LA MULTI ANI 2012!

Vinerea rosie

Vineri, 30 decembrie 2011, poate fi foarte potrivită pentru bilanțul realizărilor de peste anul care se va încheia a doua zi. În logica sărbătorilor de iarnă și în tradiția societății de consum, la care mulți dintre noi încă aspirăm, există, în acest sezon, o zi de vineri în care bilanțul comercial al vânzărilor este întotdeauna pozitiv, adică se încasează mai mulți bani de pe urma vânzărilor decât s-a cheltuit pentru ținerea magazinului, pentru simplul motiv că marfa existentă este vândută repede și în cantități mari, dar la prețuri mult mai mici decât în alte zile. De unde și numele de „vinerea neagră”, deoarece, în registrul contabil, plusurile se scriu, în mod tradițional, cu cerneală neagră, iar minusurile, cu roșu.

Nu trebuie să facem eforturi matematice, nici să apelăm la experți în folosirea formulei contabile ca să ne dăm seama că, pentru foarte mulți dintre români și pentru țara lor în totalitate, vinerea aceasta este una roșie.

Este foarte posibil ca mulți dintre cei care citesc aceste rânduri să se oprească din lectură aici, zicând că le este de ajuns câte asemenea bilanțuri au văzut zilele acestea, toate adunându-se într-o lamentație lacrimogenă a celor care nu s-au descurcat pe asemenea vremuri. Eu vă recomand tuturor să citiți mai departe, pentru că nu am să fac acest bilanț al minusurilor sociale, economice, politice sau chiar morale ale românilor ca nație, în anul 2011, ci am să mă refer doar la unele cauze ce ne-au adus aici și, mai ales, am să încerc să dau o idee de speranță pentru anul ce o să vină.

Restul articolului il puteti gasi in ZiuaVeche.ro, la adresa internet http://www.ziuaveche.ro/opinie/vinerea-rosie-67021.html

Planul cel nou

La începutul anului 2010, văzând dezastrul guvernării Boc din 2009 și puterea pe care Regimul Băsescu și-a consolidat-o prin realegerea președintelui cu același nume ca exponent suprem al său, am propus un model de guvernare cetățenească.

Acel model se baza pe câteva considerente generale, cel mai important fiind că modelul era perfect constituțional și legal, deși atât Constituția României cât și majoritatea legilor în vigoare sunt prost scrise, iar ne-domnia legii în țara noastră este foarte răspândită, atât în rândul guvernanților, cât și al guvernaților.

Apoi, am luat în considerare faptul că cetățeanul român are rețineri serioase să se asocieze în vederea realizării unui proiect ce atinge interesele guvernanților, chiar dacă acele interese sunt maligne pentru publicul larg. Iar acest lucru i se întâmplă românului, poate, mai mult din prudență decât din frică. De aceea, am propus o formă de guvernare colectivă în care fiecare cetățean se adresează direct guvernanților, prin reprezentanții săi în Parlament, precum și prin susținerea individuală a acelor proiecte de lege și modificări ale Constituției ce i-ar fi permis poporului să își reia soarta politică în propriile mâini, dar care n-ar fi fost niciodată promovate și implementate de politicieni, pentru că le-ar fi diminuat puterea, influența și, în general, bunăstarea proprie, dobândită pe seama banului public. Singura formă de asociere era apartenența la un Club al Cetățeanului Român, virtual și transparent, care nu avea nimic subversiv sau ticălos, nici măcar la adresa celor care practicau vârtos proasta guvernare.

Alt considerent a fost că o asemenea inițiativă nu costă mai nimic, ca urmare nu este nevoie de strângere de fonduri masive, nici de gestionarea unei averi colective în vederea implementării ideilor. Singurele costuri identificate au fost cele individuale, ale fiecăruia dintre cei care ar fi ales să participe la această inițiativă cetățenească, donând ceva din timpul și voința proprie, precum și sume infime, ce ar fi finanțat cercetarea științifică a soluțiilor legislative și executive specifice guvenării directe.

