Există o unanimitate de opinii, între avizați, privind faptul că anexarea Peninsulei Crimeea de Federația Rusă, în 2014, în condițiile cunoscute, s-a făcut cu desconsiderarea completă a arhitecturii de securitate euro-atlantice. Arhitectură edificată pe principiul imovabilității frontierelor între statele europene. Mai ales argumentul istoric, care a prevalat în discursul favorabil anexării, fiind considerat inacceptabil. Așa că nu este de mirare că, de atunci, din 2014, Moscova întreprinde complexe și variate acțiuni de repunere în discuție a aranjamentelor de securitate în vigoare, în spațiul european, cu participare trans-atlantică.
 |
| Foto: sofrep.com |
Cum face asta? Vizibil cu ochiul liber, prin două metode principale, cărora li se subsumează toate celelalte metode și tehnici de acțiune moscovite. Respectiv prin influență și prin amenințarea cu criza, dacă nu chiar cu războiul. Și face Moscova așa ceva în fiecare stat participant la edificarea acestei arhiecturi, precum și în organizațiile internaționale de securitate, din care face parte.
Întrebarea firească este cum se poate contracara un asemenea demers? Cu alte cuvinte, cum se poate apăra și prezerva actuala arhitectură de securitate euro-atlantică, atât de sever zgâlțâită de Federația Rusă, căreia, evident, nu îi mai este de folos? Asta, în condițiile în care metoda sancțiunilor individuale și punctuale, aplicate unor persoane și firme rusești, nu dă rezultate. Pe termen scurt, cel puțin.
Nu există încă un răspuns categoric la această întrebare, formulat de cei responsabili de securitatea națională și internațională. Nici măcar la nivelul dezbaterilor publice, civile, nu s-a identificat încă vreo soluție. Unul dintre principalele motive ale acestei situații fiind că lumea occidentală suferă de lipsa unui leader efectiv.
Dar mai sunt și alte motive. Aranjamentele actuale de securitate continentală și de edificare a încrederii între actorii statali datează de pe vremea războiului rece. Adică, ele reprezintă o garanție de pace între două blocuri opuse ideologic și facil identificabile geografic. Astăzi, una dintre ideologii, cea comunistă, a dispărut. Dar nici cealaltă nu se simte prea bine, deoarece aranjamentele de securitate despre care vorbim datează de la mijlocul anilor 1970. Adică, din era industrială, care a apus de mai bine de două decenii în Europa Occidentală. Eră care definea într-un mod particular atât interesele naționale și de alianță, cât și amenințările percepute la adresa acestor interese. Astfel încât nu există nici vreo fundamentare teoretică a unei noi sau revizuite arhitecturi de securitate, nici vreo școală de gândire are să poată introduce propuneri rezonabile pentru pacea post-industrială. Dar există foarte multă nesiguranță, rezultată dintr-o necunoaștere funcțională, în toate cancelariile europene, dar și peste Atlantic, privind prefigurarea păcii în era post-industrială.
Ar mai trebui adăugat comportamentul păgubos al unora dintre euro-atlantici, care nu ezită să transforme orice criză, inclusiv crizele de securitate, în oportunități, pe seama partenerilor și aliaților. Între anumite limite, desigur. Dar nu numai între statele din Uniunea Europeană sau din afara ei, ci și în interiorul statelor. Mai ales al celor mari și puternice, unde putem vedea cu ușurință o polarizare semnificativă a societății, pe considerentul că un pol ar vrea să rezolve problemele de securitate națională pe seama sau în pofida celuilalt pol.
Menționez toate astea doar ca argumente pentru observația că apărarea și prezervarea actualei arhitecturi euro-atlantice de securitate sunt relativ șubrede. Suficient de precare pentru ca, la un moment dat, în ipoteza că nu va sucomba sub sancțiunile actuale, Moscova să reușească readucerea în discuție a acestei arhitecturi, pentru a o modifica esențial, în folosul său nemijlocit.
Asta, dacă nu cumva se va ajunge la război. La o serie de războaie locale sau la un război continental. Ori chiar la un război mondial, dacă ar fi luăm în considerare și eforturile unor asiatici de a folosi forța și amenințarea cu puterea militară în reconfigurarea aranjamentelor de pace din regiunea lor.
Mă întreb, cu toată seriozitatea, dacă România, în întregul ei, este atentă la o asemenea eventualitate? Nu neapărat a războiului, dar a sucombării actualei arhitecturi de securitate euro-atlantice. Dacă analizează scenarii și dacă se pregătește pentru rezolvarea efectivă a lor, în cazul în care ar prinde viață? Dacă își planifică resursele necesare prezervării sale ca stat european, aparținând de civilizația occidentală? Dacă își dezvoltă elemente de influență pozitivă a organizațiilor internaționale de securitate din care face parte? Dacă își configurează parteneriatele strategice pentru a putea soluționa favorabil orice amenințare sau risc la adresa securității sale, în condițiile prăbușirii edificiului de securitate continentală actual?
Aceste întrebări nu sunt retorice. Dar nici nu știu răspunsul la ele. Deși îl bănuiesc. Având în vedere că niciun stat alcătuit strâmb, edificat incomplet, instituționalizat mafiotic și populat de guvernanți inepți și de un public indolent nu ar putea vreodată să se gândească la un viitor mai îndepărtat decât ziua de mâine. D-apoi să elaboreze scenarii despre evenimente exterioare sieși și cu incidență de la unu la cinci ani!
