Dorel de la partid

O reclamă la o băutură spirtoasă l-a inventat pe Dorel. De fapt, am putea spune că doar l-a descoperit pe Dorel printre români, unde el exista de multă vreme, dar nu fusese făcut erou de televiziune. Reclama și conținutul ei erau specifice unei bune părți a populației naționale, pentru că băutura căreia Dorel îi făcea cu ochiul era o combinație de apă chioară, puțin alcool din paie sau altă plantă fermentată și distilată, ceva colorant și un dătător chimic de gust. La rândul său, în reclamă, Dorel era prostul unei echipei de lucrători, lăsat să dea cu târnăcopul în timp ce restul, cei „dăștepți” și pricepuți, savurau mizeria aia chimică și îi ziceau cognac sau brandy. Iar Dorel, fiind idiot și neîndemânatic, bineînțeles că făcea o prostie de pe urma căreia lăsa cartierul fără lumină sau ceva asemănător, în hohotele de râs tălâmb ale băutorilor de ce-o fi fost în sticla aia de îi făceau ei publicitate.

Trebuie să recunoașteți că reclama asta a fost una penetrantă, iar figura lui Dorel, memorabilă. Va fi fost această reclamă inspirată din ceea ce vedem la o bună parte din publicul român, dar adevărata specificitate românească constă în faptul că băutura căreia Dorel îi făcea reclamă a fost cumpărată și consumată de foarte multă lume, iar lucrătorul tip Dorel a continuat să fie angajat și pus la lucru, în viața reală, pentru că era simpatic și „de-al nostru”.

Vă întreb însă pe dumneavoastră. Dacă stați la bloc și aveți o problemă cu instalația de apă, îl lăsați să intre în casa dumneavoastră și să se ocupe de rezolvarea acele probleme pe instalatorul care tocmai a inundat apartamentul vecin pentru că a rupt țeava centrală, pe când el ar fi trebuit să schimbe doar o garnitură la un robinet? Sau, dacă el nu este disponibil, îl aduceți pe colegul său de breaslă, ce a montat țevile de apă, la instalația de încălzire, în locul celor de gaz metan și a făcut ca în tot blocul să curgă apa prin duzele de la aragaz? Probabil că nu. Ați căuta un alt instalator, cu referințe bune și cu o istorie a realizărilor profesionale acceptabilă și lipsită de evenimente tip Dorel.

Dar dacă nu găsiți, ce faceți?

Nu știu ce ați face dumneavoastră, dar eu, unul, cu siguranță nu aș accepta să se ocupe  nici un Dorel de problema mea de instalații, chiar dacă ar fi singurul instalator rămas în viață în lumea asta. Și, cum nu pot să stau cu problema nerezolvată, m-aș apuca să o dovedesc de unul singur. Sau împreună cu un prieten, vecin sau văr, care nu este instalator, dar a mai văzut cum se face și are și sculele potrivite. Ne mai uităm pe internet, mai citim o carte și ne lămurim ce și cum trebuie făcut. Pentru că vorbim de un lucru creat de mâna omului și care nu este chiar atât de complicat, cum ar fi o rachetă de mers pe Lună.

Când însă vine vorba de instalația politică a statului România, care este ba înfundată, ba curge pe la toate încheieturile, de nu mai ajunge nici laptele nici mierea promise în casele noastre, noi, electoratul român, „chemăm” numai Doreli să ne „rezolve” problemele.

Culmea este că vedem cât de nepriceput și de gata de dezastru este fiecare Dorel în parte chiar înainte de a-l pune să dea cu târnăcopul în instalație, dar tot îl lăsăm să ne-o strice și mai tare. Iar, în competiția „profesională” între ei, fiecare arată spre celălalt cât de Dorel este, în loc să îl mai lase în față și pe măcar unul care chiar se pricepe la munca de partid și de stat.

Argumentul lor, al lucrătorilor păguboși ai treburilor statului român, este că ei sunt numai din ăștia, Dorei, și, ca urmare, nici nu mai are nici un sens să îi tot schimbăm de la aceste treburi. Ne-am obișnuit cu unul, haideți să îl lăsăm în pace să strice numai el bunul curs al bunăstării în țara asta.

Când le este totuși frică de faptul că ne-om fi săturat și noi de toți proștii și nepricepuții care încurcă treburile țării, vin tot ei cu „o nouă generație”, cu „promovarea tinerilor”, ca ultimă soluție. Numai că acești tineri au o singură calitate, aceea că, fiind proaspeți, nu au apucat încă să facă tâmpenii tip Dorel, în politica românească. Asta deși pe unii, cel puțin, îi putem bănui din capul locului capabili de dorelisme. Cum sunt cei sau cele care nu pot stăpâni o exprimare corectă sau nu pot formula o idee coerentă pe nici o problemă de interes general.

Cu ăștia de la putere ne-am lămurit. Nu numai că stăm cu țevile stricate de peste trei ani, fără ca ei să facă nimic, dar chiar nimic, să le repare, dar au început să arunce, să vândă sau să fure din acele țevi, de nici nu mai au ce repara.

Cât despre opoziție, în loc să stea ascunși până la alegeri, poate-poate mai uităm cât de nepricepuți sau de păguboși au fost ei când erau la putere și îi votăm ca „alternativă” la actuala guvernare, se întrec să ne arate cum se califică ei pentru rolul de Dorel, stricând orice lucru pe care pun mâna sau orice idee la care își pun mintea.

Cum vă spuneam, sub nici o formă eu nu accept nici un Dorel în casa mea. Dacă nu se găsește nimeni calificat și capabil, pun mâna și îmi rezolv singur problemele. Din păcate, nu pot face același lucru în țara mea.