Am mai considerat că o societate ca cea românească este la fel ca oricare alta din lume și este compusă din oameni egali în drepturi, dar diferiți în capacitatea lor de exercitare a acestor drepturi. Ca urmare, m-am așteptat ca cei mai înțelepți să gândească și pentru cei mai puțin reflexivi, iar cei mai activi să se angajeze și pentru cei mai reținuți, deși participarea tuturor, inclusiv a celor ne-reflexivi sau reținuți, era esențială pentru succesul demersului propus.

Deși lista considerentelor este mai lungă, am să mai amintesc aici doar faptul că am considerat că actuala clasă politică, formată din atât cei aflați la putere cât și din cei din opoziție, și-a dovedit pe deplin incapacitatea de a genera politici în oricare ar fi fost domeniul sau sectorul public, precum și imposibilitatea de a guverna în favoarea și în numele cetățeanului. Deci, dacă vrem să guvernăm în favoarea noastră, trebuie să o facem singuri și nu să stăm cu mâna întinsă la politicieni, pentru că nu vom primi nimic de la ei. 

Forma concretă a acestui model a fost „Manifestul nostru” și o serie de articole publicate pe site-ul „Clubul Cetățenilor Români”, la adresa poporul.ro (site internet închis acum). Tot la această adresă, oricare dintre cei convinși de justețea și de sinceritatea demersului, s-ar fi putut înscrie în Club și ar fi putut semna Manifestul.

La doi ani de la lansarea acestei inițiative, pot să spun că ea a eșuat lamentabil.

Cel mai răsunător eșec a fost lipsa de audiență. După atâta timp, site-ul a colecționat doar 4760 vizitatori unici, care au accesat și citit  de aproape 30.000 de ori din cele 225 pagini publicate. Și, doar puțini dintre ei au indicat, sub o formă sau alta, că ar fi de acord cu acest experiment. Dar nici aceștia nu au făcut nimic pentru promovarea mai largă a site-ului și ideii de Club al Cetățenilor Români, măcar în rețelele de socializare on-line, dacă nu prin mijloacele de informare în masă, deși mulți sunt jurnaliști.

Trebuie să recunosc faptul că am refuzat, deliberat, să folosesc acele tehnici și tactici consacrate de atragere a audienței internaute, pentru că scopul inițiativei nu a fost audiența cu orice preț, ci audiența în vederea aderării la idei și trecerea la acțiune legitimă și legală, specifică post-modernismului secolului nou. Iar acest scop nu a fost atins.

Al doilea eșec a fost cel al dezvoltării unor idei dedicate sau în favoarea românilor în general, eliberate de constrângeri ideologice sau administrative. La ceea ce am publicat eu au lipsit atât replicile, cât și contribuțiile de orice fel. Aici nu am ce să îmi reproșez, pentru că, urmărind presa cea nouă sau cea tradițională, am constatat că asemenea idei lipsesc de pe oricare site sau forum de discuții, de parcă nimeni nu ar fi interesat de un asemenea exercițiu. Tot ce putem găsi pe acolo sunt monologuri terne și pretențioase, subliniate de mofturi intelectualiste și înjurături birjerești, ce țin locul dezbaterii și contra-argumentelor.

După inventarierea acestor două eșecuri, nici nu se mai poate vorbi de vreo realizare ca atare, privind înființarea și funcționarea Clubului Cetățenilor Români, ca să nu mai zicem de guvernarea cetățenească propriuzisă. Inițiativa s-a dovedit a fi atât de modestă, încât nici măcar nu am avut de înfruntat decât un singur atac cibernetic, ce ar fi putut fi pus pe seama celor derajați de ea.

În sfârșit, modelul de guvernare cetățenească propus a fost unul proiectat pentru anii dintre cei de alegeri generale și locale, ce nu își propunea să atingă sau să corupă arhitectura politică rezultată din ele, chiar dacă acele alegeri nu au reflectat decât în mică măsură interesul cetățenesc. În special în anul viitor, care este un an electoral, modelul își pierde nu numai atractivitatea pe care nu a avut niciodată, ci chiar logica sa ori rațiunea de a fi.

