Razboiul hibrid pentru public

Publicul românesc, la fel ca și cel european, de altfel, ar trebui să fie interesat de ceea ce este războiul hibrid, cel puțin din trei motive. Primul și cel mai evident motiv ar fi că războiul hibrid este o realitate despre care publicul află în mod constant, în aceste zile, din mijloacele de informare în masă tradiționale și noi. De cele mai multe ori, cei care îi spun publicului despre războiul hibrid evită să îl și definească ori să îl explice, atunci când aduc vorba despre el, așa că publicul poate fi pus într-o situație de nedumerire ori confuzie, în loc să fie mai bine informat.

Al doilea motiv, ceva mai puțin evident, ar fi că cei pe care publicul i-a învestit cu puteri în numele său, în special cu puterea politică și cu cea militară, operează din ce în ce mai frecvent cu acest concept de război hibrid la locul lor de muncă publică și, în consecință, pentru a-și putea exercita funcția naturală de control asupra celor ce aplică puterile statului în numele său, publicul este obligat să știe despre ce este vorba cu tipul ăsta de război hibrid.

În fine, publicul românesc, la fel ca și cel european, ar trebui să fie interesat de ceea ce este războiul hibrid, pentru că este deja agresat informatic și chiar psihologic de unii dintre actorii internaționali ce practică un asemenea tip de război și care, astfel, devin surse ale amenințărilor de tip hibrid pentru acest public.

În ceea ce mă privește, sunt motivat să scriu acest material nu atât din datoria cetățenească a celui care știe ceva de a spune și celorlalți concetățeni ceea ce știe el, pentru că le-ar prinde și lor bine să afle, cât din constatarea că alți formatori de opinie români și europeni se referă la acest subiect ca și când ei ar ști ce este cu acest concept de război hibrid, deși este evident că ei nu știu nimic, sau nu știu bine. Ceea ce mie nu îmi place că se întâmplă.

În termenii cei mai simpli, războiul hibrid este acel război dus de una dintre părțile beligerante atât cu mijloace convenționale militare, cât și cu mijloace non-convenționale ori non-militare, în mod simultan.

Mijloacele militare de care vorbim aici sunt cele care nu se găsesc pe piața liberă, fie ea și neagră, ci doar pe piața specializată a armamentelor sofisticate, cum sunt lansatoarele individuale de rachete anti-aeriene ori de rachete dirijate anti-tanc. Ceea ce presupune existența a cel puțin unui stat care să fie implicat în configurarea hibridă a amenințării sau chiar a războiului, fie sub formă de sponsor, fie sub formă de sprijinitor al beligerantului hibrid.

Adică, conflictul în care sunt implicați insurgenți civili nesuținuți de vreun stat recunoscut oficial nu este un război hibrid, ci unul civil sau neconvențional de la cap la coadă. Tot așa cum un război între armatele a două state nu este niciodată unul hibrid, ci unul militar, chiar dacă cel puțin unul dintre state va implica în acțiunile sale și mijloace neconvenționale sau nemilitare de acțiune, ca de exemplu partizanii disimulați în mijlocul populației civile, rețelele comerciale de telefonie mobilă, ori operațiile mediatice susținute de afaceriști civili.

Această definiție este importantă atât din punct de vedere acțional, operativ, cât și din cel juridic.

Juridic vorbind, atunci când vom analiza complexitatea hibridă a unei situații beligerante, ori de criză sau chiar numai ca amenințare, vom constata că, aproape de fiecare dată, statul care contribuie cu partea sa militară la acea realitate nu va recunoaște acest fapt. Cel mai probabil, statul acesta va apela la ceea ce se numește negare plauzibilă ori credibilă, ca traducere din englezescul ”plausible deniability”, ceea ce înseamnă situația în care oficialii unui stat declară că nu știu nimic despre implicarea unor elemente ale statului respectiv, cum sunt cele militare, în acțiunile de tip hibrid. Iar o eventuală anchetă va scoate la iveală că nu există documente ori martori care să infirme o astfel de declarație oficială.

Evident, un asemenea stat va face asta exclusiv din motive juridice, cel mai probabil, deoarece situația creată este de o asemenea natură, încât participarea statului în cauză poate să fie condamnabilă din punct de vedere al dreptului internațional. Pentru a evita condamnarea asta, statul în cauză apelează la intermediari care să ducă războiul în favoarea sa, ceea ce face ca întreaga forță creată pentru acest scop să aibă un caracter hibrid, de tip stat-nonstat.

