Postare de weekend

Weekendul este o stare de bine. Este bine că nu mai trebuie să facem ce zic alții, care ne plătesc pentru a avea această putere asupra noastră. Este bine că putem dormi mai mult. Este bine că avem timp să facem câte un lucru pe îndelete și numai dacă ne face plăcere. Este bine că emisiunile de așazise actualități de la televizor sunt înlocuite de divertisment și emisiuni tip magazin, pentru că și realizatorii sunt oameni și trebuie să le fie și lor bine măcar două zile, în care să nu mai laude sau să înjure „puterea”.

Pentru mine, una din micile plăceri de weekend este să povestesc. Îmi place să ascult povești, dar mai mult îmi place să le spun. Iar frumusețea blogului este că pot spune ce povești vreau și, în același timp, să îmi închipui că cineva chiar le citește. Pentru a onora această frumusețe, am astăzi o poveste de blogger pentru dumneavoastră.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat.

Mi-a dispărut un comentariu de pe un blog. Era un comentariu mai lung, mai elaborat și mi-ar trebui mai mult timp să îl reconstitui decât mi-a luat să îl scriu prima dată. Așa că o parte din spiritul meu s-a dus în neantul virtual. Adio, deci, inspirație, idee, sentimentule de „uite ce deștept am fost să scriu asta”! Ne-am despărțit pentru totdeauna! Ce păcat! Așa de frumos ne stătea împreună...

Fenomenul dispariției propriuzise a comentariului a fost unul straniu. Desigur, nu ar trebui să ne mire nimic atunci când este vorba de un blog găzduit gratuit de Google. Calul de dar nu se caută în dinți.

Numai că se întâmplă că acel comentariu era o replică la un alt comentariu al unui domn ce îmi spunea ceva de genul că am pierdut un prilej miniunat de a tăcea, în sensul că ceea ce scrisesem eu era în contradicție flagrantă cu opinia domniei sale despre subiect. La care, eu îi explicam că sunt atât ușor de adus la tăcere de către gazda comentariilor, prin eliminarea acestora, încât n-ar trebui să fie așa de isteric pentru faptul că am scris și eu ceva. Doar că asta nu îmi va schimba mie cu nimic opiniile.

Deși n-ar fi trebuit să mă surprindă că ceea ce ziceam eu că poate să facă gazda fără ca eu să mă supăr chiar s-a întâmplat, tot am rămas confuz atunci când această reducere la tăcere s-a produs de-adevăratelea. Așa, de parcă tocmai cobisem. Adică îmi alesesem prost cuvintele.

Cu vreo treizeci de ani în urmă, eram în control la o unitate de aviație uitată de lume în mijlocul Bărăganului. De fapt, eu doar însoțeam, din partea comandamentului diviziei de aviație, echipa ministerului. În acea echipă era și un colonel respectabil, unul din acei oameni bine educați, culți și șlefuiți, cu care era o adevărată plăcere să conversezi. Domnul acela gândea strategic și părea cu mult deasupra micilor și măruntelor aspecte cazone ale vieții ostășești de zi cu zi.

De aceea, mare mi-a fost mirarea când și-a exprimat dorința să mergem noi doi să controlăm un dormitor de-al soldaților. Adică să inspectăm ceva paturi, rastele de armament și pe sergentul de serviciu, pentru că soldații erau plecați de acolo, cu treabă. Activitate de plutonier de companie, ce mai încoace sau încolo.

Dar am mers. Și domnul colonel, pe atunci tovarăș, s-a comportat chiar ca un plutonier de companie. În condițiile în care dormitorul de vreo 200 metri pătrați era pregătit pentru inspecție, adică era curat și aranjat „lună”, el tot a verificat dacă este praful șters pe sub dulapuri, dacă sunt aliniate pernele și alte chestii din acestea. Totul părea în ordine.

Cum nu se face să inspectezi ceva fără să găsești nici o neregulă, că înseamnă că ai muncit degeaba, în disperare de cauză, domnul colonel a apelat la cel mai amărât tertip. Și-a concentat atenția pe felinarul dormitorului.

Conform regulamentului, fiecare încăpere trebuia prevăzută cu un felinar, care să lumineze activitatea sergentului de serviciu, în condițiile în care nu ar fi fost alt mijloc de iluminare la dispoziție. Numai că asemenea situații erau atât de rare, încât motivul pentru care trebuia să ai felinar se pierduse din memoria instituțională și rămăsese numai obiectul de inventar. Adică trebuia să fie și un felinar prezent la luarea în primire a serviciului. Cam peste tot în armată, nu se mai interesa nimeni dacă acel felinar putea chiar să lumineze, adică dacă mai avea fitil și gaz lampant în el, ori dacă era și un chibrit prin apropiere, la îndemână.

Deci, cu speranța vizibil întipărită pe chip că, poate, acum va descoperi neregula ce îi va încununa activitatea de inspectare a dormitorului, domnul colonel se adresează caporalului ce făcea pe sergentul de serviciu:

- Ia, spune, caporal, funcționează felinarul?

- Da, să trăiți! vine răspunsul ferm al gradatului.

- Are și gaz în el? insistă colonelul.

- Da, să trăiți! răspunde caporalul, cu o abia perceptibilă nesiguranță.

- Ia, cutremură-l să auzim dacă chiar are, ordonă colonelul.

Caporalul ia felinarul de pe suportul lui din perete și, în momentul în care începe să îl zgâlțâie, se cutremură clădirea. La început mai ușor, apoi din ce în ce mai zdravăn, de abia ne puteam ține pe picioare. Era cutremur!

Acesta este exemplul trăit de mine de cea mai neinspirată alegere a cuvintelor. Din toate verbele pozibile, pentru mișcarea într-o parte și în alta a felinarului, domnul colonel îl alesese pe cel care parcă ar fi produs, ca la comandă, cutremurul.

Deci, revenind la povestea de weekend, este foarte posibil să fi pierdut comentariul meu printre multiplele proceduri bloggeriste de a „filtra” incluziunile și intruziunile pe diferitele bloguri personale. Cum, la fel de bine s-ar fi putut să deranjez pe cineva cu acel comentariu, iar gazda sau cine mai poate să umble pe acolo să îl fi făcut dispărut.

Sincer să fiu, m-ar măguli cea de-a doua alternativă.

Pentru că mă apucasem să explic mecanismul prin care ideea de justiție morală, cum este lustrația, este întreținută tocmai de cei care ar trebui lustrați, pentru că ea este o întreprindere păguboasă și, bineînțeles, nerealistă, dar una care îi pune pe aceștia în postura să folosească dosarele de colaborator sau informator ca pârghii de corupere ori șantaj, astfel încât cei vizați și aflați în funcțiile de demnitari ai statului să lucreze numai pentru acești manipulatori de dosare, foști securiști, desigur.

Iar dispariția comentariului meu de pe acel blog ar fi un semnal că Securitatea nu doarme, la mai bine de 20 de ani de la desființarea ei formală.

Dar   nu cred să am eu norocul ăsta...