În aceste condiții, experimentul meu de pe site-ul poporul.ro (site acum închis) se încheie aici.

Urmează altceva.

Până atunci, La Mulți Ani, cu fericire, sănătate și bucurii!

Spiritul Crăciunului

În ajunul ajunului Crăciunului, stau afară, în iarna ce-o să vină, când și dacă o să vină, și mă străduiesc să mă pătrund de Spiritul Crăciunului.

Cu șoapte lăcrimate și cu buze umede și reci, lipite de urechea-mi scăpată de sub căciulă, Spiritul Crăciunului îmi zice de vremea ce-a trecut de când nu am mai iubit un neiubit și de când nu am mai neurât un urât.

Și vremea aia nu este așa de demult. Chiar anul acesta, ce se încheie cenușiu și aspru, am iubit un câine pe care alții nu numai că nu îl iubeau, dar îl urau de moarte, doar pentru că era căine.

Și aș fi iubit și un om neiubit, dar nu am putut găsi niciunul. Toți cei străini, cu care m-am văzut sau de care am auzit, de multă vreme încoace, se iubeau pe sine prea mult ca să mai aibă loc și de iubirea mea, chiar dacă ei erau vai de capul lor.

Și, vai, Spirite al Crăciunului, câți urâți am mai neurât eu în toată vremea ce-a trecut! Chiar anul acesta, ce parcă nu se mai revarsă vreodată într-unul mai bun, mi s-au umplut ochii de nenumărați oameni hidoși, de cum m-am uitat la televizor, în presă sau doar am întors capul pe stradă! Și nu că sunt aceștia strâmbi sau sluți, dar au un suflet atât de pocit și murdar, că le iese prin toate orificile feței, ca pletele inefabile ale Medusei, cea care te împietrea pe vecie dacă o vedeai cât de urâtă este.

Dar eu nu i-am urât, sau, după ce mi-a trecut prima repulsie, provocată de intrarea lor, chiar și numai efemeră, în viața mea, nu i-am mai urât. Majoriatea au ajuns să îmi fie indiferenți și i-am uitat repede. Câțiva însă, au devenit neurâții mei jalnici, pedepsiți de soartă pentru urâțenia lor sufletească. Aceștia au căpătat mila și compasiunea mea, chiar dacă ei au averi de sute sau chiar mii de ori mai bogate decât ce posed eu, ori au dobândit puteri și privilegii pe care eu nici măcar nu le-am visat vreodată.

Și mi-a mai zis Spiritul Crăciunului, cu glasul șuierat de vântul serii, să dau, acum, înapoi ce-am furat peste an. Dar nu am cum să fac asta, pentru că tot ce-am fuat eu anul ce se duce a fost puțin timp și ceva atenție de la niște prieteni mai adevărați sau mai virtuali, cărora le-am spus sau scris păsurile mele, ce au fost, de multe ori, și ale lor.

Acestor păgubiți de mine nu le pot da, în schimb, decât urări de bine, sănătate și bucurii cât cuprind sufletele lor mari și frumoase și o colindă ce crește din an în an, de la moși și strămoși încoace.

Ecoul unei scrisori

Autor: Marin Neacșu

Nu scriu aceste rânduri pentru a mă  lauda, nici pentru a-mi satisface un ego orgolios. Este normal ca audienţa de care s-a bucurat articolul meu “ Scrisoare deschsă poporului român” să îmi facă plăcere, nu aş mai fi om dacă nu aş rezona la o asemenea constatare, dar nu despre asta vreau sa scriu acum. Ce simt eu personal este mai puţin important. Important este cum au reacţionat cititorii, dar mai ales faptul că au teacţionat.  Au trecut numai 36 de ore de când acest articol a apărut pe Ziua Veche şi articolul a adunat 1000 de like-uri, peste 3300 de vizualizări, 100 de comentarii. În plus a fost preluat de 6 ziare şi  4 bloguri cu comentarii si puncte de vedere care diferă, de la aprobări la riposte negative, unele argumentate, altele pur si simplu de dragul de a se evidenţia cu ceva. Şi bomba continuă să sară, ca să parafrazez un banc de pe vremea lui Ceauşescu.

