Isterie comunistoidă indusă

În spiritul profund al actualei guvernări, declarațiile demnitarilor de cel mai înalt rang se împletesc neabătut cu zvonurile, ca apoi declaranții să se contrazică unii pe alții, atunci când este vorba despre pensii. Pensii numite fie „speciale”, fie „militare”, după cum ar vrea fiecare să argumenteze că sunt prea mari, prea multe, prea degeaba sau prea nesimțite. Așa cum erau și pe timpul guvernării Băsescu, cu Boc. Când cu convertirea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale, în condițiile în care militarii nu contribuiseră la asemenea pensii, dar li s-au „recalculat” pensiile, ca și când ar fi contribuit.

Foto: hetel.ro

Guvernare actuală ce iscă o isterie de tip comunist. Care cere înfierarea publică. Cere arătarea dușmanului cu degetul. Specific post-comunismului fiind că dușmanul poate fi oricine se află de partea din față a degetului fiecăruia. 

Este greu, dar nu este imposibil să punem puțină ordine teoretică în această isterie populară. 

De sus în jos și de la stânga la dreapta, începem cu guvernanții. În frunte cu șeful partidului de guvernământ, domnul Liviu Dragnea. Social-democrat. Fost mâna draptă și vicele domnului Ponta Victor, pe vremea când acesta era tatăl finului lui Oprea Gabriel, Oprea fiind artizanul distrugerii rezervei armate și prăbușirii sistemului de pensii militare de stat, din 2010. Iar Ponta și cu Dragnea preluând „problema” și punându-l la lucru pe domnul Dușa. Care s-a permanetizat la conducerea Ministerului Apărării Naționale de la al doilea Guvern Ponta și până astăzi. După ce, în primul Guvern Ponta s-a aflat la Interne.

Ce au făcut și fac ei? 

(1) Au preluat tradiția comunistă de a considera orice activitate în uniformă ca fiind activitate militară. Comuniștii fiind inițiatorii acestei tradiții, atunci când au inventat (mă rog, au preluat de la sovietici) conceptul de „trupe de securitate”. 

(2) Actualii guvernanți, preluând tradiția asta, au anulat evoluția strategică aproape finalizată privind demilitarizarea poliției și a ordinii publice, revenind, prin pensii, la ideea de amestecare între militarii de armată, jandarmi și polițiști.

(3) Au desființat controlul democratic asupra domeniului apărării naționale, pervertit prin preluarea controlului de partid asupra domeniului public al apărării naționale, punând în frunte politicieni conectați la așa-zisele „structuri”. 

(4) Au anulat conceptul de militar aflat sub jurământ și l-au înlocuit cu conceptul de angajat la stat, similar funcționarului public, doar că în uniformă și cu drept de hrană. Ca și polițistul, de altfel.

(5) Au creat o dependență directă și necondiționată a militarilor, mai ales a comandanților, de politicieni. Făcând asta, au anulat orice etică militară, orice meritocrație în cariera miltiară și orice morală ostășească. 

(6) Prin manipularea mediatică a subiectelor pensiilor „speciale” și „salariilor militarilor”, partidul de guvernământ a preluat controlul asupra moralului militarilor din Armata României, indiferent de grad și de poziție. În plus, au obținut consecința ca opinia publică să vadă că singurul criteriu de onestitate și de loialitate al militarilor este salariul. Fosta soldă. Ceea ce îi rupe pe miliari de publicul pe care îl apără cu prețul vieții, guvernanții insistând că acest preț este convertibil în salariul și pensia nesimțite.

(7) Au dezbinat categoriile de personal din apărarea națională, siguranța și ordinea publică, domenii total separate, dar reunite parlamentar și, iată, guvernamental. Activii sunt opuși rezerviștilor și pensionarilor fără rol militar. Ofițerii sunt opuși celorlalte categorii. Aviatorii, infanteriștilor. Militarii sunt opuși polițiștilor. Jandarmii, poliției locale. Astfel încât să nu mai rămână nici cea mai vagă urmă de coeziune inter-arme și inter-servicii.

