sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Fărădelegea

Cum ar fi să să zică legea una, iar cei puși să îndeplinească acea zisă să facă alta? Și să mai și spună public și răspicat că vor aplica legea altădată, când vor avea timp, pentru că, deocamdată asta este ceea ce le lipsește, timpul!
Aceasta a fost situația zilele astea, când, la Ministerul Apărării Naționale, s-au emis decizii de pensionare prin care pensiile militare de stat au devenit pensii în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale. Prin aceste decizii s-au și recalculat aceste pensii și au fost plătite beneficiarilor așa cum au rezultat din această recalculare. Din vreo 84.000 pensii militare de stat în plată, cei de la minister au reușit să recalculeze vreo 22.000, restul fiind automat plătite prin aplicarea salariului mediu brut pe economie ca bază de calcul pentru întreaga perioadă de serviciu militar activ. Dintre cei 62.000 de recalculați prin această formulă, vreo 20.000 trimiseseră adeverințe mai complete sau mai sumare privind veniturile lor din timpul serviciului militar activ, dar acele adeverințe nu au fost folosite la recalculare, deoarece funcționarii nu au avut timp. Aceste date și informații ne-au fost furnizate deunăzi de o doamnă îmbrăcată în uniformă de general al armatei române, încadrată de doi domni diformi și încremeniți, tot în uniforme, dar doar de colonel.
Simplu, nu este așa? Singura problemă este că doamna general a denunțat public o încălcare a legii și a făcut-o nu mai puțin transparent decât altă doamnă care, mai multă și îmbrăcată în civil, a anunțat în Parlament un vot inexistent la o altă lege a pensiilor.
Vorbim de o încălcare a legii deoarece legea prevede explicit că se utilizează salariul mediu brut pe economie doar pentru acele perioade pentru care veniturile de natură salarială nu pot fi dovedite. Pentru oricare alte situații, ca, de exemplu, cele în care veniturile respective pot fi dar nu sunt dovedite, din diferite motive, cum ar fi că nu și-a găsit funcționărimea ministerului timp să se uite pe dovezi, sau arhiva nu a comunicat corect și complet acele dovezi, care altfel există și pot fi produse, nu se poate utiliza salariul mediu brut pe economie decât cu încălcarea acestei legi.
Ce să înțelegem de aici?
În primul rând, trebuie să înțelegem că, la Ministerul Apărării Naționale, legea se aplică doar atunci când funcționărimea are timp. Dacă nu are timp, ca în cazul pensiilor, cei de acolo încalcă cu seninătate legea, sub pretextul că cei păgubiți au dreptul la constestație și, atunci când ministerialii vor analiza acele contestații, poate le vor face unele ajustări reparatorii.
Propun să fim de acord cu această atitudine. Mai mult chiar, propun să o exindem la toate categoriile profesionale. De exemplu, medicul chirurg să deschidă pacientul, eventual să taie ceva prin el, după care să constate că nu mai are timp și să îl lase așa până când își va găsi acel timp. Mecanicul de locomotivă să meargă cu trenul doar cât are timp, după care să îl oprească unde s-a terminat timpul și să se ducă acasă, urmând ca altădată să continuie drumul până la destinație. Chelnerul să ia comanda și apoi să se uite la ceas, să constate că timpul pentru acel mesean a trecut și să îl servească abia mâine, când va fi mai puțin aglomerat. La fel, cei de la pompele funebre să se ducă acasă fără să închidă groapa în cimitir, zicând că o vor face altădată, când vor avea timp. Ca să nu mai vorbim de polițiști sau chiar de militarii din Afganistan, care ar trebui să își îndeplinească misiunile doar dacă timpul le permite. Dacă nu, mai amânăm o lună – două, că n-o fi foc.
În al doilea rând, constatăm totalul dispreț al președintelui României, primului său ministru și al lui Oprea de la minister, împreună cu funcționărimea aservită lor față de legea pe care tot ei au scris-o și au forțat-o la promulgare prin șantaj la Parlament și pile la Curtea Constituțională.
Raționamentul, sau cum i-o fi zicând gândirii perverse și golănești cu care au operat Oprea de la minister și subordonații lui necondiționali, a fost că prevederea legală „nu pot fi dovedite venituri de natură salarială” înseamnă că cei care trebuie să efectueze recalcularea și să emită noua decizie de pensionare pot sau nu să ia în seamă „dovezile”, iar dacă nu le iau, înseamnă cu „nu au putut fi dovedite”, așa cum s-a și explicat că cică funcționărimea nu au avut timp să se uite pe 20.000 adeverințe și să recalculeze pensiile în funcție de ce scria acolo. În mod normal, prima activitate a celor puși să recalculeze pensiile ar fi trebuit să fie constatarea existenței „dovezilor” privind „veniturile de natură salarială” sau, după caz, faptul că acele venituri „nu pot fi dovedite”.
În loc de această procedură firească, cei care au scris legea s-au răzgândit după promulgare și au emis diferite acte așa-zise normative prin care au complicat și corupt aplicarea legii, transferând cea mai mare responsabilitate pe seama bieților beneficiari. Într-un caraghioslâc incredibil, rezerviștii au fost puși să se adreseze Ministerului Apărării Naționale cu solicitarea de a li se dovedi veniturile avute pe timpul serviciului activ, cu scopul declarat ca acele dovezi să fie remise, cui credeți?, chiar Ministerului Apărării Naționale care le-a produs. Mai mult, actele normative emise de guvern și minister prevăd că neaplicarea acestei cerințe de către bietul rezervist se sancționează cu convertirea veniturilor reale și existente în arhiva de la minister în salariu mediu brut pe economie. Asta pe când legea prevede ceea ce am arătat deja că prevede, adică utilizarea acestui salariu mediu brut pe economie exclusiv în situația în care veniturile nu pot fi dovedite.
Și mai mult, confruntați cu o hotârăre judecătorească definitivă și irevocabilă dată în contencios pentru blocarea de la aplicare a hotărârii de guvern prin care se impuneau aceste condiții pensionarilor, Boc de la guvern și Oprea de la minister, împreună cu acoliții lor au ales să „considere” ei de capul lor că hotărârea respectivă se aplică în continuare celor care nu dăduseră în judecată „statul ăsta”, cum bine îi zice României domnul președinte Băsescu.
În concluzie, în România domnește fărădelegea.
Ce este de făcut? Sau, mai exact, ce putem face noi doi, eu scriitor și dumneavoastră cititor?
Eu propun două măsuri imediate:
1. Trimiterea la procuratură a unui denunț penal împotriva celor care au încălcat legea, în condițiile în care atribuțiile lor de serviciu specifică faptul că sunt obligați să respecte legile.
Dacă există un ordin verbal sau scris dat celor de la pensii să recalculeze pensiile militare de stat folosind salariul mediu brut pe economie în alte situații decât cea singură prevăzută expres de lege, atunci acel ordin este ilegal, se numește abuz de autoritate și se încadrează în Art. 419 din Codul penal, care prevede că fapta superiorului sau șefului care îl obligă pe subordonat sau inferior să încalce îndatoririle de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 3 ani. Asta deoarece este clar că respectarea întocmai a prevederilor legale este o îndatorire de serviciu de bază.
Dacă nu există un asemenea ordin, atunci doamna îmbrăcată în uniformă de general, împreună cu subordonații săi, să răspundă penal pentru încălcarea legii și material pentru pagubele produse pensionarilor prin aplicarea ilegală a unei formule de recalculare.
Asta pot să o fac eu și am să o fac decum primesc o hârtie cu decizia de pensionare și recalcularea.

