Biserica laică

Vineri, 28 octombrie 2011, Catedrala Mitropolitană din Sibiu era neîncăpătoare. Se aflau în ea sute de prelați, în frunte cu doi patriarhi, unul al României și altul al Alexandriei, ceva mitropoliți, episcopi și alte grade mai mici, dar suficient de importante ca să justifice aurul, argintul și pietrele prețioase cu care erau împodobiți. Mai erau acolo și politicieni, de la „centru” și locali, precum și sibieni mai importanți sau mai modești, veniți să vadă cum sfântul lor este canonizat.

Toți aceștia au fost martori la patru evenimente succesive.

Întâi a fost liturghia. Aceasta este o slujbă religioasă prin care credincioșii iau contact cu dumnezeirea, prin intermediul preoților din biserică. De data aceasta, contactul a fost intermediat de cei mai înalți prelați pe care i-a putut aduna momentul, dar nu știm dacă intermedierea a fost mai propice sau nu, comparativ cu o liturghie obișnuită. Cert este că nici credincioșii pentru care s-a oficiat această slujbă religioasă nu erau unii pe care să îi întâlnești obișnuit într-o biserică.

Apoi a fost ceremonia de canonizare a Mitropolitului Transilvaniei, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, care a trăit cu mai bine de un secol și jumătate în urmă. Acesta fusese acceptat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind intrat în rândul sfinților și, acum, se confirma acest accept print-o „rânduială bisericească”. S-a optat pentru o ceremonie scurtă, care a constat doar din discursuri și din citirea Tomosului sinodal, adică a documentului prin care se consfințește în scris faptul.

Al treilea eveniment a constat din schimburi de daruri între clericii autohtoni și cei invitați, ocazie cu care s-au schimbat și câteva cuvinte, de la microfonul bisericii. Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea al Alexandriei, precum și Mitropolitul Parnasului au dat daruri Mitropolitului Ardealului, care, la rândul său, a făcut cadouri celor doi patriarhi și Mitropolitului de Parnas.

Pentru cei neinițiați în aceste grade și denumiri de funcții și care s-ar putea arăta nelămuriți că vorbim și de Mitropolia Transilvaniei și de Mitropolia Ardealului, ca și când ar fi două lucruri diferite, trebuie să precizăm că așa și sunt, cel puțin din punctul de vedere al aranjamentelor de putere din Biserica Ortodoxă Română. Mitropolia Transilvaniei, al cărui prim ierarh a fost Sfântul Andrei Șaguna, a încetat să existe acum câțiva ani și, în locul ei, a fost înființată Mitropolia Ardealului, alături de Mitropolia Clujului, Feleacului și celorlalte părți ce au mai rămas din Transilvania, altădată unită religios sub o singură mitropolie.

De altfel, după această ceremonie, ca să fie „politic corecți”, capii bisericii au plecat a doua zi și la Alba Iulia, adică în parohia celeilalte mitropolii transilvane, pentru a canoniza și acolo un sfânt fost mitropolit. Asta, ca să nu fie vorbe.

În sfârșit, cel de-al patrulea eveniment a fost cuvântarea domnului Traian Băsescu, președintele României, cu ocazia canonizării Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitoropolitul Transilvaniei, în Biserica Mitropolitană din Sibiu, din data de 28 octombrie 2011.

Acest ultim eveniment a fost amplu mediatizat, iar o fotografie de grup, făcută la ieșirea din Catedrala Mitropolitană, a făcut furori pe internet, de a ajuns aproape sigur să fie considerată fotografia anului 2011.

Foarte multă lume a comentat negativ acest discurs prezidențial, nu în ceea ce privește conținutul, ci doar evenimentul ca atare. Această foarte multă lume a considerat că o asemenea manifestație ar fi echivalentă cu fluieratul sau chiar scuipatul în biserică. Adică, opinia acestora a fost că „nu se face așa ceva”.

Au existat și opinii favorabile, dar ceva mai modeste și mult mai trase de păr. De exemplu, un individ zburlit și cu funcția subtitrată de „teolog” a justificat, la televizor, gestul băsist cu faptul că politicienii merg frecvent în biserică, unde mai și vorbesc în public, în Germania!