Alte implicații de natură juridică derivă din faptul că beligeranții hibrizi se folosesc de mijloace civile pentru scopuri militare și acționează militar din mijlocul populației civile, în condițiile în care aceste mijloace și această populație sunt protejate de legile războiului, precum și de principiile umanitare universale.

Acțional vorbind, prin operații hibride, un stat care altfel ar fi fost numit simplu stat beligerant încearcă să evite etichetarea lui ca atare, ceea ce dă un caracter aparte întregului război. Spațiul său terestru, aerian și maritim nu va face parte din teatrul acțiunilor militare, astfel încât obiectivele ce, din punct de vedere al operațiilor militare, s-ar califica drept ținte nu pot fi niciodată lovite. Acest stat își va păstra și inițiativa, atât cea operativă cât și cea strategică, precum și totala libertate de acțiune. El va putea alege nestingherit elementele de sprijin, de protecție a forțelor, sau chiar de luptă propriuzisă pe care să le pună la dispoziția combatanților ce luptă în folosul său, fără să aibă grija că oponenții lor ar putea să îl împiedice să o facă. Tot așa cum va putea să își aleagă momentul în care să facă ceva anume, ori să stea deoparte.

Pe lângă caracteristica generalizantă a combinației convențional-neconvențional și statal-nonstatal, s-au propus identificări ale amenințărilor, situațiilor de criză sau război de tip hibrid având la bază diferiți descriptori observabili în teren. Marea lor majoritate sunt descriptori de intensitate, de tipul eșalonului militar acțional, care este, de regulă, la nivel de companie, maxim batalion, ori de tipul nivelului de pregătire, care este mai ridicată decât a insurgenților ocazionali dar nu ajunge la nivelul profesioniștilor militari, sau de tipul echipamentelor și armamentelor folosite, care sunt mai sofisticate decât ale gherilelor și paramilitarilor, care își procură aceste echipamente de pe unde pot, dar nu suficient de sofisticate cum sunt cele ale armatelor statale. Tot ca intensitate sunt descrise și operațiile psihologice ori de influențare a opiniei publice, ce sunt de mult mai mare amploare decât în cazul insurgențelor clasice, apropiindu-se destul de mult de operațiile conduse de un stat împotriva unui inamic declarat. Pe baza acestor descriptori se poate aprecia că o forță hibridă se situează spre mijlocul spectrului de intensitate al exercitării unei puterii armate.

Termenii de ameninințare sau de război hibrid, ori de mijloace hibride de luptă, au început să fie folosiți între profesioniștii occidentali cam de un deceniu încoace. Statele interesate în special de contracararea, descurajarea ori dejucarea încercărilor de impunere a unei amenințări de tip hibrid, ca să nu mai vorbim despre războiul hibrid în sine, au dezvoltat în tot acest timp o literatură dedicată atât clarificărilor teoretice, cât și intrucțiunilor ori recomandărilor practice de lucru împotriva unei asemenea amenințări. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO a început dezvoltarea unui concept operațional fundamental privind războiul hibrid ca amenințare din anul 2009.

Aceste eforturi teoretice sunt imperios necesare, deoarece problemele practice pe care le pune o amenințare hibridă sunt complexe și nu sunt ușor de identificat prin observație directă, fiind nevoie de o clarificare teoretică și de validarea ei prin formele recunoscute deja, cum sunt experimentele, modelările, jocurile de război, exercițiile și altele asemenea.

Până acum, literatura dedicată subiectului a încercat să pună întrebările esențiale și să propună cele mai rezonabile răspunsuri. Între aceste întrebări găsim unele ce se referă la ce caracteristici dedicate special acestui tip de război trebuie adăugate sistemelor de comandă și de control militare, ori sistemelor de integrare a diferitelor categorii de forțe și, în cazul NATO, a diferitelor state participante la constituirea unei forțe de răspuns la acțiunile hibride? Care este specificul pe care războiul hibrid îl imprimă pregătirii luptătorilor, planficatorilor și comandanților militari ce vor primi misiunea de a face față unei amenințări hibride? Ce sisteme de armamente sau de transport ori comunicații specializate pentru contracararea unui inamic hibrid sunt de achiziționat de pe piața de armamente și tehnică militară, ori trebuie solicitate producătorilor de armamente și tehnică militară?

