Am fost întrebat oare de ce oficialitățile românești nu comunică cu publicul în materie de dezastre naturale sau dezastre produse de mâna omului? Răspunsul meu scurt a fost că nicio autoritate publică, de niciunde, nu va face pentru public mai mult decât i-ar cere publicul să facă.
Așa că oficialitățile românești tac în materia comunicării cu publicul pe tema dezastrelor deoarece publicul nostru național nu vrea să le audă spunându-i cum stă treaba cu „satisfacerea voinței poporului și cu adaptarea procesului de guvernare pentru gestionarea riscurilor care implică decisiv publicul”, cum ar fi spus în românește Thomas Jefferson, acum vreo 250 de ani.
Mai precis, publicul național din România nu le cere guvernanților săi niciodată să îi satisfacă lui, publicului, dreptul constituțional la informație (Articolul 31). Drept la informație ce are două componente majore, la fel de importante: accesul neîngrădit al publicului la „orice informație de interes public” și obligația autorităților „să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”.
Adică, fiecare cetățean dar și fiecare comunitate, inclusiv națiunea întreagă, are dreptul să îi întrebe pe guvernanții săi, cei care populează organele reprezentative, prin care poporul își exercită suveranitatea, precum și autoritățile și instituțiile publice, iar guvernanții aceia au obligația să răspundă publicului și fiecărui cetățean la orice întrebare.
În același timp, autoritățile publice, centrale și locale, au obligația să informeze publicul și atunci când nu sunt întrebate, dacă subiectul informației este despre activitatea lor și despre orice problemă de interes pentru orice persoană din public.
La noi, în România constituțională, nici vorbă ca autoritățile să își onoreze această obligație duală, cea de a răspunde la solicitările de informații complet și oportun, precum și cea de a informa corect publicul, chiar dacă nu sunt întrebate.
De ce nu? Cum spuneam, răspunsul simplu este că nu li se cere, din partea publicului, să facă așa ceva. Asta, indiferent de subiect.
Dar există gama de subiecte despre riscul ca o comunitate din România să pățească un dezastru natural (alunecare de teren, caniculă, cutremur, inundație, îngheț...) sau un dezastru produs de mâna omului (accident nuclear, prăbușire de clădiri, distrugere de infrastructură rutieră, de comunicații, de energie etc.). Acestea sunt subiecte despre care publicul trebuie să afle de la autoritățile sale fără să le întrebe.
În primul rând, nici nu ar ști publicul ce să întrebe. În al doilea rând, publicul nu știe niciodată ce rol urmează să joace în caz de dezastru natural sau uman, dacă nu este inclus în vreun plan și nu i se spune cum e cu planul acela. În al treilea rând, nu are de unde să știe publicul ce parte din pregătirile de a face față unui dezastru cu risc mai mare sau mai modest de producere îi revine autorităților și ce parte îi revine lui sau fiecărui membru al publicului.
De unde și obligativitatea autorităților centrale și locale să adopte politici de informare publică în pregătirea pentru dezastre naturale ori produse de mâna omului, cu risc mai mare sau mai mic de a se produce, precum și pentru resolvarea cazurilor în care asemenea dezastre se produc.
Politici publice, fără îndoială, care să fie apoi materializate în planuri de măsuri pentru informarea publicului în mod oportun, continuu și mai ales credibil.
La rândul lor, planurile de măsuri trebuie finanțate/bugetate, instituțiile care le aplică trebuie pregătite, personalul din acele instituții trebuie instruit, canalele de comunicare în masă trebuie asigurate și din punct de vedere tehnic/al infrastructurii și din punct de vedere al conținutului mesajului, ca să funcționeze neîntrerupt, înainte de dezastru, pe timpul producerii dezastrului și în urma dezastrului.
După care ar urma exerciții, testări, introducerea în cultura locală și națională a cutumelor de informare publică despre riscul producerii dezastrelor și așa mai departe.
Vorbim deci despre o muncă de instituționalizare a comunicării de risc, în caz de dezastru.
Niciun guvernant nu va depune o asemenea muncă, de capul său. Mai ales că munca asta de instituționalizare a comunicării de risc presupune cunoaștere, expertiză chiar, presupune resurse și mai ales presupune onestitate guvernamentală și grijă față de om și față de comunitate. Adică, chestii pe care niciun guvernant nu le agrează și nu le-ar face de bună voie.
Așa că avem un aparent cerc vicios. În care guvernanții români, indiferent de culoarea lor politică, nu informează publicul pe subiectul riscului de dezastru natural sau uman, deoarece publicul însuși nu îi întreabă pe guvernanții săi cum stă treaba cu așa ceva, iar publicul nu știe ce să întrebe și atunci tace. Tăcere ce este satisfăcătoare pentru guvernanți, care pot să tacă și ei, liniștiți și fără vină.
De este cercul acesta doar aparent vicios? Deoarece el se închide doar dacă publicul național sau local nu vrea să știe de la guvernanții săi despre ce e vorba cu cutremurul, de exemplu.
Publicul nu este niciodată incapabil să le pretindă autorităților să îi satisfacă lui, publicului, dreptul la informare, pe orice subiect, inclusiv pe cel despre riscul de dezastru.
Atunci când publicul național sau local nu le cere guveranților să îl informeze despre riscul de dezastru, sub toate aspectele relevante, inclusiv ce rol ar avea el într-o asemenea situație, acel public ori este nepăsător, indolent chiar cu soarta lui, ori se informează din altă parte, decât de la autoritățile ce îi asigură bunurile publice naționale sau comunitare.
De unde și observația că un asemenea cerc al comunicării în buclă între public, guvernanți și din nou public este un cerc doar aparent vicios.
Spre satisfacția celor care își fac o meserie sau măcar își sigură un beneficiu de pe urma faptului că publicul preferă să se informeze de la tabloide scrise sau audio-vizuale, sau din rețelele de socializare virtuală, unde urmărește cu milioanele tot felul de „influencers”, unul mai imoral decât altul, ori de la „Baba Omida”.
În loc ca publicul să prefere să fie informat de autoritățile pe care le alege el, liber și periodic, ca să îl guverneze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu