Legiferarea de cumetrie

Ceea ce este descumpănitor în statul România nu este că se fac legi pentru a-i proteja, ori pentru a-i avantaja, sau pentru a-i ferici pe anumiți conaționali, de cele mai multe ori prin nefericirea, ori dezavantajarea, sau lovirea celorlalți conaționali, ci faptul că, avantajații și dezavantajații, deopotrivă, cred și spun că așa și trebuie să fie.

Foto: laxtongibbens.com

Când, de fapt, nu trebuie să fie așa. Și nici nu se poate să fie așa, decât acolo unde oamenii habar nu au că, împreună, ei constituie un popor, o națiune, un electorat, ceva, acolo, care are un numitor comun, ce se cheamă conviețuirea împreună, după lege.

Pe Lumea asta, sunt popoare care s-au alcătuit relativ recent, de opt-zece generații numai. Unele dintre acestea au fost chiar alcătuite cu forța, din deprotați, de exemplu. Alte popoare, mai vechi, încurajează un aflux masiv de străini, pentru că ei, băștinașii, sunt prea puțini și prea săraci în talente pentru a supraviețui, în țara lor, de unii singuri.

Primul lucru pe care l-au făcut toate aceste națiuni recente a fost să își realizeze coeziunea socială. Fiecare individ trebuie să știe și să creadă că face parte din acel popor și că numai împreună cu ceilalți membri îi va fi lui sau ei bine. Ceea ce, printre altele, presupune că, indiferent de forma de guvernământ, legile acelei nații trebuie să fie la fel de bune pentru toți. În majoritatea statelor de pe Planeta Pământ, a face să îți fie ție bine pe seama celorlalți, ori măcar a unora dintre ceilalți membri ai societății respective, înseamnă să te situezi în afara legii.

Nu mai cunosc să existe altă țară decât România, unde este legal să te realizezi material și spiritual pe seama ori pe spinarea altora.

Acum două decenii și mai bine se legifera preferențial în secret. Au fost cazuri când s-a dat câte o lege valabilă doar pentru o zi, lege de care au beneficiat doar cei ce știau că se va da legea și când se va da ea. Ori, s-au dat derogări sau scutiri de la obligațiile legale, pentru cine trebuie, atunci când trebuie, tot în secret.

Ulterior, mai ales de vreo 15 ani încoace, adică de când România s-a pregătit și apoi a devenit stat membru NATO și al Uniunii Eurpene, s-a trecut la o fază mai avansată, căreia eu i-am zis corupție instituționalizată. Adică, Parlamentul României a fost populat cu suficient de mulți inepți, idioți și inculți încât să poată lua decizii cu majoritate confortabilă, fără ca cei ce votează să știe ce fac. Așa că nu a mai fost nevoie de secretizarea legiferării preferențiale, ea devenind o practică extrem de obișnuită pentru „aleșii neamului”.

Cea mai bună dovadă este numărul imens de amendamente pe care acești „aleși” le propun la legile bugetului, doar-doar se vor alege și ai lor cu ceva din banul statului, dacă tot votează pentru alții. Dar și alte legi care împart avuția națională sunt tratate în același mod. Desigur, de obicei, au succes amendamentele care propun cheltuirea banului public pentru biserici. Dar și alte cheltuieli sunt luate în seamă, singura condiție fiind ca banul să ajungă în buzunarele cumetrilor șefilor votanților din Parlament.

De câte ori publicul nu știe de ce s-a dat vreo lege, ori nu știe de ce s-a dat vreo lege așa cum s-a dat, înseamnă că ea, legea, nu s-a dat pentru el, publicul, ci s-a dat pentru cumetrii Cuiva. Iar acest Cuiva este cel ce îi pune pe inepții, idioții și inculții majoritari din Parlament să voteze după degetul ridicat de șeful lor.

Tot cu motivație de cumetrie este și situația în care o lege votată și promulgată nu este aplicată deloc, cum au fost multe cazuri, în toți acești ani. Ori este aplicată prost, prin emiterea vreunei hotărâri de guvern, de exemplu.

Așa cum spuneam la început, nu această situație este cea mai gravă, ci situația că tuturor românilor li se pare că este normal să se întâmple așa.

Cei mai mulți dintre ei știu din experiența lor de o viață, dacă nu chiar din experiența părinților și bunicilor, că tot le va pica și lor ceva de la statul ăsta, România, indiferent de lege. Iar, dacă nu le pică, măcar vor putea fenta statul cu ceva. Ca, de exemplu, să declare venituri mai mici din salarii decât încasează. Ori să cumpere și să vândă la negru, fără plata taxelor și impozitelor specifice comerțului.

Bineînțeles, vorbim aici de câștiguri mici, de câțiva lei pe lună. Venituri care, de multe ori, duc la pierderi ceva mai mari în viitor. Cum ar fi, de exemplu, la pensie. Unde, dacă ai declarat un salariul mic, ai și plătit o contribuție mică, ceea ce a dus, cu necesitate, la o pensie mică.

