Tătucul malefic

Luați individual, românii sunt, în marea lor majoritate, oameni de bun simț, mândri de ei înșiși, de familiile și de Țara lor, generoși și miloși, cu respect de sine, care vor să se facă apreciați și plăcuți de cei din jur, grijulii să nu se facă de râs, să nu fie luați drept fraieri sau chiar să fie fraieriți.

Românii aceștia sunt la intersecția dintre mândria neamurilor mediteraneene, care sunt în stare să moară și să omoare pentru demnitatea lor și mândria neamurilor germanice din centrul Continentului, care pun la temelia vieții lor prestigiul realizărilor fiecăruia. Dar asta, doar la nivel individual.

La nivelul conștiinței colective, românii sunt mult mai umili, mai lipsiți de mândrie și de pasiune, mai neîngrijiți și mai dezinteresați de binele propriu decât oricare dintre celelalte popoare din Europa. La acest nivel, se remarcă fără efort o delăsare specifică popoarelor supuse, care se bucură de faptul că li se dă câte ceva, atât cât să poată supraviețui. Ori, în Europa, nu mai sunt astfel de popoare, cu excepția celor provenite din fostul imperiu sovietic.

Pornind de la acest considerent colectiv, în ultimile două secole, de formare a națiunii române, stăpânii din țară și din străinătate au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a menține „unitatea” poporului care are, colectiv, o mentalitate de supuși, precum și pentru a nega orice valoare dată individului din societate, acela care are, majoritar, caracteristicile cu care am început acest articol. Aceasta, pentru că este foarte ușor de „condus”, adică de stăpânit o asemenea mulțime, care se crede și se simte total dependentă de „conducător”, de la care așteaptă să primească întreaga sa bunăstare.

Fie ei domnitori, regi sau președinți, fie ei autoritari sau mai democrați, toți conducătorii României au fost priviți, la modul colectiv, ca „tătuci”. Poporul s-a lăsat întotdeauna pe mâna lor și a fost, tot întotdeauna, recunoscător atunci când aceștia i-au dat câte ceva. Sau, când i s-a dat mai puțin, sau i s-a luat prea mult, poporul a fost cârtitor, dar niciodată până acolo încât să îl dea jos pe acel tătuc.

Când a fost să fie de dat jos, au trebui să vină străinii ca să schimbe un tătuc român, fie că a fost schimbat individul, cum s-a întâmplat cu Carol al II-lea, fie că a fost schimbat conducătorul ca exponent al unui sistem politic, cum a fost cazul cu Alexandru Ioan Cuza, Mihai I sau Ceaușescu.

De douăzeci de ani încoace, schimbarea tătucului în România s-a făcut prin alegeri.

Iar argumentul principal al alegerii sau al schimbării, în toți acești ani, a fost numai ceea ce tătucul a dat sau nu a dat.

Asta, până la domnul Băsescu Traian. Spre deosebire de toți „conducătorii” sau „tătucii” români, domnul Băsescu s-a dovedit complet, profund și exclusiv malefic, din prima zi de guvernare, acum mai bine de șapte ani. Cu toate acestea, a fost reales acum doi ani și ceva. În ultimile zile, în lumina protestelor de stradă din toată Țara, au apărut diferite liste cu fărădelegile, ticăloșiile, măgăriile și prostiile făcute de acest tătuc de-a lungul guvernărilor sale. Nu are rost să le mai amintim aici.

Ceea ce contează acum este să ne dăm seama cât de malefic este domnul Traian Băsescu pentru viitorul poporului român, începând cu ziua de mâine.

Nu ne trebuie calități premonitorii pentru a ne da seama că domnul Băsescu este extrem de malefic. Acesta a concentrat în pumnul său un mănunchi de pârghii de putere cu care manipulează, șantajază, amenință și chiar constrânge pe toți cei cu care lucrează în actul de guvernare. În plus, controlează prin aceleași pârghii toate cele trei puteri constituționale ale statului România, respectiv puterea parlamentară, cea executivă și cea judecătorească. Și, cu toate aceste pârghii, acționează împotriva poporului român.

Deci, acest popor, așa supus și umil cum se arată el la modul colectiv, nu numai că nu se mai poate aștepta ca „tătucul” Băsescu să îi mai „dea” ceva, dar nici nu mai poate spera că ar putea impune orice soluție spre mai binele său, atâta vreme cât Băsescu rămâne stăpânul peste acele pârghii de putere statală.

Concluzia firească este că, dacă poporul român vrea să îi meargă mai bine, atunci acesta trebuie să facă, imediat, două lucruri.

Unul este să se debaraseze de domnul Băsescu Traian, ca primul pas necondiționat pentru oricare ar fi alte măsuri politice, juridice sau administrative prin care să se realizeze acest mai bine.

Iar celălalt este să recunoască și să dea valoare fiecărui membru al său, astfel încât majoritatea bunului simț, a mândriei și onoarei, a generozității și responsabilității să predomine și să conducă românii spre o bunăstare binemeritată și prea demult așteptată.