Pe data de 1 Decembrie, în fiecare an, românii de azi se revendică fiii naturali ai părinților patriei de demult. Asta deși, cu excepția acelui moment al nașterii, ei au fost, și sunt și astăzi, crescuți de străini. La fel ca în cazul copiilor adoptați, de câte ori li se spune sau li se reamintește acest lucru, reacția lor este una distructivă sau autodistructivă.
Anul acesta 2010, mai mult ca oricând, ne pregătim să verificăm din nou această observație.
De 1 Decembrie, vremea va fi prea caldă și uscată pentru prima zi a sezonului rece, tancurile cele vechi, dar românești, vor străluci în paradă, la fel ca și cele câteva elicoptere, tot vechi dar românești, ce mai au permis de zbor. Unele vor trece pe sub Arcul de Triumf, altele vor zbura pe deasupra, ca niște fantome ale ceea ce ar fi putut fi România și nu este.
La tribuna oficială, în locul cel mai de onoare, va sta întâiul copil al țării, cel adoptat de două ori. Cu vrăjitorul său de casă în dreapta și cu muza cea coaptă în stânga sa, el va prezida parada de Ziua României ca și când aceasta nici nu ar mai fi venit și anul ăsta dacă nu ar fi fost el. Televiziunile cele bune cu el vor sublinia devotamentul și dăruirea oștenilor și polițiștilor ce defilează de-a valma, demonstrând că nici tăierile de soldă, nici amenințările că nu vor mai avea penisii cum credeau, nici că sunt conduși de miniștrii lor de doi bani nu îi pot împiedeca să își îndeplinească, cu pieptul scos în afară și bărbia ridicată, datoria lor sacră de a da onorul comandantului suprem.
Televiziunile cele rele vor reaminti că poporul este condus de domnul președinte împreună cu o șleahtă de corupți și ticăloși, chiar dacă nu vor folosi exact aceste epitete, de frica amenzii de zece mii de lei încă noi, care se dă automat în cazul în care puterea este criticată fără dovezi concrete și prezentate odată cu invectivele. Apoi, sau simultan, depinde de scenariu, vor introduce incantații despre românii care trebuie să își onoreze calitatea de popor, dar nu o fac.
În timpul acela, de 1 Decembrie, românii vor zice: uite, suntem un neam, un popor așa cum s-a născut el din zămislirea părintească acum nouăzeci și doi de ani. Este drept că am fost, mai tot timpul, ori crescuți de străini, ori sub stăpânire străină, ori conduși de slugile stăpânilor din afară, dar nu contează! Acum suntem noi înșine, așa orfani și liberi să ne alegem calea în viața nației. Și, după ce ne-am ales-o, să o parcurgem cu voioșie spre glorioase realizări viitoare.
Și, doar atunci când le va fi atât de greu încât ș-ar da și libertatea asta pe o bucată de pâine, românii se vor întoarce către părinții lor adoptivi. Aceștia din urmă se vor arăta oarecum nerăbdători să îi primească din nou în casa lor, dar și nedumeriți de ce preferă românii să trăiască în mizerie când ar putea trăi la fel ca ceilalți copii din această mare familie europeană.