Am zis că începem de sus în jos și de la stânga la dreapta. Dar nu am început suficient de sus. Deasupra partidului de guvernământ, condus de domnul Dragnea, se află președintele României. Acesta este situat acolo unde se formulează și se planifică întraga politică de apărare națională. Este șeful executiv al premierului, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, unde președintele este președinte, iar premierul este vice-președinte al Consiliului. Președintele este cel care decretează promulgarea legilor privind salariile, pensiile, organizarea structurilor, planificarea apărării, bugetelor de stat și de asigurări sociale, și așa mai departe. Deasupra președintelui nu este decât Dumnezeu din ceruri, atunci când vine vorba despre apărarea națională. Nici măcar NATO nu este deasupra președintelui, deși propaganda anti-occidentală portretizează, total aiurea, desigur, această Organizație a Tratatului Atlanticului de Nord ca pe un organism supra-statal, imperialist.

Ei bine, sau, de fapt, din păcate, președintele actual al României nu are treabă cu niciunul dintre cele șapte puncte enunțate mai sus. Cel mai recent, domnia sa a promulgat legea salarizării unitare, lege în care militarii din Armata României devin, oficial și iremediabil, angajați la stat. Înaintea acestei legi, a promulgat legea pensiilor militare de stat, unde apar cu pensii militare și polițiștii cei demilitarizați. Și a acceptat ca această lege a pensiilor militare de stat să fie indexată ca lege a pensiilor speciale, asemenea celor ale parlamentarilor sau diplomaților. A decorat, a avansat în grad și a numit în funcții de conducere militară orice propunere politică, fără nicio tresărire că, făcând asta, se situează de partea celor care vor să îi facă pe militarii de carieră dependenți de politicieni. A acceptat ca șeful informațiilor militare și șeful logisticii să fie pe aceeași cracă de ierarhie guvernamentală cu șeful apărării naționale, respectiv cu șeful Statului Major General. Și deasupra șefului trupelor terestre, ori deasupra șefilor celorlalte categorii de forțe armate.

Dar și inacțiunea președintelui este notabilă. Domnul președinte nu a scos nici măcar un cuvând în apărarea militarilor, acuzați, în cadrul prezentei isterii privind salariile și pensiile „speciale”, că profită de stat, că vor doar venituri cât mai mari, obținute cu cât mai puțin efort. Ca și când ar fi fost de acord cu aceste acuzații. Nu a explicat rațiunea pentru care pensiile militare de stat cuprind categorii demilitarizate. Ori categorii din afara personalului de putere militară, ca să îi definim corect pe militarii din Armata României. Nu a solicitat și nu a analizat în cadrul instituționalizat al guvernării apărării naționale niciun studiu de impact asupra moralului personalului din Armata României a niciuneia dintre măsurile de salarizare sau de pensionare luate până în prezent de guvernanții deaspura cărora este el, președintele, situat constituțional.

Umblat pe la summit-urile NATO, pe la cele regionale, pe la exercițiile militare de amploare, pe la partenerul strategic american, era de așteptat ca domnul președinte al României să înțeleagă conceptul de putere militară. Să conștientizeze că țara lui este mai bine situată în corul de aliați euro-atlantici și în organizațiile internaționale de securitate dacă are mai multă putere militară. Dar și invers, ar fi trebuit să conștientizeze și că, fără credibilitatea conferită de o anumită putere militară, vocea sa este la fel de slabă ca cea a portarului de la Palatul Cotroceni. Asta, chiar dacă sfătuitorii săi în ale puterii militare nu au reușit să îl convingă, prin vorbe, rapoarte și propuneri, de așa ceva.

Ceva mai jos și mai spre centru îi găsim pe generalii care tac. Și despre care nici noi nu vom spune mai mult. Acum și aici.