Cea mai serioasă întrebare este dacă unei amenințări de tip hibrid poate să i se răspundă cu contramăsuri tot de tip hibrid, ori dacă un război hibrid poate fi contracarat cu mijloace hibride? Iar, dacă da, care ar fi aceste mijloace? Răspunsul găsit până în momentul de față este că nu, nu se pot contrapune măsuri de aceeași natură unei agresiuni de tip hibrid. Ar fi la fel ca și când acțiunilor teroriste li s-ar răspunde cu contraacțiuni de aceeași natură. Asta nu înseamnă că nu trebuie căutate și găsite soluții în afara convenționalului. De aici și cerința ca răspunsurile la întrebările acestea și altelte de aceeași natură să fie date în afara oricăror constrângeri doctrinare.

Anexarea Peninsulei Crimeea la Federația Rusă și declanșarea războiului de secesiune din estul Ucrainei imediat după aceasta, război în care Moscova este evident, deși neoficial, implicată au energizat discuțiile despre războiul hibrid. Pentru materialul de față este suficient să concluzionăm două lucruri.

Primul este că Rusia a acționat ca și când ar fi transformat literatura occidentală, care descrie acțiunile hibride în folosul celor chemați să le contracareze, în manual de pregătire și utilizare în luptă. Cu alte cuvinte, tot ce am scris eu mai sus se aplică aproape cuvânt cu cuvânt la descrierea situației create de Federația Rusă în Crimeea și sudul Ucrainei vecine. Numai că eu nu am folosit situația aceasta pentru a teoretiza aici, ci, independent de situația aceasta, am folosit materiale din 2009 – 2013, inclusiv experiența personală pe subiectul acesta al materiei dobândită într-un experiment NATO din 2011, numai ca să constat cât de mult se aplică ele, materialele, la ceea ce a făcut și face Rusia în Ucraina astăzi.

A doua concluzie este că guvernul de la Kiev și militarii din subordinea sa au fost total nepregătiți pentru un asemenea tip de război. Nu aprofundaseră și nu utilizaseră acest concept în pregătirea pentru apărare, în planificarea forțelor și acțiunilor militare, în instruirea trupei, ori în domeniile sprijinului și protecției forțelor combatante. Așa cum nici nu au pregătit forțe specializate, armamente și echipamente dedicate în special acestor forțe specializate, ori proceduri de luptă specifice contracarării unui inamic hibrid.

De aici și întrebarea: oare cât de pregătiți suntem noi, românii, pentru o asemenea amenințare de tip hibrid? Punem această întrebare în speranța că nu va trebui să vedem România amenințată de vreun opozant hibrid, pentru a-i afla doar atunci întrebării răspunsul.

Costul puterii militare la români

În Sibiul tradițional, se întâmplă așa. Dimineața devreme se sacrifică porcul. Apoi, pe parcursul zilei, un meșter măcelar, secondat de ajutoare formate din membrii familiei ce a cumpărat porcul, prepară tot ce se poate din acel porc, astfel încât, la sfârșitul zilei, să rezulte o cantitate de carne, mezeluri, slănină și șorici proporțională cu cât cântărea porcul pe când era viu. Această procedură este nu numai tradițională, dar și economică, atâta vreme cât, în total, familia respectivă iese mai ieftin să cumpere un porc viu și să își producă din el cărnurile necesare traiului pentru un număr de zile, decât să cumpere din comerț acele cărnuri, atunci când îi vine pofta.

La fel este și cu producerea puterii militare într-un stat ca România. În prima oră a unui ciclu de realizare a acestei puteri, executivul nației, format din președinte și guvern, supravegheat de parlament, investește bugetul alocat apărării naționale și îi pune la treabă pe meșterii militari să producă putere militară, secondați de alți membri ai publicului românesc, cărora li se zice voluntari sau conscripți, după caz. Ceea ce aceștia fac, pe timpul ciclului de producție, prin achiziții de echipamente, armamente și consumabile necesare, prin antrenamente, exerciții și toate celelalte forme de pregătire teoretică și practică a mânuitorilor acelor echipamente și armamente, prin dobândirea de experiență practică în diferite operații din Lume, astfel ca, la sfârșitul acelui ciclu, să rezulte o anumită putere militară, capabilă să apere Țara în orice confruntare militară în care se presupune că ar fi implicată.

Din punct de vedere economic și financiar, producerea puterii militare de statul însuși ce trebuie apărat este întotdeauna mai ieftină decât abandonarea acestei apărări în mâinile altora, fie ei prieteni, neprieteni sau chiar inamici. Asta, atâta vreme cât politicienii și militarii, împreună, pot să răspundă la întrebarea simplă dar grea „de câtă putere militară este nevoie pentru a ne apăra Patria?”