Ceea ce este important peste numărul sau natura comentariilor este interesul pe care subiectul l-a stârnit.  Nu pot să nu salut acest interes, care arată că totuşi românilor le pasă, că nu toţi dorm, că mulţi sunt chiar dornici să se  facă ceva nu numai să ne lamentăm şi să scriem articole. De acord, acest articol s-a dorit un îndemn la atitudine. Nu puţini sunt cei care au spus în comentariile lor că nu e suficient să vorbim, trebuie să şi facem ceva. Sunt de acord, numai că din păcate aşa cum spuneam în mai multe rânduri, se pare că lipseşte văcuţa Milka, cea care să împingă românii să îşi dea mâna. Lipseşte persoana,  personalitatea care să întrunească sufragiul celor nemulţumiţi de actuala stare de fapt, personalitatea care să reprezinte în primul rând autoritatea unei conştiinţe curate, a unui trecut curat, incoruptibilul şi neşantajabilul, care să coaguleze aceşti oameni  şi să le ofere siguranţa unui lider care nu le va trăda aşteptările şi idealurile.

Suntem în Decembrie, au trecut 22 de ani de când am crezut că suntem salvaţi. Acum toată lumea ştie că nea-m îmbătat cu apă rece , iar evenimentele de acum 22 de ani au fost speculate şi deturnate de la direcţia pe care o dorea lumea. Sincer vorbind însă, mulţi nici nu ştiau atunci ce doreau, se bucurau doar că au scăpat de un dictator, crezând că mai rău de cât a fost nu poate fi. Uite că se poate. Şi astăzi este destulă lume care spune că mai râu decât acum nu poate fi . Şi ei se înşeală. Încă mai avem o ţară, aşa cum este ea acum , dar ÎNCĂ MAI EXISTĂ. Dacă vom continua să privim şi să ne învinuim unii pe alţii, vom ajunge fie să ne omorâm între noi, fie să ne lăsăm călcaţi în picioare de alţii din afară şi la propriu, nu numai la figurat, iar această ţară, înglodată în datorii va fi sfâşiată. Nu este o simplă figură de stil, este  o urmare logică a ceea ce se întâmplă acuma. Pentru a evita această situaţie  trebuie să conştientizăm acest pericol şi să reacţionăm.

Ce ne lipseşte?

1.Liderul pe care să îl urmăm;

2. Conştiinţa civică;

3. Unitate de acţiune;

4. Conştientizarea faptului că toţi dorim de fapt acelaşi lucru, ne despart doar dogmele politice, promisiunile unor partide în care sperăm sau credem mai mult sau mai  puţin , dar care ne dezbină.

5. Momentul.

Cum putem să trecem peste ele ?

1.       Liderul este cel care apare la momentul potrivit, la locul potrivit. El poate fi impus de mase, de servicii mai mult sau mai puţin oculte, sau este cultivat dar nu convins că el este acela. Este o problemă care se poate rezolva ad-hoc, sau se poate pregăti. Iliescu a fost pregătit. A speculat momentul apărând ca emanat, când de fapt era pe bloc–start. Este un factor decisiv care poate păcăli mulţimea , dacă nu este cunoscut şi  e suficient de şiret încât să ştie ce să promită mulţimii. Iliescu a ştiut. Avea clasă. Oricum, acum românul e fript, va fi mai atent la astfel de emanaţi. Dacă un astfel de lider nu există, el va apărea la momentul potrivit.

2.       Conştiinţa civică poate fi cumpărată cu o găleată , un kg de ulei şi unul de zahăr, cu grade , funcţii, prime,  salarii, pâini, sărmăluţe, sau cu ameninţări, dar la acest gen de cumpărări îşi vând conştiinţa cei care oricum nu o au. Cei care au cu adevărat conştiinţă nu o vând, nici ieftin, nici scump. Ei trebuie doar convinşi că nu sunt singuri şi că doar unirea îi poate scoate din anonimat.