Însă, așa cum am prezentat aici, corect și documentat, faptele, președintele României, domnul Traian Băsescu, nu s-a interpus nici peste slujba religioasă, nici peste ceremonia de canonizare, nici măcar peste schimbul de daruri între prelați. El, sau domnia sa, cum vreți să îl identificați, a apucat la microfon tocmai la sfârșit, când unii erau preocupați să numere pietrele prețioase de pe coperta cărții primite în dar iar alții să găsească drumul spre ieșire, fără să se împiedice în toiagurile aurite și odăjdiile preoțești cu trenă.

Alții au blamat clerul prezent la evenimente pentru faptul că acesta și biserica pe care o reprezintă sunt aserviți puterii, că face domnul Traian Băsescu, președintele României, ce vrea cu ei, de parcă ar fi doar niște simpli ofițeri de securitate pe care îi poate pune el, sau domnia sa, în calitatea de comandant al tuturor forțelor armate, să facă instrucție de front până îl doare gura, că ei nu respectă propriile lor reguli și canoane și așa mai departe.

Acestora le putem spune, fără să greșim, că acest cler, atât de blamat, este compus din oameni dedicați lui Dumnezeu, care posedă un profund înțeles al lumii și naturii umane și care pot descifra cu ușurință stările sufletești prin care trece înâiul politician al țării. Ei l-au priceput cel mai bine că, după ce a stat închis în palate atâta amar de vreme, unde i-au lipsit cu durere băile de mulțime, l-a luat entuziasmul ca un val, când s-a văzut între oameni care nu i-au mai strigat nimic injurios, nici nu i-au mai amintit de execrabila guvernare pe care o păstorește, ci chiar i-au lăsat impresia că îi sunt favorabili. Cum să nu te adresezi unei asemenea mulțimi?! Mai ales când te dă și la televizor!

Mai puțin mediatizate, deși au fost consemnate, au fost și protestele unor leaderi politici prezenți la evenimente, de exemplu, cel al lui Corneliu Vadim Tudor sau opiniile defavorabile ale unor simpli cetățeni, cum a fost cazul unuia care a strigat, din mulțimea adunată în preajmă: „Domnule Băsescu, opriți corupția!”

Pe acestea, însă, trebuie să le preluăm critic în relatarea noastră. Desigur, Vadim Tudor a ținut să își vocalizeze protestul, pentru a mai diminua din „capitalul” propagandistic atras de la proprii simpatizanți de discursul domnului Traian Băsescu, președintele României, în Catedrala ce găzduia, până la schizmă, altarul simbolic al românismului transilvan. Pentru că, domnul Traian Băsescu, președintele României, nu vorbește niciodată doar ca să se audă. El, sau domnia sa, are, întotdeauna, un mesaj de transmis și un public țintă de primit acel mesaj. De data aceasta, ca de multe alte dăți, vorbim de un mesaj naționalist pentru românii transilvăneni, încă oropsiți în propria lor țară, la două secole după ce Sfântul Andrei Șaguna și-a început misiunea de ridicare a acestei nații la rangul pe care îl merită și la șapte ani de guvernare a actualului președinte al României, domnul Traian Băsescu.

Marele absent de la evenimente a fost domnul Aliodor Manolea sau înlocuitorul legal al acestuia în funcția de paranormal prezidențial. Probabil că prezența acestuia nu a fost considerată de bun augur într-o biserică ce luptă împotriva vrăjilor și vrăjitorilor.

Ceea ce am reținut însă noi, cu mințile noastre, din aceste evenimente, este abdicarea de la principiul domniei legii și în Biserica Ortodoxă Română.

Și zicem asta deoarece s-a văzut cu ochiul liber cum au fost nesocotite canoanele și rânduielile bisericești stabilite tocmai de cei care le încalcă, probabil după principiul profund românesc „eu te-am făcut, eu te omor”. Sau, să fie oare acest principiu de origine minoritară?! Din păcate, nu ne mai este nimic foarte clar, în zilele noastre...

Partidul

În momentul în care s-a schimbat regimul politic în România, pluripartidismul a fost proclamat ca una dintre noile temelii de construcție statală, sau, cum le zice Constituția, unul dintre „idealurile Revoluției de la 1989”.

Cofragul acestei temelii a fost imediat umplut cu partide și partiduțe.