Ceea ce este la fel ca la parabola cu porcul. Și acolo, familia care a decis să cumpere un porc viu de 200 de kilograme, să zicem, știe cam câtă carne, câți cârnați, tobă și toate celelalte mezeluri, câtă slănină, oase și șorici, vor rezulta din acest porc. La prețul porcului viu se adaugă costurile plății meșterului măcelar și ale procurării ingredientelor, altele decât cele ale porcului, ce trebuie puse în produsele finite, precum și munca în natură a ajutoarelor din rândul familiei. Dacă vreunul dintre aceste ajutoare și-a luat liber de la serviciu fără plată pentru ziua respectivă, se adaugă și costul acelei zile, bineînțeles. Rezultă de aici un cost total. Împărțit acest cost la cantitatea așteptată de produse, va rezulta un cost mediu pe kilogramul de produs finit. Așa că, înainte ca porcul să fie sacrificat, familia noastră știe la ce se angajează, atât din punct de vedere al conținutului produselor pe care le va avea la sfârșitul zilei, cât și al costurilor asociate acestora. Și mai știe ce nevoi vor fi satisfăcute cu produsele din porc, atât cantitativ, cât și ca durată în timp.

Acesta pare un model simplu, dar nu este. Pentru că, de cele mai multe ori și în cele mai multe locuri din Lume, alocarea resurselor pentru apărarea națională nu se face având în minte vreun anumit rezultat concret, exprimat în putere militară. În afara câtorva state ce au o tradiție în folosirea sau implicarea puterii lor militare ca expresie a politicii lor externe, toate celelalte state investesc cât pot ele de puțin în domeniul apărării naționale, în speranța că nu vor avea niciodată nevoie să se exprime internațional prin intermediul acestei puteri militare.

Problemele apar atunci când un asemenea stat ce nu a investit suficient și rațional în puterea sa militară este amenințat sau chiar agresat de un alt stat sau de un alt actor internațional non-statal. Atunci, statul agresat nu are altă soluție decât să se plaseze la mila și compasiunea altor state, ca să suplimenteze ele lipsa lui de putere militară și să îi apere ori să îi redea ele teritoriul și libertatea. În nenumărate exemple din istoria recentă, indiferent dacă statul agresat a găsit până la urmă compasiune și sprijin în rândul altor state sau nu, costurile suportate de acel stat în urma amenințărilor cu forța militară ori chiar a folosirii acelei forțe militare împotriva sa au fost întotdeauna mult mai mari și mai grele decât cele ce ar fi trebuit statul respectiv să le suporte prin producerea din timp a unei puteri militare proprii, adecvate amenințărilor și riscurilor la adresa securității sale naționale.

În ultimul sfert de secol, România a făcut parte dintre aceste state ce nu au investit suficient în puterea lor militară. Iar acest lucru a fost posibil deoarece România nu s-a simțit amenințată și nici nu a fost agresată militar, în tot acest timp. La fel ca multe alte state europene, România a pornit de la premisa că un război de invazie pe continentul nostru nu este posibil, în viitorul previzibil.

Numai că o asemenea premisă a fost infirmată acum șapte ani, cu ocazia invaziei Federației Ruse în Georgia, aceasta din urmă fiind un stat european, cel puțin din punct de vedere geografic. Acum șase ani, aceeași Federație Rusă a publicat strategia sa de securitate națională, în care indentifică Occidentul ca pe o sursă de amenințare la adresa ei, strategia prefigurând și măsuri militare împotriva amenințării respective. Cea mai concretă și vizibilă măsură luată în acest sens a fost multiplicarea efortului financiar pentru realizarea puterii militare a rușilor.

Din acest Occident face parte și România, care a aderat la NATO acum unsprezece ani și la Uniunea Europeană acum opt ani. Începând de acum vreo trei-patru ani, Federația Rusă tot avertizează România să nu mai facă parte din acest Occident, măcar din punct de vedere militar, altfel având de a face față armelor rusești.

Cu doi ani în urmă, Rusia a desfășurat primul mare exercițiu militar în partea de nord a Europei, arătându-se astfel capabilă să înceapă și să poarte cu succes un război împotriva statelor de acolo, ori chiar să cucerească Artica. A cucerit însă Peninsula Crimeea din Marea Neagră, ce aparținuse de drept Ucrainei. Asta s-a întâmplat acum un an de zile. Tot de atunci a început o retorică agresivă a Rusiei împotriva României, a cărui corolar a fost ideea că Federația Rusă poate „ajunge la București” în câteva zile, dacă nu ore. În același timp, la granița de est a României se desfășoară un război civil din ce în ce mai violent și mai distrugător, instrumentat împotriva autorităților ucrainene de aceeași Federație Rusă.

