Where is the wisdom we have lost in knowledge?
(Unde este oare înțelepciunea pe care am pierdut-o noi în cunoaștere?)
T.S. Eliot[i]
Cum ziceam și în titlu, domnul președinte Klaus Iohannis a reușit! Înainte de reușita asta, în 2014, domnul Iohannis acceptase să candideze la Președintele României, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă să îndeplinească cea mai înaltă demnitate în statul România, într-o eră deschisă de prăbușirea în primăvara acelui an a arhitecturii de securitate euro-atlantică, prin anexarea de către Federația Rusă a Peninsulei Crimeea, de la Ucraina, stat cu care România împarte cea mai lungă frontieră terestră.
A acceptat să candideze știind foarte bine că și dacă ar fi fost o mașină de spălat vase în locul său, tot ar fi ieșit câștigător în alegerile acelea, în condițiile în care contracandidatul său a fost penibilul plagiator de renume mondial Ponta Victor.
Foarte important pentru istoria acelor vremuri este că a candidat fără să aibă o echipă de campanie a lui și nu a partidului care îl împrumutase de la Primăria Sibiu, dar și fără să aibă vreo echipă de lucru capabilă teoretic și acțional să preia buna funcționare a autorității publice numită Președintele României, cu tot ce presupune asta, de la „președintele-jucător” Băsescu, zis și Petrov.
Iar după ce a dobândit cea mai înaltă demnitate posibilă în statul România, domnul Klaus Iohannis nu a avut nici cel mai vag interes să afle oare ce presupune acea demnitate? Adică, oare ce ar trebui să facă domnia sa la serviciu și mai ales cu ce rezultate?
După toate aparențele, domnul Iohannis a fost și este și astăzi convins că a fi Președintele României este ca și când ar fi fost un primar peste o urbe mai mare, așa, ca toată România. Adică, să fie vizibil în momentele esențiale, reprezentativ ca un manechin/fotomodel și articulat ca un fost profesor de Fizică, dar fără nicio urmă de voință/ambiție proprie, de program politic, de viziune de țară, de ceva care să îl facă să își stabilească obiective pe direcții și etape, să depună eforturi pentru a găsi soluții la obstacolele pe care le-ar fi întâmpinat pe drumul spre acele obiective, ori în îndeplinirea îndatoririlor și responsabilităților constituționale.
Un primar peste România, care să semneze decrete după cum îi sunt băgate în mapă, la semnat, de către un șef de cabinet controlat de cei pe care ar fi trebuit să îi controleze și să îi supervizeze constituțional chiar Președintele României, fără să se intereseze vreodată despre implicațiile și semnificația acelor semnături.
Și așa ar fi rămas lucrurile, dacă nu i-ar fi propus cineva, nu știu cine, să aibă și el un „proiect de țară”. Și nu unul oarecare, ci unul tocmai în domeniul său profesional, de bază: educația națională.
Nu este clar nici astăzi, după ce domnul Klaus Iohannis a ajuns la al doilea mandat prezidențial (pe care l-a dobândit candidând din nou în rolul de mașină de spălat vase, împotriva unei persoane de toată rușinea publică), dacă domnia sa a adoptat acest „proiect de țară”, ce a căpătat și un nume (România educată), la fel cum a semnat decretele, ori o fi avut vreo contribuție la demararea și ghidarea lui?
În tot cazul, tot prin semnătură, domnul Iohannis a consfințit acest „proiect de țară” sub forma unui așa-zis raport, după care s-a implicat vizibil și indubitabil în demersurile de transpunere a documentului semnat de el în viață.
Adică, a impus o coaliție de partide politice parlamentare, cu singura condiție ca guvernul rezultat din ea să promoveze „România educată”, să o transforme în lege și să o aplice ca singurul „proiect de țară” iscat de la revoluția din 1989 încoace.
După care a impus un ministru al Educației, apoi un altul, care să promită că raportul va fi făcut lege, iar legea va fi aplicată.
Cam ăstea au fost singurele acțiuni personalizate ale domnului Iohannis, în cele două mandate și în cei 9 ani de Președintele României.
Se pare că domnul Iohannis a contat foarte mult că așa-zisul raport „România educată” este de fapt o făcătură, care nu ia în seamă niciuna dintre problemele existente (și existențiale) în sistemul național de educație de stat, nu stabilește niciun obiectiv instituțional, nu oferă nicio viziune, așa cum nu respectă nici cele mai elementare reguli de studiere a domeniului public ori de redactare a unui proiect care să propună ceva legat de funcționarea acelui domeniu public, respectiv educația națională.
Așa cum se pare că a contat și pe faptul că cei doi miniștri impuși de el să gestioneze implementarea prin lege a „României educate” nu au nicio cunoaștere teoretică dar nici vreo experiență practică în domeniul (re)instituționalizării prin lege a unui domeniu public de magnitudinea și de importanța strategică a educației naționale de stat.
Doar în asemenea condiții ar fi putut apărea proiectele de legi ale învățământului pre- și universitar, în halul în care au fost ele redactate și prezentate publicului pentru dezbatere publică.
Adică, domnul Klaus Iohannis, care de 9 ani nu face altceva decât să fie vizibil în momentele necesare, să fie reprezentativ ca un fotomodel, să fie articulat ca un fost profesor de Fizică în rarele momente în care vorbește și mai ales să semneze decrete prezidențiale ca primarul de țară, a avut în sfârșit oportunitatea strategică să facă și domnia sa ceva personalizat.
Și asta nu e „reforma” educației naționale de stat, ci este compromiterea masivă, strategică chiar, dar mai ales deliberată, programatică, a conceptului de „proiect de țară”.
Faptul că, în acest demers, domnul Iohannis beneficiază de ajutorul dezinteresat al celor care pretind că ar fi ceva de dezbătut public (cum ar fi, de exemplu, non-subiectul Religia la bacalaureat!) din proiectele de lege în care s-a vărsat raportul „România educată” nu are cum să schimbe datele problemei.
Domnul Iohannis a reușit pe mâna domniei sale, fără să aibă nevoie de asemenea ajutoare.
[i] T.S. Eliot, The Rock: A Pageant Play: Book of Words by T.S. Eliot. Harcourt, Brace and Company, New York, 1934 (p. 7)