Am citit și auzit apeluri
dintre cele mai emoționante și mai înflăcărate, adresate Poporului Român, prin
care acesta este chemat să vorbească, să se exprime, să își dovedească voința
colectivă de a nu se lăsa înrobit, îmbrobodit, fraierit și jefuit de actualii
guvernanți, care sunt, cu certitudine matematică, indiferenți la soarta
aceluiași popor, dacă nu chiar cumva împotriva lui.
Poate nu ar fi trebuit
emise aceste apeluri, în condițiile în care însuși imnul național cheamă la Deșteaptă-te române, din somnul cel de
moarte! La fel ca multe texte de acum o sută cincizeci de ani și mai bine,
și versurile imnului se portivesc de minune situației pe care o trăim în
prezent. Dacă lumea ar vrea să se „trezească”, să dea glas propriilor dorințe,
năzuințe și idealuri, să vituprereze proasta și ticăloasa guvernare, ar fi
suficient să cânte imnul național. Dar, câți dintre noi mai știu versurile,
dacă le-au știut vreodată?
La o privire mai atentă,
chemarea Deșteaptă-te, române! este mai bine formulată decât deșteaptă-te,
popor român! Pentru că imnul se adresază fiecăruia în parte și nu unei mulțimi atât
de greu de definit, ca să nu mai vorbim de urnit la „luptă”, pentru propria-i
fericire.
Ce se întâmplă însă de nu
răspunde mai nimeni la această chemare? De ce doar câțiva membri ai acestui
popor ies în stradă ca să își clameze vrerea și nemulțumirea?
Propagandiștii puterii,
dar și unii oameni de bună credință spun că lipsa de răspuns se datorează
lipsei de interes a publicului larg pentru cauza clamată în stradă, care
începe, în mod firesc, prin solicitarea îndepărtării domnului Băsescu Traian de
la „cârma” treburilor Țării, pentru că este
un „cârmaci” prost, neîndemânatic și corupt, care mai are puțin și predă „nava”
piraților, dacă nu a făcut-o deja, iar noi nu știm încă nimic.
Mai mult chiar, ei,
propagandiștii puterii, dar și unii oameni de bună credință spun că și cei care
ies în stradă, zi de zi și ger de ger, nu sunt interesați de cauza pe care o
clamează, ci sunt doar „puși” acolo și „plătiți” de alți propagandiști, cum ar
fi „mogulii cei răi”, anti-Băsescu, sau de serviciile secrete străine sau chiar
pământene.
Cu propagandiștii nu am
nimic de a face. Treaba lor este să facă propagandă. Oamenilor de bună credință
însă, celor care judecă cu mintea vorbitorilor de la televizor sau se
informează din aceiași sursă plină de „deontologi”, le dau următorul răspuns,
la părerea lor formată din fotoliul de acasă despre demonstrația din Piața
Universității:
Deci, eu știu cu precizie
că este mai bine pentru mine și pentru
restul cetățenilor români ca domnul Băsescu Traian să fie demis, alungat, dat
jos din funcția de stat de președinte al României, pe care o ocupă nemeritat,
nelegitim și împotriva interesului meu și al Poporului meu.
Dar, asta este opinia mea
personală. Rămâne, în continuare, deschisă discuția despre ce se întâmplă cu
ceilalți? De ce nu au și ei o opinie similară cu a mea? Sau, dacă o au, de ce
nu o clamează în stradă?
Ce ni s-ar putea întâmpla
mai rău și mai rău, fiecăruia dintre noi, dacă fiecare iese, deodată, în
stradă, pentru a clama dorința de demitere a Băsescului?
Dacă am găsi un răspuns
la această întrebare, poate am înțelege și atitudinea majorității românilor, de
a rămâne pasivi la îndemnurile de împotrivire la actele și gesturile Regimului
Băsescu.
Pentru că, dacă lucrul
cel mai rău și mai rău este unul de care îi este atât de frică majorității încât preferă „răul cel mic” al guvernării Băsescu, am avea o explicație
rațională a acestei preferințe.
Sau, în oglindă, este
posibil ca oamenii să creadă că „răul cel mic”, de a sta acasă și a-l lăsa pe
Băsescu să guverneze este unul suportabil, previzibil și inteligibil, pe când
cel de a protesta în stradă este unul inefabil, greu de prevăzut și de
conracarat, ori de reparat.