Asta, până vine statul și îndreaptă lucrurile, făcându-te să primești și tu o pensie mare, din banul public, pe degeaba. Doar ca să îl votezi pe cumătrul care trebuie în Parlament. Adică, românii din această categorie știu cu certitudine că se va găsi întotdeauna cineva care să îi facă părtași la împărțirea aiurea a averii publice. Cumătrul va lua mult, dar le va da și lor câțiva lei nemunciți, acolo.

Așa era și pe vremea lui Caragiale, ori a lui Eminescu sau, mai târziu, a lui Goga. Adică, de când există România. Și în trecut, ca și pe vremea comuniștilor, legile se dădeau pentru a le merge bine unora, pe seama celorlalți. Privilegiul și favoritismul au fost întotdeauna o politică de stat în țara noastră.

Dacă mă întrebați cum de se întâmplă asta la noi și astăzi, când suntem integrați euro-atlantic, în condițiile în care la niciunii dintre partenerii și aliații noștri nu vedem așa ceva, răspunsul este simplu.

De fapt, am două răspunsuri, concurente. Primul este că străinii, oricât de aliați strategici ar fi ei, nu au niciun motiv să zică sau să facă ceva pentru a curma o asemenea stare de lucruri, atâta vreme cât românii înșiși o acceptă, ori, măcar, o tolerează. Al doilea răspuns este că românii se poartă cu România la fel cum s-ar purta cu un lucru de căpătat. Adică, sunt mulțumiți că o au ca țară, fără să se gândească măcar vreo clipă că trebuie să investească ceva în țara asta, pentru a le merge mai bine în ea.

Pământul care a trebuit mai întâi descoperit, apoi cucerit ori apărat și, într-un final, muncit cu sudoare este el însuși o valoare inestimabilă. Dar același pământ nu reprezintă nimic pentru cei care l-au primit pe degeaba, fără să facă niciun efort și fără să dea nicio picătură de sânge.

La fel este și cu oamenii. Cei care s-au sprijinit unul pe celălalt, fie pentru a desțeleni pământul, fie pentru a-l apăra, recunosc omul, în general, ca supremă valoare. Pentru că ei înșiși nu ar fi fost nimic fără celălalt de lângă ei. Pe când, cei ce s-au trezit unii alături de ceilalți, ca niște pasageri întîmpători pe o platformă de camion, care sunt duși de cineva nevăzut dintr-un loc în altul, nu văd în cel de lângă ei decât pe cineva care le ocupă din spațiu și care nu reprezintă nicio valoare.

Am amintit mai înainte exemplul unor popoare recente, unele formate din deportați sau din alți oameni necăjiți, alungați din țările lor de baștină fie cu forța, fie de sărăcie. Aceștia au muncit împreună ca să aibă o nouă țară. Ei s-au sacrificat, s-au zbătut, și-au dat și sângele, și viața pentru ca noua lor țară să fie una articulată, liberă și prosperă. Ei și-au transformat fiecare parte din țara cea nouă în valori proprii, fie că a fost vorba de parlamentarism, de armată, de școală, ori de economie. Asta, deoarece știu bine și astăzi că, fără efortul lor continuu și comun, nu ar fi ajuns să aibă o asemenea națiune. Ei nu au căpătat nimic pe gratis.

Așa că, înainte de a ne redescoperi trecutul, ca să vedem cât de mari au fost dacii și proto-dacii înaintea noastră, pe aceste meleaguri, poate ar trebui ne punem pe treabă, unul lângă celălalt, să ne facem o națiune adevărată, bazată pe valori comune, națiune care să crească pe locul acestei țări guvernate de cumetrii, din care mai sugem și noi, acolo, câte un leu-doi pe lună, de la stat.

Conform legii.

Capul lui Mihai Voievod Viteazul

Era într-o duminică, la fel ca și astăzi. De dimineață, la un semnal tăcut al generalului Giorigo Basta, un albanez din Italia, aflat în slujba împăratului austriac Rudolf al Doilea, mai mulți ofițeri valoni, comandând câteva sute de mercenari valoni și germani, au luat cu asalt cortul în care se afla comandantul oștii, principele Mihai, pe care l-au asasinat cu împușcături de flintă și împunsături de sabie. În final, i-au tăiat capul.

Foto: istoria.md

Se întâmpla lucrul acesta în tabăra militară de lângă Turda, în ziua de 9 august 1601, după stil vechi. Motivația asasinatului, păstrată în cronici, ar fi fost că Mihai Voievod, cunoscut cu porecla de Viteazul, ar fi vrut să confiște pentru sine recucerirea Transilvaniei, câștigată prin luptă cu câteva zile mai devreme, în condițiile în care oastea comandată de Viteaz era plătită de Rudolf, Mihai însuși aflându-se sub autoritatea acelui împărat.