3.       Unitatea de acţiune se obţine atunci când conştiinţele se vor deştepta şi vor începe să interacţioneze, când vor realiza că din păcate  chiar aşa zisele partide politice sau doctrine oricât de frumos ar suna pe hârtie, practic nu fac altceva decât să îi dezbine şi să le subjuge interesele sub o apartenenţă care le dă speranţa la un moment în care şi ei o vor duce bine şi îi vor privi de sus pe ceilalţi, sau momentul când  vor vedea murind şi capra vecinului. „SSSSSSSST, CIOCU MIC, NOI SUNTEM LA PUTERE ACUM”  este momentul la care visează fiecare. Ideal ar fi ca indiferent ce partid este la conducere, românii să creadă că ei sunt la putere. Cine va realiza acest deziderat va conduce  veşnic.

4.       Nu e nevoie de un partid de o anumită orientare,nu trebuie să te numeşti socialist ca să te intereseze prosperitatea celor de jos sau a celor de lângă tine  şi nici capitalist ca să poţi dezvolta o economie de piaţă adevărată, cu promovarea şi stimularea iniţiativei private. Românii trebuie să înţeleagă  că dezbinarea, care a devenit politică de bază a partidelor, indiferent care din ele, dar ridicată la rang de artă de Băsescu, este cauza principală a stării în care ne găsim. Ascultaţi, citiţi şi urmăriţi discursurile tuturor liderilor politici şi veţi vedea că nu este unul care să nu se lege de capra vecinului, care să nu se lege de „duşmanul” de clasă, care să nu dea vina pe celălalt. Şi fac acest lucru cu triplu scop, unul de a îşi ascunde propriile lipsuri, doi de a arunca pisica în curtea celuilalt, şi trei de a dezbina. Nu poate oare nici un om politic să vorbească despre ce a făcut, face şi va face el, fără să se lege de aşa zisul duşman? Toate aceste atitudini ale politicienilor ne azmuţ, ne fac să ne urâm unul pe altul, deşi cei de jos o ducem toţi la fel deşi starea actuală de lucruri este urmarea lor a celor ce ne dezbină cu doctrine false. Toţi au fost la putere la un moment dat, toţi s-au îmbogăţit cât au stat la putere , toţi au avut greve şi manifestări pe timpul guvernării lor. ŞI ATUNCI DE CE NE ÎNJURÂM ÎNTRE NOI? Am învinuit pe rând, an după an toate partidele şi regimurile care ne-au condus. În toţi aceşti ani, noi am dus-o din ce în ce mai rău, iar ei din ce în ce mai bine. Suntem chiar aşa de orbi sau de proşti încât să nu sesizăm acest lucru? Suntem chiar atât de inconştienţi încât să nu realizăm că noi, românii, oamenii de rând ne tăiem singuri craca de sub picioare şi facem jocul celor ce ne vor dezbinaţi ?    Până când ?

5.       Momentul. Cel mai dificil de dar şi cel mai uşor de rezolvat din toate condiţiile sau datele ecuaţiei. Cel mai simplu pentru că poate apărea oricând, de la o scânteie, de la o prostie, sau de la ceva pregătit. Cel  mai rău pentru că este impredictibil, sau necesită o pregătire temeinică, iar în condiţiile în care spionarea cetăţeanului, teama, şi delaţiunea au atins cote inimaginabile, ca să nu mai spun şi principiul caprei şi dezbinarea, fac practic imposibil de realizat. În primul rând însă, oamenii nu ştiu că nu sunt singuri , nu ştiu câţi sunt în situaţia lor, câţi gândesc ca ei câţi sunt dispuşi să li se alăture. Sindicatele, cele care au puterea de a testa piaţa, sunt conduse în cele mai multe cazuri de lideri corupţi. Cazul Petcu nu e singular. Unii sunt corupţi cu bani, alţii sunt conduşi politic  alţii sunt corupţi de ambiţii personale, orgolii, se vor conducători unici şi nu se lipesc de nici o mişcare  sindicală, dacă numele lor nu apare ca salvatorul patriei. Dorinţa de putere şi orgoliul  corupe mai mult şi mai periculos  decât banul şi mult mai profund, pentru că îţi dă impresia că eşti incoruptibil şi deci intangibil.

