Nerostogolirea

O piatră de pus sub cap e o fundație de gând cuminte
Este originea unei umbre ce cade dincolo de Soarele de seară
Odihnă pe un drum între un rău făcut și o promisiune de bine
Proptea pentru o funie ridicată de un fachir surd și fără de cuvinte
Să lege la vârf o lume presărată pe Planetă de o altă lume gregară
Din Ceruri de unde o ploaie de stele de lacrimi de aur ne vine

Niciodată nu vom ști de unde se iscă gândul acela fierbinte
Ce ne trezește ca un vis în lupta cu oboseala noastră primară
Și ne rupe de noi și de locul acesta străin ce știm că ni se cuvine
Ca să fim liberi de trup și liberi de dor și liberi de foc și de minte
Știm doar că piatra de sub cap nu-i decât o pernă pentru dormitul pe-afară
Acolo unde toamna frunza se-ngroapă și rădăcina răsare sub apele line

Am vrea să auzim cântând piatra asta căzută din Cer sau cioplită de ere glaciare
Dar ne e frică de muzica ei când știm de la moșii noștri că rostogolirea-i tare ne doare.