Pentru că suntem mai mulți, iar, în mentalitatea românească, democrație înseamnă dictatura majorității, în loc să însemne protejarea minorității. Noi nu că am uitat, că nu am știut niciodată, dar nu vrem să înțelegem că majoritatea nu poate decide niciodată împotriva minorității, în sensul în care să își croiască bunăstarea pe seama acelei minorități. De aceea dreptul universal de a decide prin vot este întotdeauna asociat cu drepturile și libertățile individuale, împotriva cărora majoritatea nu poate acționa în nici un fel, decât dacă este dictatură.

Așa că, dacă eu sunt în minoritate cu ideea de auto-guvernare cetățenească, nu am încotro decât să văd cum majoritatea îl preferă pe Dorel de la partid să ne guverneze. Pentru că eu, minoritatrul în opinii, nu am dreptul de veto la proasta guvernare.

Numai că nu văd nici o altă soluție de reparare a acestei mașinării stricate ce poartă numele de statul România decât să punem noi, publicul, mâna să o reparăm. Mai citim o carte, ne mai uităm pe internet, ne mai sfătuim între noi, mai găsim prin lada de scule și o cheie potrivită sau un clește la îndemână și ne apucăm să reparăm, pe cât se poate, statul.

După care, trebuie să îl ferim de Dorel.

De ziua ta, Românie

Ca om care am jurat să îmi dau viața pentru Tine, încă de pe vremea când nu prea știam ce este aia viața, am căutat mereu să aflu cine ești, cu adevărat, Țara mea, România.

M-am uitat, mai întâi și întâi, la rădăcinile mele genetice, zicând că Tu trebuie să fii solul în care acestea sunt înfipte, adânc, de multe generații, zămislite pe ambele părți ale Munților.

Din Moldova, am văzut un neam de răzeși, care nu au primit nimic gratuit, doar pentru că erau moldoveni, ci au muncit pe brânci pentru fiecare palmă de pământ și pentru fiecare fir de iarbă ce au devenit ale lor. Iar când au fost prea mulți la un loc pentru câtă țărână și iarbă aveau ei, s-au răspândit din sat mai departe, care să se facă preoți, care, militari. S-a întâmplat ca ei să ajungă preoți în sate românești și militari sub steagul Tău, dar, la fel de bine puteau să servească alte neamuri și steaguri. Însă au rămas aici, pentru că ai avut Tu mai multă nevoie de ei decât au avut ei nevoie de Tine. Dacă luăm o mostră de sol de pe multe din câmpurile de bătălie, începând de pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt încoace, vom putea găsi cu ușurință același Acid Dezoxiribonucleic ca cel ce îmi curge mie prin artere astăzi, pentru că strămoșii mei moldoveni nu au rămas cu Tine numai la bine, dar și la greu, îndatorându-Te.

Din Transilvania, am văzut un neam de oieri ca cei zidiți pe Columna lui Traian, care și-au crescut turmele la umbra pietrelor unei cetăți dacice, de pe dealul de deasupra casei. Casă ce era doar locul în care ei puteau reveni, după lungile drumuri ale transhumanței, ori după ce au colindat lumea, de au ajuns și în America, de unde s-au și întors. Și de strămoșii ăștia ai avut Tu mai multă nevoie, decât ei de Tine, pentru că iarbă grasă și locuri de lucru se găseau și în alte țări, chiar de dincolo de Ocean. Dar au rămas, ori s-au întors în locurile acestea românești, unde au suferit cu generațiile tocmai pentru că ei erau români.

Eu am și acum o relație specială cu strămoșii mei. Mă gândesc la ei mai des decât mă duc să îi vizitez în cimitire, iar când o fac, le povestesc ce am mai făcut, cum mi-a mai mers, așa, ca să fie liniștiți că neamul lor o duce bine, iar eu nu îi fac de râs. Standardele lor, după care măsor eu atât ce înseamnă să fac bine, cât și ce înseamnă demnitatea, sunt foarte înalte.

Însă, când strămoșii mă mai întreabă de Tine, Românie, nu pot să le dau vești bune. Ai ajuns pe mâna celor care au nevoie de Tine, cei care nu știu să facă nimic altceva decât să Te jefuiască, să Te strice și să Te scoată la produs pentru ei și familiile lor hulpave. Iar cei care nu au nevoie de Tine, Te părăsesc. Unii pleacă în alte părți, pe când alții Te alungă de lângă ei, ca pe o iubită trecută și neapetisantă, căreia nu îți mai vine să îi dăruiești nimica.

Și ai ajuns așa numai din vina Ta, deoarece ai crezut că, dacă suntem unii care nu avem nevoie de Tine ca să ne fie nouă bine, atunci nici Tu nu ai nevoie de noi. Dar, uite că nu se poate să îți fie Ție bine, dacă nu mai suntem noi să Te îngrijim, să Te apărăm și să Te protejăm de cei care, fără Tine, ar fi niște târâturi demne de toată mila.

Iar cadoul meu de ziua Ta este exact acest sfat: dacă vrei să îți mai fie vreodată bine, întoarce-te spre cei care nu au avut niciodată nevoie de Tine dar Te-au iubit și cere-le ajutorul să Te scape de toți peștii și  de toate codoașele ce îți sug vlaga și te lasă, de râsul lumii, la marginea istoriei.

Cine știe, poate Te auzim și ne înduplecăm, încă odată, să trăim și să murim pentru Tine, fără să primim nimic în schimb. Sau, poate nu. Dar eu zic că merită să încerci.