Arta de a ucide o sinucidere

Pentru sinucigaș, sinuciderea este unul din trei lucruri posibile. Poate fi un gest conștient, deliberat și definitiv de comunicare a unei idei. În acest caz, este cea mai profundă expresie a conceptului de om care își știe locul în lumea asta și renunță la el pentru o idee pe care o consideră superioară propriei existențe. Sinucigașii din această categorie mor în greva foamei sau își dau foc în piața publică pentru a sublinia cu tăria pierderii propriei vieți o idee, oricare ar fi ea. Deși își pierd viața pe propria mână, acești sinucigași sunt cei mai conștienți posibil de locul lor în societate, iar gestul lor este un gest eminamente în folosul colectivității. Varianta mai puțin elaborată a acestui tip de sinucigaș este eroul, adică cel care își dă viața pentru a salva ceva sau pe cineva. Un asemenea sinucigaș este recunoscut și, în multe cazuri, apreciat de societate pentru tăria convingerilor sale, chiar dacă ideea pentru care și-a dat viața nu este la fel de apreciată.

Dar sinuciderea poate fi un simptom al omului bolnav psihic. Un om care a pierdut definitiv contactul cu realiatea, care nu mai știe cine este și ce se întâmplă cu el, care își închipuie o altă realitate, în care pierderea propriei vieți este un mod de viață. Dacă un asemenea bolnav ajunge să își pună capăt zilelor, societatea este la fel de responsabilă ca pentru un bolnav de oricare altă boală terminală care nu a mai putut fi salvat. Și ea, societatea, va avea o atitudine față de bietul sinucigaș asemănătoare cu cea față de oricare bolnav care a trecut dincolo. Singura problemă în cazul sinuciderii ca boală este corecta diagnosticare și acceptarea socială a diagnosticului. Adică o problemă aproape la fel cu cea a acceptării sau nu a eutanasierii.

În sfârșit, al treilea lucru pe care îl poate semnifica o sinucidere este actul antisocial, ca supremă înjurătură pe care sinucigașul a scuipat-o către toți semenii săi, de la cei apropriați până la omenirea în general. Un fel de duceți-vă cu toții dracului, că nu mai pot trăi printre voi! Față de acesta, societatea a dezvoltat proceduri precise de raportare. Ca orice entitate înjurată și scuipată în față, omenirea se delimitează imediat de sinucigaș și are o atitudine firească de condamnare a gestului, care capătă forme concrete, în funcție de cultura și civilizația în care sinucigașul și-a pus capăt zilelor.

Dacă o comunitate are atitudini diferite față de sinucigaș în funcție de tipul acestui gest al sinuciderii, atunci orice comunitate articulată și bazată pe valori sociale și respectul față de fiecare membru al său va acorda o foarte mare grijă identificării corecte a tipului de sinucidere cu care se confruntă. Nu ar fi nici corect și nici socialmente productiv să condamne sinuciderea pentru o idee, cum nu își poate permite să condamnte nici eroismul. În același timp, nu poate trece cu vederea sinuciderea ca gest profund anti-social, pe care trebuie să o vitupereze cu fermitate, pentru a confirma valoarea socială numită viață pentru toți membrii acelei colectivități. Odată identificat corect tipul de sinucidere, atitudinea pe care colectivitatea respectivă trebuie să o adopte este evidentă.

Bineînțeles, deși inacceptabil, în colectivitatea numită arbitrar poporul român, unde domn Băsescu este președinte de țară, madam Udrea ministru iar Boc prim mini la guvern, unde Patapievici este intelectual iar Gigi Becali om de afaceri de succes, o sinucidere anti-socială de manual este tratată ca un act istoric, de mare semnificație națională. Președintele Băsescu se prezintă la catafalcul sinucigașei cu un buchet de flori, lumea aplaudă iar posturile de știri consumă zeci de ore de emisiune pentru a relata gestul în toate amănuntele sale, însoțit de imagini din viața de succes a celei ce și-a întors spatele la familie, prieteni și public, completate cu potpuriuri din creația ei. Chiar dacă ar fi fost cazul de o sinucidere patologică, societatea românească nu ar fi trebuit să se comporte în halul în care a făcut-o. Boala și decesul din cauza bolii nu ar trebui să fie subiecte publice de tipul acesta, ca să nu mai vorbim că nu ar trebui să fie prezentate ca un moment de cea mai mare însemnătate în viața țării.

În filosofie și teorie, se consideră că valorile unei societăți sunt atât de bine stabilite, încât sunt necontestabile și perene. Cu toate acestea, orice societate responsabilă își face un act de credință din a promova și consolida valorile sale prin toate formele de educație publică sau în familie, precum și prin atitudinea publică și privată față de orice manifestare a acestor valori. Dacă liantul coeziunii naționale este dat de valori, atunci este evident că distrugerea sau negarea valabilității acelor valori va duce inevitabil la desființarea acelei nații.

În cazul cântereței ce s-a sinucis, fie ca muzica ei să bucure în continuare sufletele oamenilor, așa cum orice creație artistică trebuie să o facă! Dar valoarea operei muzicale nu are cum să depășească valoarea vieții umane. Oricât de regretabilă sau chiar chinuitoare pentru mulți ar fi pierderea vieții artistei, ceea ce rămâne în urmă este, pe de o parte, arta și, pe de altă parte, gestul total reprobabil și condamnabil al sinuciderii. Iar aceste două aspecte, cel de valoare și cel de anti-valoare, nu au cum să se substituie unul altuia, ele trebuind să rămână separate.

Domn Băsescu și-a făcut un obiectiv în viață din a nega orice valoare națională sau chiar universală. Domnia sa ocărăște sinistrații și apreciază sinucigașii. Băsescu ar fi trebuit să condamne public gestul bietei artiste sau, în cel mai rău caz, să tacă și să stea ascuns în hrubele lui de la Cotroceni, așa cum a făcut-o când douăzeci și mai mulți de cetățeni și-au pierdut viața luați de ape. Așa cum nu a depus buchete de flori la catafalcurile acelor victime sau nu a dat flori eroilor care și-au pus viața în pericol pentru a salva vieți și bunuri luate de ape, tot așa ar fi trebuit să se abțină de la a da valoare publică nemeritată unei sinucideri.

Însă tot e bine că, deși domn Băsescu apreciază atât de mult sinuciderea ca act anti-social și are chiar domnia sa atâtea apucături anti-sociale, nu urmează și el exemplul cântăreței, așa cum au făcut-o deja câțiva concetățeni, inspirați de mediatizarea excesivă și total nepotrivită a sinuciderii ei.