La dreapta și jos de tot îi găsim pe elitiști. Pe vocile conștiinței naționale. Pe foștii șefi ai diplomației românești, în guvernele mai de dreapta. Cum este domnul Andrei Pleșu. Care a avut un loc în față, în 1999, la spectacolul oferit de războiul de la granița României cu fosta Iugoslavie. Pentru a putea să pătrundă cu mintea semnificația termenului de putere militară a unui stat. Și care are și inteligența necesară procesării informațiilor specifice unui asemenea loc în față. Ba, mai are și cultura deosebit de profundă, prin care să filtreze ceea ce vede și ceea ce știe despre puterea militară a României. Aceste voci sunt cam mute. Singura referire a domnului Pleșu, de exemplu, la militari a fost să își bată joc de un ofițer care și-a dat foc în fața porții palatului prezidențial, locuit la data aceea de Băsescu Traian. Ofițer care protesta în modul acesta radical față de atitudinea băsistă la adresa militarilor pensionați de stat și convertiți în asigurați sociali, pe când ei nu cotizaseră niciodată la așa ceva. Atitudine băsistă moștenită și preluată cu entuziasm de guvernările ulterioare, unde Oprea Gabriel a fost instrumental și unde domnul Dragnea reprezintă elementul de continuitate la vârf.

Cu alte cuvinte, elita de dreapta, scoasă de la guvernare, dar situată în atenția opiniei publice, tace pe subiectul puterii militare a României, putere puternic pusă la încercare prin isterizarea discuției despre salarii și pensii. În condițiile în care cei de stânga și de sus exact asta au muncit în draci să obțină: reducerea ecuației de putere militară la pensii și salarii. Și, implicit, reducerea militarilor la statutul de mercenari. De angajați la stat, pentru a trage cu pușca.

Aceasta este situația. Este gravă? Este îndreptabilă? Rămâne să ne lămurim fiecare în parte. Desigur, dacă  nu vrem să ne lămurim singuri, dar avem răbdare, ne va lămuri viața însăși. Și evoluția situației internaționale de securitate.

Tunul Centenarului

La 1 Decembrie, anul viitor, se împlinesc o sută de ani de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, moment în care românii majoritari din Transilvania au proclamat dorința lor ca provincia istorică Transilvania să devină parte a Regatului României. Această expresie de voință politică strategică a dus la constituirea României Mari, în urma tratatului de pace și a acordurilor subsecvente, de la finalul primului război mondial. Simbolic, vorbim despre o dată, 1 Decembrie, care glorifică materializarea unui ideal, a unei aspriații naționale. Cea de constituire a unui stat unitar, gazdă a tuturor provinciilor locuite de români, din jurul Arcului Carpatic. 

Foto: mediafax.ro

Unii îi zic acestui ideal „milenar”. În sensul că, de milenii, visul românilor ar fi fost să trăiască într-un singur stat. Ceea ce, metaforic, este acceptabil, dar istoric și politic este complet incorect. În afara gestului unor pașoptiști din Muntenia și Moldova de a călători în Transilvania și de a conlucra revoluționar cu Avram Iancu și cu alți pașoptiști români transilvăneni, nu găsim nicio aluzie la idealul unității administrative a unei eventuale Românii Mari nici măcar cu o generație înaintea celei care a pornit, în 1916, războiul de întregire, prin ofensiva asupra Transilvaniei austro-ungare. 

De ce nu mai devreme? Pentru că, doar cu o generație înainte, la 1871, se unificau Germania și Italia. Și abia după ce, în Europa, s-a văzut astfel că se poate, că statele moderne pot fi și state mari, prin unirea provinciilor, principatelor și chiar micilor regate locuite de aceeași populație, s-au gândit și alte provincii administrativ separate, locuite de populații relativ omogene, să se unească. Realizând astfel un areal cuprinzător din punct de vedere industrial, care să înglobeze sub aceeași administrație statală resurse materiale naturale, forța de muncă și piețele de desfacere specifice economiilor societăților industrializate. Condiție pe care alte state mari, cum erau Franța, Marea Britanie ori Spania, le rezolvaseră cu mai bine de de un secol mai devreme, prin sistemul colonial și infrastructura aferentă, moștenite din vremea feudală. 

Desigur, unirea era doar una dintre soluțiile posibile. Nici măcar cea mai la îndemână. În tot secolul trecut, până la apusul erei industriale, a fost preferată soluția războiului, a cuceririlor teritoriale, ca cea mai la îndemână soluție pentru constituirea arealelor propice econoimiei naționale industrializate. Așa că România, devenită mare și unită prin consecințele primului război monidal, a fost nevoită să își apere, cu succes limitat, ori cu un eșec parțial, posesiunile sale teritoriale, în următorul război mondial, de după două decenii. 