Unele s-au autointitulat „istorice”, pentru că au preluat denumirile partidelor politice existente înainte de formarea partidului comunist unic și chiar au cooptat în conducerea lor pe unii dintre foștii activiști de pe vremuri, care supraviețuiseră exterminării fizice practicată de comuniștii locali sau din import în deceniile cinci și șase ale secolului trecut.

Altele s-au proclamat ca partide pe cele mai diverse motive, de la Frontul Salvării Naționale la România Mare și, de acolo, mai departe, până la Partidul Pensionarilor și au adunat mai mulți sau mai puțini membri.

Cu toții, vechi și noi, au început vânătoarea de sedii și de subvenții de la statul cel nou, care încuraja pluripartidismul. Unora le-a mers mai bine decât altora în această vânătoare, probabil pentru că se împrieteniseră sau chiar se încuscriseră cu pazincii terenurilor și loturilor pe care se desfășura ea.

În momentul acela a devenit evident că munca de partid este o activitate lucrativă benefică, că aceasta se lasă cu salarii bune, cu șoferi și portari care îți spun „să trăiți” doar pentru că exiști și cu sedii somptuase în care să îți inviți familia, prietenii și iubitele să vadă cât de „boier” ai devenit.

Criteriile pentru a fi „cooptat” în munca de partid au fost de la început și sunt și acum greu de identificat. Există o „bucătărie internă” și secretă unde se coc „leaderii de partid”, activiștii de toate rangurile și, bineînțeles, glazura politică a parlamentarilor și reprezentanților locali, pe care îi știe, îi vede și îi votează toată lumea. Nu avem cunoștință despre procesul coacerii, dar ne dăm seama de rezultatele lui și putem aprecia cât de bun sau de prost a fost bucătarul. În orice caz, în nici una dintre aceste „bucătării interne”, ingredinetele folosite nu au fost nici capacitatea de a genera sau de a-și însuși ideologii politice, nici cea de reprezentare politică a maselor.

Probabil că la acești muncitori ai partidelor se referea cineva care vorbea de „politicieni de profesie”, ca și când meseria de politician ar fi ceva rău, urât și chiar de blamat. Pentru că numai cu referire la ei ar avea dreptate acel cineva să zică de „politicieni de profesie” ca înjurătură.

Altfel, meseria de politician este la fel de onorabilă ca oricare alta, în condițiile în care respectivul a petrecut suficient timp înțelegând și absorbind cunoașterea unei anumite școli de gândire politică și a dobândit intrumentele teoretice și concrete pentru practicarea acestei meserii, inclusiv deontologia specifică, și are și calitățile necesare oricărui lucrător cu oamenii: talent, dăruire, pricepere și capacitate de efort.

Sunt câteva probleme care fac interesantă discuția despre partidele politice și politicienii de profesie care le ocupă.

Prima și cea mai importantă problemă, aproape vitală pentru o bună parte a populației, este că pe mâna acestor partide și politicieni ajunge o parte semnificativă a avuției naționale, aproape 40 la sută, iar aceștia o redistribuie după voința și priceperea lor, astfel încât unii vor avea mai mult iar alții mai puțin sau deloc din această avuție. În plus, deciziile luate de ei și modul lor de a „face politică” influențează cursul activității de realizare și a restului produsului național.

De aceea un politician prost este prost nu pentru că nu îl duce mintea sau că se face de râs în public, ci pentru că îi ies prost lucrurile de colectare și redistribuire a ceea ce primește de la popor și mai și încurcă pe cei care muncesc de-adevăratelea și bine în țara asta. Cum și reversul este valabil, un politician bun nefiind unul frumos și deștept, sau darnic cu cine îl apreciază, ci cel care face bine lucrurile acestea, mulțumind pe cât mai mulți și punând umărul la prosperiatatea tuturor.

A doua problemă cu partidele este că acestea s-au născut dintr-un „principiu” sau un „ideal” de organizare socială, adică dintr-o necesiate declarată de cineva și nu dintr-o necesitate naturală. A venit cineva și ne-a spus: trebuie să aveți partide politice, nu foarte multe că vă încurcă, dar oricum mai multe de unul și trebuie să aveți politicieni care să facă munca politică în partidele respective. De ce? Pentru că așa este și în alte părți!

