Niste români

Dumitru și Camelia Moceanu erau doi români emigrați în Statele Unite ale Americii, cu mai bine de trei decenii și jumătate în urmă. Stabiliți inițial în California, în 1981, Mocenii au dat naștere unei fete ce avea să devină campioană olimpică la gimnastică artistică, împreună cu echipa Statelor Unite, la Olimpiada de la Atlanta, din 1996. Este vorba despre faimoasa și frumoasa Dominique Hellen Moceanu.

Acești doi români din America nu au fost părinți buni. Ba, din contră, au fost foarte răi, ca părinți. Având ei înșiși ceva legături cu gimnastica artistică, au dat-o pe Dominique, ce avea numai zece anișori, pe mâna celebrilor antrenori Béla și Márta Károlyi, care au transformat-o într-o sportivă de vârf mondial. Doar că, pentru a face asta, i-au distrus, literalmente, copilăria. În cartea „Dominique Moceanu, an American Champion: An Autobiography”, publicată imediat după obținerea titlului olimpic, în 1997, Dominique poveștește despre viața plină de cruzime pe care a trebuit să o trăiască pentru a ajunge pe culmi.

Aproape în același timp cu publicarea cărții ăsteia, Dominique a trebuit să-și caute protecție în sistemul de justiție american împotriva propriilor săi părinți. La numai 17 ani, ea a obținut recunoașterea legală a emancipării ei, adică a trecerii la majoratul timpuriu, precum și un ordin de restricție adresat tatălui, care nu mai avea dreptul de a se apropia de copilul său. Nu-i vorbă că același tată era, pe vremea aceea, cercetat de poliție pentru acuzația că ar fi tocmit un ucigaș plătit, care să le ia viața unui prieten de-al fetei și unuia dintre antrenorii ei.

Aceasta este partea sordidă a poveștii despre niște români în America. Partea luminoasă începe tot cu un moment oribil. Șase ani după ce s-a născut Dominique, Camelia Moceanu a mai dat naștere unei fetițe. Numai că, deoarece aceasta a venit pe lume fără picioare, Mocenii au abandonat-o în spital, pentru că nu aveau nevoie de așa ceva.

Doar că unei familii din Ilinois i s-a făcut milă de bietul copil și a adoptat-o, atâta câtă era. Așa a apărut pe lume Jennifer Bricker. Sub atenta grijă a părinților săi de suflet, Jennifer s-a dezvoltat într-o fată frumoasă și deșteaptă, a cărei pasiune în viață, încă din copilărie, a fost sportul. Încet și cu răbdare, Bricker-ii au învățat-o pe Jennifer să facă tumbe la trambulina elastică, să joace softball și chiar basketball.

Ce este deosebit aici este faptul că Jennifer a aflat că se trage biologic din familia Moceanu târziu, când era deja mare și împlinită. Doar că, încă din copilărie, de când avea nouă ani neîmpliniți și a urmărit Olimpiada de la Atlanta, și-a dezvoltat o admirație necondiționată față de cea mai tânără membră a echipei americane de gimnastică artistică, Dominique Moceanu, pe care și-a ales-o, apoi, ca model în viață.

Un deceniu și jumătate mai târziu, când a aflat că ea și Dominique sunt surori, i-a scris acesteia și, apoi, au intrat în contact, inițial telefonic și apoi față în față. Scrisoarea trimisă de Jennifer Dominique-i este publică, la fel cum publică este întraga poveste, ce și-a găsit loc într-o altă carte scrisă de Dominique Moceanu, intitulată „Off Balance” și publicată în 2012. Să mai spunem că Jennifer își câștigă, în prezent, existența din sport, făcând demostrații atletice în spectacole.

Povestea lor a fost răspândită în Statele Unite prin toate mijloacele de comunicare în masă, cele mai prestigioase ziare și televiziuni fiind interesate să o spună, atât ca inedit, cât, mai ales, ca subiect inspirațional.

Transcript dintr-o emisiune de televiziune

(Din ciclul să nu ziceți că nu v-am spus)

Moderatorul: Domnule Hari Bucur, vom vedea în continuare confruntări militare (în Ucraina)?

Hari Bucur-Marcu: De fapt, vom vedea jocuri de putere, ca să zic așa, că suntem la emisiunea asta („Jocuri de putere”). Realitatea este că asistăm la jocuri de putere militară. 

Rusia nu a avut încotro, după criza din 2008, criza mondială din 2008, decât să își maximizeze sigura putere de care dispune, care este puterea militară. Altfel, ar fi fost într-o situație mult mai grea decât este în momentul de față. Chiar dacă suferă sancțiuni, chiar dacă este pusă la colț, Rusia este subiect de discuție, este capabilă să își arate puterea militară. Pe care Germania i-o și recunoaște și de aceea se și apropie de ea, ca un fel de contra-partidă la faptul că, în momentul de față, singura putere militară a Vestului, reală, sunt Statele Unite. Care pivotează spre Pacific și, atunci, există o îngrijorare firească pentru restul Europei Occidentale.

Și aceste jocuri de putere nu au o finalitate. Nu va exista niciodată un cîștigător și un învins sută la sută. Nu mai există, cum se spunea, nu mai avem de mult timp un joc cu sumă nulă, în care unul câștigă și celălalt pierde, și ce pierde unul câștigă celălalt. Ci sunt jocuri în care se definesc parametrii și unde, dacă vrei să fi învins, te poți declara învins chiar dacă nu ești atacat.

Ceea ce este cazul României, într-o mare măsură, în momentul de față. De ce? Pentru că, la asemenea vremuri, avem nevoie clar de altfel de conducători decât de cei pe care îi avem. Deci, noi nu avem nicio politică de apărare. Absolut deloc. Așteptăm să ne spună alții care-i politica noastră de apărare, deși apărarea-i națională în continuare. N-avem o politică externă coerentă decât în măsura în care ne prindem de vreo oportunitate și ne agățăm de ea. Deși ar fi trebuit să creăm oportunități prin politica noastră externă, nu numai să beneficiem de cele create de alții. Și, bineînțeles, nu avem o politică de stat, în care statul România să fie foarte bine consolidat și să poată să fie un actor credibil pe arena internațională pe toate domeniile, nu numai pe cel militar sau diplomatic.

Moderatorul: Vă mulțumesc.