Acuzația era credibilă, deoarece, cu un an mai devreme, Mihai Viteazul reușise să adune sub domnia sa cele trei principate românești, respectiv Moldova, Muntenia și Transilvania. Chiar dacă, între timp, pierduse fiecare dintre aceste trei provincii, la data asasinatului său, Mihai se arăta foarte capabil să le redobândească. Și era de presupus că, odată unite aceste principate sub sceptrul său unic, precum și evitând erorile de guvernare ce duseseră la pierderea lor de mai înainte, Mihai ar fi devenit un principe foarte puternic, în această parte a Europei. Ceea ce nu ar fi fost în interesul împăratului care îi plătea solda generalui Basta. Așa că generalul s-a arătat loial stăpânului și l-a executat pe principele român. Care român era, oricum, mult mai capabil, ca general, decât italianul albanez.

Asasinarea lui Mihai a avut ecou în epocă la fel cum are astăzi ecou orice asasinat politic. Adică, s-a născut astfel o nouă anecdotă mediatică. Care a dăinuit ceva timp. La mai bine de o sută de ani de la eveniment, găsim cel puțin o gravură care să-i spună, din nou, povestea. Asta, deoarece, în vremea cât a trăit, Mihai Voievod Viteazul devenise ceva ce s-ar numi astăzi o vedetă. O stea a admirației publice europene, datorită meritelor sale de general și de campion al creștinătății. Dar și datorită meritelor de bărbat bine, desigur.

Nu găsim însă reacții și consecințe în niciuna dintre cele trei provincii românești, altele decât schimbarea voievozilor locali. Ceea ce se întâmpla oricum foarte des, în acele timpuri, încât, dacă întrebai prin târguri cine este la cârma țării, puteai să primești răspunsuri multiple, ori doar ridicări din umeri. Dacă întrebai la sate, primeai ca răspuns o altă întrebare: ce e aia voievod, sătenii neștiind prea bine nici cum stă treaba cu boierii care îi stăpâneau direct, d-apoi cu șefii acelor boieri. De aceea  țăranilor li se zicea, în epocă, prostimea.

Capul desprins de trup al Viteazului a fost adus de pe câmpul de lângă Turda în provincia de baștină, Muntenia și pus la adăpost într-un mormânt din Trâgoviște, la Mănăstirea Dealu. Unde a fost dat uitării.

Două secole și jumătate mai târziu, un tânăr intelectual român, angajat într-un proces anevoios de naștere a națiunii române, l-a redescoperit pe Mihai Viteazul, ca primul principe care a unit, chiar și numai vremelnic, principalele provincii ocupate de poporul român, în jurul arcului carpatic. Este vorba despre Nicolae Bălcescu, un mic boier de pe Valea Topologului, din Subcarpații Meridionali.

Dacă românii vor vrea să aibă vreun viitor în Europa, gândea Bălcescu la acea vreme, ei vor trebui să fie uniți nu numai pe baza istoriei lor comune și a limbii, dar și ca valori comune. Iar una dintre valorile pe care el și cei ca el le-au propus a fost Mihai Viteazul.

Povestea voievodului și-a găsit locul într-o carte scrisă chiar de Bălcescu. Mihai a devenit subiect de artă memorialistică, inițial în tablouri pictate de pictorii secolului al XIX-lea, apoi și în statui sau busturi. Scurta și controversata sa domnie a devenit capitol în cărțile de școală. Legendele despre căpitanii lui au fost culese și promovate în literatură. În secolul trecut s-au făcut nu mai puțin de două filme epopeice despre Viteaz. S-au scris cântece și poezii, unele devenite foate populare. Străzi principale și piețe, din principalele orașe românești, îi poartă și astăzi numele.

Chiar dacă izvoarele istorice sunt imprecise în ceea ce privește originea etnică a lui Mihai, acesta fiind bănuit că era, cel puțin după mamă, mai degrabă grec decât român, ca valoare națională, Voievodul Mihai reprezintă ceea ce ne place nouă, românilor, mai mult și mai mult la noi. Adică, el este imaginea justificată a unui bărbat frumos, falnic și faimos, cu dragostea de țară mai mare decât dragostea de viață. Român care ar fi putut fi și fericit și de succes, dacă nu ar fi fost străinii cei răi, care să îl omoare mișelește.

Acum, la 414 ani de la despărțirea capului lui Mihai de trupul său, mă întreb cât a mai rămas din Viteaz ca valoare și cât ca anecdotă? Ca să aflăm cum stăm cu Mihai Voievod Viteazul ca valoare, ar trebui să știm câți dintre noi s-ar sacrifica așa cum s-a sacrificat el? Sau, măcar, câți dintre noi ar sări acum să îi apere amintirea, chiar dacă niciun român nu a sărit atunci să îi apere viața?