De ce este acest lucru o problemă? Din două motive. În primul rând, motivul minor este că se crează astfel doar un mimetism, o copie a unei realități din alte țări, care este la noi doar de suprafață, cam la fel cu satele de carton pe care i l-a pregătit generalul Potemkin țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, ca să le vadă din mersul trăsurii, pentru a crede că valoarea cuceririlor generalului era mult mai serioasă decât niște stânci golașe, care erau ascunse de acele fațade.

Nevoia de partide și politicieni ar trebui să se ivească din interiorul societății, din profunzimile structurilor sociale, motorul acesteia fiind reprezentarea, adică alegerea unui individ care să susțină interesele și năzuințele mai multora, ce sunt prea ocupați cu producerea de bunăstare și nu au timp să se reprezinte singuri. Dar străfundurile societății românești nu au scos nimic la iveală, în ultimii douăzeci de ani.

Al doilea motiv, major de data asta, este că, în aceiași perioadă de două decenii și tocmai în acele locuri de unde ne vin și chiar ni se bagă pe gât indicațiile de partidism, s-a dovedit că sistemul politic este prost croit, că mare parte din oameni și-au pierdut încrederea în partidele tradiționale și în politicienii care le populează și că vor un alt tip de reprezentare, mai directă și mai angajată.

Deci, avem o problemă de mers împotriva cursului lumii, când încurajăm partidismul și ne bazăm pe politicieni să ne facă bine, când ei nu știu cum să facă acest lucru și nici nu au de la cine să învețe, pentru că cei care impun un asemenea „principiu” sunt ei înșiși dezavuați de proprii cetățeni.

A treia problemă este că, peste tot în lume, deci și în România, partidele politice tind să confiște domeniul public în favoarea lor exclusivă. Adică, să fie numai ei în capul mesei cu bucatele întregului popor și să interzică sau să descurajeze oricare alte forme de reprezentare și de conducere a treburilor țării decât cele centrate pe politicieni și partidele lor.

În multe țări, această confiscare nu depășește cadrul legal. De aceea pot apărea noi forme de reprezentare ex-partinică, de factură socială sau chiar individuală. La noi, politicienii sunt mai vajnici decât omologii lor străini și lărgesc, îndoaie sau modifică respectivul cadru legal după pofta inimii, astfel încât ei se protejează pe sine și țin confiscat domeniul public cu legea în brațe.

Dacă nu ești fiica patronului politic al țării, nu ai nici o șansă de a fi ales ca independent. În unele cazuri, nici măcar nu poți candida ca independent. Mai mult, la noi este imposibilă orice altă formă de organizare a reprezentării sociale în afara partidelor, cu excepția Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, care nu vor ei să se numească partid.

A patra problemă este cea de loialitate. În general, condiția însăși a sistemului public este una de încredere a fiecărui cetățean în sistem și în ceilalți membri ai societății că vor acționa, cu toții, exclusiv pentru binele comun. Asta nu înseamnă că ei nu pot acționa și pentru binele individual, cum le venise ideea comuniștilor, de a opune binele colectiv celui individual, ci înseamnă doar că fiecare se așteaptă ca ceilalți să nu își procure binele propriu pe seama sau împotriva binelui celorlalți. Iar cei care fac totuși acest lucru să fie numiți trădători și sancționați ca atare.

Partidele politice românești nu au însă nici o problemă de loialitate. Aceasta nu este pentru nimeni un criteriu de organizare a vieții politice sau publice. Ca urmare, limbajul public s-a îmbogățit cu efuemisme pentru termenul de trădate. Acum îi zice „traseism” sau „reprezentarea unor interese din afară”, iar în loc de sancțiuni avem „reevaluarea” trădătorilor în noile poziții.
Chiar dacă partidele și politicienii nu au o asemenea problemă de loialitate, cetățenii ar trebui totuși să aibă grijă că trădarea este endemică, adică se propagă în societate cu repeziciune și ajunge să distrugă complet acea societate.

Cum ar trebui să aibă grijă și de viața lor politică, care are nu numai cele patru probleme amintite mai sus, ci și multe altele, astfel încât o asemenea viață a ajuns mai mult să încurce decât să ajute viața noastră cea de toate zilele.