De la invazia Georgiei încoace, președintele și guvernele de la București au redus continuu finanțarea apărării naționale a României. Bugetele anuale ale Ministerului Apărării Naționale au fost ținute la jumătate din minimul convenit politic cu aliații României din cadrul NATO, iar raportul dintre finațare și rezultate a fost de sub unu la patru. Adică, pentru fiecare leu cheltuit pentru apărare s-a produs o putere militară de 25 de bani.

A fost ca și când familia de sibieni tradiționali ar fi știut că le trebuie un porc de 160 kilograme care să le dea 160 de kilograme de carne, mezeluri și alte produse, dar ar fi pus deoparte bani doar pentru unul de 80 de kilograme, iar când au tăiat porcul ăsta slab, ar fi obținut din el doar 20 kilograme de carne și mezeluri.

Cum de s-a ajuns aici? În primul rând, nimeni, niciodată, în ultimii opt ani, nu a discutat instituțional vreo listă de riscuri și amenințări la adesa securității naționale a României, de natură să impună un răspuns militar. Astfel, nimeni, niciodată, nu a stabilit instituțional de câtă putere militară și de care fel ar avea nevoie România pentru a contracara aceste riscuri și amenințări.

Guvernanții români de toate culorile politice s-au comportat ca și când problema apărării naționale a României nu este problema lor, ci problema aliaților din NATO și, mai ales, problema „partenerului stategic”, adică a Statelor Unite ale Americii. A fost ca și când acestea, NATO și SUA, le-ar fi spus românilor care le sunt riscurile și amenințările și care ar trebui să fie răspunsul pregătit pentru contracararea lor. Iar, dacă nu le-au spus românilor nimic, înseamnă că nu sunt riscuri și amenințări de care să amintească ele. Și tot ele s-ar fi rugat pe lângă români să le lase să își instaleze oarece baze militare pe teritoriul României, ca să o poată apăra mai bine, pe când publicul român și guvernul său stau, se uită și se minunează.

În al doilea rând, nimeni, niciodată nu a controlat instituțional și democratic modul în care funcționează „fabrica” de produs putere militară la români. Astfel că fiecare președinte și guvern au făcut ce au vrut ei cu Ministerul Apărării Naționale și „angajații” săi, fără să fie întrebați vreodată de cineva de ce fac ceea ce fac, așa cum vor ei. Ani de zile au fost puși în fruntea acestui minister decidenți civili care nu s-au priceput câtuși de puțin la guvernarea domeniului apărării naționale. Dar și în fruntea militarilor au fost puși generali de carton, inventați de aceeași politicieni, pe criterii de cumetrie sau de interese personale. Nimeni din Parlamentul României nu a văzut acest lucru și nu a zis nimic. Nici publicul larg, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă, nu s-a arătat vreodată interesat de acest subiect, ca și când ar fi fost treaba altora.

În al treilea rând, tentația de a face bani nemunciți de pe urma militarilor a fost mult mai mare decât cerința de a produce putere militară pe seama acelorași militari. În ultimul sfert de secol, afacerile ce s-au derulat în cadrul Ministerului Apărării Naționale, fie că a fost vorba de afaceri cu terenuri, cu echipamente, cu arme sau chiar cu personal, s-au desfășurat preponderent pe criteriul ce le iese șefilor din afacerea asta. Atât lor, partidelor ce i-au pus acolo, dar și familiilor și prietenilor lor.

Și mai sunt și alte rânduri sau motive pentru care nu se știe nici de câtă putere militară are nevoie România astăzi și în viitorul apropiat, nici de câte resurse financiare, umane sau materiale ar fi nevoie pentru realizarea acestei puteri militare. Aceste motive pot fi de natura corupției instituționalizate, ori a bulversării valorilor din societatea românească sau chiar din armată, de natura intervenției psihologice ostile necontracarate asupra publicului și militarilor români, de rivalități și orgolii manifestate în competiții neloiale de diferite ministere, agenții și servicii, precum și altele asemenea. Nu are rost să mai amintim ori să le dezvoltăm aici astfel de motive, atâta vreme cât nu ne propunem să le abordăm pentru soluționare, pe fiecare în parte.

Să notăm doar că, atâta vreme cât nu se vor face reformele, corecțiile și reparațiile necesare funcționării corecte a sistemului de generare a puterii militare a României, această putere miliară nu se va realiza niciodată în forma și cantitatea cerute de situațiile de securitate națională la care este expusă Țara, sau la care ne așteptăm să fie expusă în viitor. În plus, până atunci, funcționarea sistemului va costa întotdeauna nejusiticat de scump și va produce dezamăgitor de puțină putere militară.