2. Trimiterea la Parlament și la procuratură a unui denunț penal împotriva președintelui României Traian Băsescu pentru săvârșirea infracțiunii de capitulare, prevăzută de Codul penal la Art. 421, care stipulează că „ducerea în stare de neîntrebuințare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca vreuna dintre acestea să fi fost determinată de conditiile de luptă, se pedepsesc cu detentiune pe viată sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.
Domnul Băsescu, în calitate de comandant al forțelor armate, a acționat direct și nemijlocit, prin promulgarea Legii 19/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum și prin coordonarea activităților de aplicare a acestei legi, pentru distrugerea completă a rezervei forțelor armate, deoarece militarii în rezervă care primeau pensie militară de stat sunt trecuți în sistemul public de pensii și devin, potrivit legii, pensionari pentru limită de vârstă. Ori Constituția prevede expres că este interzisă organizarea de activități militare în afara autorităților statului, iar sistemul public de pensii și asigurări sociale nu este autoritate a statului, că altfel nu i-ar fi zis public ci de stat.
Și acest denunț pot să îl fac eu, dar dacă sunt mai mulți care se adresează Parlamentului, cu atât mai bine.
Dacă doamna procuror general sau domnul procuror de caz vor considera că nu s-au produs asemenea încălcări grave ale legii, așa cum nu au acționat nici în cazul rubicondei numărătoare de voturi inexistente în aula parlamentară, atunci mai rămâne să apelăm la Constituție și să cerem armatei să garanteze democrația constituțională în România, adică să extirpeze fărădelegea.