Vorbim aici de preferințe
individuale, ce prind contur colectiv doar prin multiplicarea lor. Și, făcând
această distincție, nu ne putem aștepta să găsim noi, aici, răspunsul la
întrebarea care ar fi răul cel mai mare ce s-ar putea abate asupra fiecăruia ce
ar demonstra în Piață.
Poate, vor fi unii care
vor zice că s-ar putea să răcească, sau să alunece pe ghiață, cum pot fi alții
care ar zice că și-ar pierde locul de muncă dacă află șeful că au fost acolo,
cum i s-a întâmplat locotenentului devenit celebru pentru că a dat glas
nemulțumirilor sale legitime.
În schimb, putem comenta
asupra „răului cel mic”. Ce ne facem dacă el, răul, nu este chiar așa de mic,
ci suficient de mare pentru a depăși toate aceste îngrijorări personale,
firești și de înțeles, în esență? Și, asta, nu pentru popor, așa, în general,
ci pentru fiecare cetățean în parte?
Să luăm numai un domeniu, cel al muncii fiecăruia
și să vedem ce ne paște.
În momentul de față,
fiecare persoană care muncește în România dă statului cam 40 la sută din munca
sa, sub formă de taxe și impozite, plus 24 la sută din ceea ce cumpără de pe
piața fiscalizată, dar statul colectează, pentru cheltuielile sale, doar 30 la
sută din produsul intern brut și se împrumută de restul de bani, pentru cât îi
trebuie să plătească sau să producă bunurile și serviciile pe care le așteaptă
cetățeanul de la el.
Adică, statul trăiește și
se hrănește pe seama celui angajat la stat sau la privat, într-o măsură mult
mai mare decât pe seama celor care doar învârt banii sau câștigă de pe urma
muncii celor mulți. În plus, actuala guvernare refuză cu obstinație să
desființeze economica subterană, formată din contrabandiști și evazioniști
fiscali, care privează statul de sume duble față de ceea ce împrumută acest stat în
prezent.
De banii pe care îi
colectează și îi împrumută, statul România ne oferă nouă, cetățenilor, cele mai
proaste servicii din Uniunea Europeană, precum și cele mai proaste servicii din
istoria recentă a Țării, în special în domeniile infrastructurii, sănătății,
educației, culturii și mediului. În plus, sau în minus, cum vreți să o luați,
același stat oferă cea mai proastă administrație centrală și locală pe care
ne-o putem imagina, mai ales în relația directă cu cetățeanul.
Situația aceasta este
cunoscută de fiecare și acceptată ca atare, cine știe pe ce considerente. Eu,
personal, pentru că nu o accept, protestez în Piață, precum și pe blog sau în
media on-line. Este maximum ce pot să fac, înainte să mă apuc de greva fiscală,
haiduceală sau anarhie. Sau, mai benign, să mă mut în altă țară.
Ce ne facem însă dacă
statul nu se mai mulțumește cu 40 la sută colectat de la cei ce muncesc? Deja,
pentru cele mai proaste servicii, el, statul, se împrumută prea mult. Și tot
deja, o mare parte din cheltuielile statului sunt dobânzile la împrumuturile
făcute până acum. Va veni, în curând, vremea când va trebui să mărească, din nou,
taxele și impozitele, pentru a compensa „deficitele”, iar serviciile vor fi și mai proaste decât până acum, pentru că vor fi bani publici tot mai puțini, iar guvernanții vor fura tot mai mult.
Știe cineva care este
limita de suportabilitate a fiecăruia ce muncește ca robul pentru un stat
mafiot și corupt? 45 la sută? 50 la sută? 60 la sută? Întreb asta pentru că acea limită va transforma „răul cel mic” în răul
cel mare.
Numai că adevărata
întrebare este dacă trebuie să așteptăm fiecare până când ne va fi atât de rău
încât să nu mai suportăm Regimul Băsescu, sau, mai firesc, ar fi să îl
îndepărtăm, de pe acum, de la guvernare?
Eu, personal, am găsit
răspunsul, așa cum vi l-am arătat în poza de mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu