguranță că, dacă au existat asemenea „ceilalți”, ei nu au ajuns la casa de nebuni deoarece au apelat la protecția psihică a negării realității, ceea ce îi face totuși bolnavi psihic, dar nu de internat în ospiciu.

Mult mai mulți au fost, însă, cei ce au recunoscut că Eminescu avea dreptate dar nu le-a păsat. Ori și-or fi zis că nu este treaba lor să facă România mai curată și mai prosperă, ori și-au zis că merge și așa, câtă vreme nu le este și mai rău.

Și au mai fost, evident, și cei ce, recunoscând dreptatea eminesciană, i-au mulțumit Poetului pentru că le-a deschis ochii și le-a arătat cine este de succes în Țara asta, ca să se poată aciua și ei sub protecția puternicilor zilei, doar-doar vor primi și ei un os de ros. Sau, măcar o frimitură de la masa acestora.

De aceea nu au fost mai mulți nebuni, pe vremea lui Mihai Eminescu. Și, prin comparație, de aceea nu suntem nici noi astăzi nebuni, în România lui Băsescu, Ponta și compania.