vineri, 14 ianuarie 2011

Eminescu


La 585 ani după Dante Aligheri al italienilor și la 419 ani după Francois Villon al francezilor, a venit pe lume și Mihai Eminescu al românilor. Era tocmai perioada în care un grup de inimoși din provinciile românești se dăruiseră ideii de facere a poporului român și începuseră să îi scrie o istorie, să îi organizeze viața socială și politică, să se ocupe de educarea populației, mă rog, să facă cele de trebuință pentru aducerea pe lume a unui popor.
Este drept că această întreprindere de suflet și ambițioasă peste limitele posibilului venea la două sute de ani după ce Cardinalul Richelieu inventase statul cu instituțiile sale și cultura unitară, inclusiv limba comună, trebuincioase oricărui popor constituit sau unificat. Dar planul de lucru, chiar așa de demult cum era el, era un plan bun, pe care se putea edifica un popor. Bieții părinți ai poporului român au trebuit să facă ei totul. Ei au constitutit sistemul politic și tot ei au trebuit să fie primii politicieni români, de la domnitor și prim-ministru până la ambasadori, ei au trebuit să fie primii cărturari și profesori, și tot ei au trebuit să fie primii gazetari. Unele dintre aceste întreprinderi le-au reușit mai bine, altele au fost cam improvizate sau amatoricești pentru a fi așa cum ar fi fost de dorit. În tot cazul, la data la care Dumnezeu l-a dăruit pe Eminescu românilor, facerea poporului român era mai mult o reușită decât un eșec.
De cum l-au văzut, părinții patriei l-au luat pe Eminescu de mână și l-au grăbit să umple golurile pe care ei le lăsaseră în acea facere a poporului român, deși încercaseră, săracii, dar vai cu ce rezultate. Erau goluri în crearea limbii, erau goluri în scrierea literaturii, erau goluri în sistemul de educație, erau goluri în gazetărie. Și, mai presus de toate, era un gol imens în sufletele oamenilor, un gol pe care doar poezia ar fi putut să îl umple.
Iar Eminescu s-a pus pe treabă, de foarte tânăr, arzând etapele și dăruindu-se monumentalei sarcini de a dărui unui popor o limbă literară, o inimă și o conștiință. După care, încă foarte tânăr, a murit.
La 161 de ani de la venirea pe lume a lui Eminescu, haideți să ne mai uităm odată la moștenirea lui.
Limba literară română este pe cale de dispariție. Nu se mai folosește corect nici măcar în scrierile sau zicerile oficiale, ca să nu mai vorbim de publicul larg. Primul ministru de astăzi, deși pretins universitar, vorbește cu dezacorduri gramaticale, pe când președintele României semnează documente oficiale cu numele său prescurtat într-un cuvânt de rușine.
Conștiința poporului român de astăzi se reduce la ce și cât poate să fure de la statul său, iar când nu mai are nimic de furat, ori pleacă pe unde vede cu ochii, ori se împrumută de la străini ca să mai aibă de unde se înfrupta pe degeaba. Jurnalismul inventat în românește de Eminescu, acela articulat cu argumente și opinii în favoarea exclusivă a nației și nu a sponsorilor de gazetă, nu mai există, nici ca expresie a conștiinței populare, nici ca scriere literară. Acest jurnalism s-a transformat în proces verbal. Se scrie în gazete și se spune pe post doar ce zic unii sau alții, în general ființe agramate și dezarticulate în declarații, de la politicieni ridicoli la sportivi cu cotă de inteligență la nivelul troleibuzelor bucureștene, adică sub 100, sau la așazișii mondeni, personaje incapabile să vorbească orice limbă, deci cu atât mai greu capabili să spună ceva coerent și complet în românește.
Cât despre inima poporului român, ea a încetat să mai bată din momentul în care acest popor nu a mai iubit nimic altceva decât banul nemuncit și nemeritat. Nu a mai iubit satul pe care l-ar fi făcut de rușine dacă nu se arăta vrednic. Nu a mai iubit orașul pe care l-a împuțit cu gunoaie și garduri și gărdulețe care arată clar că ce e al meu din spațiu public nu este și al tău, bă! Și, mai presus de toate, poporul român a încetat să iubească pe fiecare om în parte, fie el femeie, copil sau bărbat tânăr ori bătrân.
În asemenea situație, este oare de mirare că tot mai mulți membri ai acestui popor român se întreabă nu la ce ne mai trebuie Eminescu, ci cine este el?
Dacă nu știați, Eminescu este cel care a scris cu sinceritate, dar degeaba:
Ce-ti doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!