Cu mențiunea că administrația națională interbelică a făcut puțin, sau, mai degrabă, nu a făcut nimic pentru consolidarea posesiunilor primite prin unire, din punct de vedere al infrastructurii de interconectare. Dar și din celelalte puncte de vedere. Cultural, economic, demografic și, foarte important, de securitate națională. Așa că aceste posesiuni au fost pierdute, după doar două decenii, prin simple vorbe, fără nici cea mai vagă rezistență instituțională. Statală. A fost suficient un simplu arbitraj ca jumătate din Transilvania să fie cedată Ungariei. Așa cum a fost suficient un ultimatum, ca Moldova de peste Prut să fie abandonată Uniunii Sovietice. De ce? Pentru că România uitase condiția de industrializare. Condiție esențială și obligatorie pentru constituirea statelor mari, prin contopirea provinciilor feudale, locuite de populație asemănătoare. Ori, fără industrializare, fără argumentul eminamente economic, era imposibil de justificat vreun efort național pentru realizarea infrastructurii rutiere și de comunicații, pentru investiții de stat în dezvoltarea zonală sau locală, pentru reconfigurarea învățământului de stat, astfel încât să formeze oameni suficient de culți ca să aibă un cuvânt de spus și în industrie, dar și în guvernare.

Lecție de care și-au adus aminte comuniștii. Doar că prea târziu. Industrializarea forțată, anti-economică, bazată pe planificarea centralizată păguboasă și fără să fie susținută de vreo piață concurențială, a început în România socialistă tocmai când, în restul occidental al Europei, s-a trecut la post-industrializare. În plus, ori în minus, mai degrabă, comuniștii conducători au preferat migrarea populației în locul dezvoltării locale. Adică, au preferat să aducă moldoveni din zonele sărace, neindustrializate, în industria brașoveană pre-existentă, de exemplu, în loc să investească în unități industriale din Moldova. Pentru că așa au crezut ei, comuniștii, că realizează unirea demografică și culturală. După modelul sovietic al deportărilor. Numai că, de data asta, deportările nu s-au mai făcut prin forță, ci prin persuasiune de bunăstare sporită, specifică muncitorilor industriali. Adică, au manipulat economic demografia, acolo unde ar fi fost nevoie de dezvoltare durabilă. 

În ultimul sfert de veac, în post-comunism, cu atât mai puțin s-au găsit justificări economice de unitate teritorială națională, mai ales în ceea ce privește conectarea Transilvaniei la Muntenia și Moldova. Ideile generoase de regionalizare, de dezvoltare durabilă, de relevanță locală, de auto-guvernare zonală au fost doar enunțate, dar niciodată transformate în programe și au fost lăsate fără vreo finanțare, oricât de modestă. Astfel încât nimeni nu poate demonstra care este relevanța culturală, economică, antropologică sau de altă natură a vreunei regiuni istorice sau vreunei diviziuni teritoriale. Singura justificare pentru păstrarea tuturor provinciilor sub o singură administrare centralizată rămânând doar prevenirea amenințării cu dezmembrarea teritorială. 

Dezmembrare teritorială ce este, de un secol încoace, coșmarul oricărui guvernant român. Așa că, la 1 Decembrie 2018, guvernanții se pregătesc de sărbătorirea unui secol de evitare a dezmembrării teritoriale. Doar pentru Transilvania, să precizăm cu claritate. Pentru că Moldova de peste Prut a rămas despărțită de România până în zilele noastre.

Dacă înțelegem această esență politică a sărbătoririi Centenarului, vom înțelege și de ce actualul guvern abordează sărbătorirea propriuzisă ca pe un tun clientelar. Prin care resursele destinate evenimentului sunt menite să servească exclusiv intereselor de partid, iar conținutul său, al Centenarului, să fie ferit de orice discuție legată de gestionarea execrabilă a unirii celei mari, de când s-a înfăptuit ea, prin voință populară, acum 99 de ani, și până în zilele noastre. 

Și ce metodă mai bună ar fi putut găsi actualii guvernanți, decât ascunderea gestionării Centenarului prin cotloanele Ministerului Culturii? Minister guvernat de patronul unui tabloid și Centenar dat în gestiunea unui anonim muzeograf sau librar de provincie.