Tinerete comunistă

Tânăr fiind, în comunism, eu și cam toți prietenii mei ne-am propus cam ce își propune orice tânăr: să trăim într-o lume mai bună decât cea a părinților noștri. 

Pornind de la lucrurile esențiale: pacea e mai bună decât războiul. Ordinea e mai bună decât anarhia. Respectarea legii e mai bună decât fărădelegea. Chestii din astea. 

Apoi ne-am propus să ne simțim bine. Să profităm cât putem de mult de tot ceea ce avem la dispoziție. Am avut și norocul să ne formăm ca adolescenți imediat după 1968, când Republica Socialistă România era singura poartă prin care civilizația occidentală intra în Lagărul Comunist. De la țigări, băuturi și brichete și până la filme și literatură. Și mai ales, ne-am format prin muzică. Care nu era disponibilă în magazine, dar era tolerată în casele noastre, prin copiere pe bandă magnetică, unul de la celălalt. 

Blue jeans nu se găseau în magazine, dar toată lumea avea o pereche, fie „din pachet”, fie „de la șop”, fie, în cazul meu, confecționate clandestin ori aduse de taică-meu, care economisea diurna de cinci zile ca să îmi ia mie o pereche. 

Și mai erau teatrul și lecturile. În rest, vara ștrand, iarna patinoar, vara la mare, iarna la munte, Paștele de Întâi Mai de cinci zile libere, Crăciunul întotdeauna cu petrecere, chestii din astea, cum ziceam și despre lucrurile esențiale. 

Ce ne propuneam noi, adolescenți și tineri, era să facem bine ceea ce voiam să facem în viață. Acesta să fie succesul nostru. Indiferent că voiam să fim medici, profesori, mecanici, ingineri, actori sau orice altceva. Nici prin gând nu ne trecea să ne alegem o meserie bănoasă. Să avem bani! Pentru bani în sine. Ne doream să avem bani atâția cât să nu avem grija lor. Să ne asigure confortul. 

Restul obiectivelor în viață fiind de cu totul altă natură decât averea. Ba mai și râdeam de părinții noștri mai economi, câ uite cum strâng ei banul, ca Hagi Tudose! 

Eu între prietenii mei din copilărie și din adolescență nu am avut niciun arivist. Niciun oportunist. Niciunul care să își fi propus vreun compromis, vreo schemă din care să ajungă bine în viață altfel decât prin muncă. Cu învățătura aferentă, desigur. Unii dintre noi au învățat mai mult și au avut școală mai multă, alții au fost mai leneși ori și-au dorit neapărat o școală exclusivistă, la care nu au mai ajuns și s-au mulțumit cu o meserie onorabilă, dar fără pretenții de mare școală. Așa cum a fost cazul meu, care mi-am dorit să fac Istoria și Teoria Artei și nu s-a putut, din cauză de liceu militar. Așa că. la 19 ani, m-am mulțumit cu școala militară de ofițeri de infanterie. 

Că țării îi zicea Republica Socialistă România, că era un partid conducător, exclusivist și unic totodată, că Ceaușescu devenea pe zi ce trece un tot mai iubit conducător și mai înțelept cârmaci nu erau teme de discuție între noi. Laudele publice, din ce în ce mai deșănțate, la adresa lui Ceaușescu, erau privite cu amuzament, dar nu erau subiect de discuție, de analiză, ori de reflecție.

Americanul are o expresie pentru ce făceam noi: luam lucrurile la valoarea lor nominală (at their face value), cea înscrisă pe bancnotă, fără să le cântărim cu alte instrumente de determinare a valorii lor ascunse. 

Cei dintre noi care am intrat în partidul comunist am făcut-o pentru că așa era țesută societatea și pentru că, dacă voiai să fii activ social, nu aveai altă cale decât să fii activ politic. 

Niciodată nu am considerat calitatea de membru de partid comunist ca pe un privilegiu ci exclusiv ca pe o condiție de fi mai responsabil, mai angajat în societate. Iar pentru militari, era obilgatoriu să fii membru de partid, deoarece calitatea asta de membru era una dintre formele de control de partid asupra puterii militare a țări. 

În același timp, am văzut cazuri și am auzit de cazuri în care activismul de partid a fost o platformă de satisfacere a unor orgolii, ori de descătușare a unor tare comportamentale, sau de maximizare a oportunismului specific unor anumiți indivizi. Am văzut și am auzit de oameni care făceau rău altor oameni, doar din satisfacție personală, folosind funcțiile lor de partid sau de stat pentru asta. 

Problema cu ei era că nu comunismul i-a făcut răi, cruzi și feroci. Așa erau ei oricum. Comunismul doar le-a dat o platformă de manifestare a răutății, cruzimii și ferocității. Așa cum și capitalismul le-a dat celor de acelși fel o altă platformă de manifestare a acelorași tare. În aceeași perioadă de tinerețe, filmele cu Belmondo, de exemplu, erau pline de intrigați, oportuniști, egoiști, criminali și de polițiști fără pic de respect față de ființa umană, vinovată sau nevinovată deopotrivă. 

Cert este că nici eu, nici prietenii mei, cu care am crescut și ne-am format împreună, nu aveam impresia, ca să nu mai vorbim despre convingere, că am fi fost părtași în vreun fel la, sau că măcar am fi tolerat un regim politic criminal prin faptul că era unul comunist. De altfel, nominal, doar partidul era comunist. Regimul era socialist și fusese înainte muncitoresc. Pe vremea dictaturii proletariatului, pe care noi nu o prinsesem decât în copilăria timpurie, cea fără discernământ. 

Așa că, atunci când ne-am propus să schimbăm lumea, să o facem mai bună decât era cea a părinților noștri, nu ne-am propus ca schimbarea să includă și schimbarea de regim politic, ori de partid conducător. Pur și simplu pentru că nu intra în discuție. 

Și nu am privit asta ca pe un compromis. Ori ca pe o asociere prin tolerare cu criminalii și torționarii din comunism. Din contră. Partidul comunist avea mare grijă să nu fie asociat în vreun fel cu torționarii, cu criminalii sau cu infractorii nici mari, nici mărunți. Nu exista vreun membru de partid condamnat penal. Dacă vreun comunist comitea vreo infracțiune pedepsibilă penal, el era imediat dat afară din partid și abia apoi judecat. Unii scăpau fără condamnare, dar asta nu conta. Important era ca partidul să nu fie asciat cu ei, fără să facă apel public la faimoasa acum prezumție de nevinovăție. 

Așa că resping orice acuzație ce mi s-ar aduce mie că, la fel ca toți din generația mea, mai puțin cei câțiva dizidenți, născându-mă și formându-mă în comunismul românesc, eu aș fi învățat și aș fi practicat arta compromisului, trecând cu vederea ori chiar asociindu-mă pasiv cu criminalii care au săvârșit crime în numele și în favoarea comunismului.