Spuneam că acest articol, această scrisoare mi-a arătat că nu sunt singurul care gândeşte aşa, şi că oamenii se pot mobiliza. Le lipsesc toate cele spuse mai sus dar mai ales, încrederea şi conştientizarea faptului că nu sunt singuri. Problema este că nu ştiu cine şi mai ales câţi sunt ca ei. Şi atunci propun, ca in una din zile, nu ştiu când, poate în ziua de Crăciun, poate în ziua de 31 Decembrie, poate  pe 1 Ianuarie, toţi cei care gândesc la fel,  aşa din întâmplare, doar ca să se convingă că nu sunt singuri, să se plimbe, fără pancarde, fări marşuri, fără lozinci, fără scandări, fără partide, fără sindicate, să spunem la ora 14 prin parcul oraşului, sau prin centru. Nu e nevoie să poarte semne distinctive, nu e nevoie să vorbească, nu e nevoie sa schimbe idei, doar să vadă că există, că nu sunt singuri şi că la momentul potrivit vor avea prieteni. Când spun momentul potrivit mă refer la momentul în care vor înţelege toţi că dezbinarea, ura şi interesele de grup ne vor duce în prăpastie. Hai să vedem dacă suntem în stare să trecem peste toate acestea şi să ne privim fără ură. Atât. Hai să ieşim toţi în ziua de Crăciun în locul unde ne putem vedea fără să cerem aprobări de la primărie, la Craiova de exemplu, în Parcul Poporului, cu copii, nepoţi, căţei, la plimbare. Ne vom da seama după numărul de oameni, comparând cu ceea ce ştim că  găsim de obicei prin locul respectiv. Fiecare oraş are un astfel de loc. Cred ca Ziua de Crăciun , ora 13  este o oră potrivită. După aceasta oamenii pot merge să servească masa de Crăciun, poate cu şi mai mare bucurie.

Oameni buni, aveţi nevoie de încredere şi speranţă. Conducerea unei ţări nu o exercită cei aleşi, ei ar trebui să fie doar uneltele dumneavoastră. Faceţi ca acest lucru să   fie posibil. Arătaţi şi arătaţi-vă înşivă că voi sunteţi cei care contează. Faceţi primul pas. 25.12.13.00 locul pe promenadă al oraşului. Arătaţi că vă pasă. 

Spionul nostru cel de toate zilele

Spionul tipic al oricărei nații este de două feluri, de obicei incompatibile unul cu celălalt. El sau ea este ori „operativ”, adică agent de teren, care „culege” informații și face alte „munci specifice”, ori este „analist”, adică agent de birou, care „prelucrează” informațiile culese de operativi și le dă un sens și o semnificație de consum pentru „beneficiarii” muncii informative.

Contraspionul tipic al oricărei nații este tot numai ori „operativ” ori „analist”, dar obiectul lui sau al ei de activitate este să descopere cine sunt spionii operativi adverși și să îi controleze cum poate mai bine, precum și să își dea seama cum gândesc și prelucrează informația spionii analiști adverși și să îi intoxice cum îi vine mai bine.

Și unii și alții își desfășoară munca în solitudine sau în grupuri mici. Asta deoarece munca specifică domeniului este una sectorizată și protejată de ochii și urechile oricui altcuiva, ce nu are treabă cu obiectul respecitivei munci. Chiar și în interiorul grupurilor, cum ar fi cele formate din agent și colaboratori, informatori și/sau agenți sub acoperire, se lucrează cu doar atâta informație câtă este necesară fiecăruia pentru îndeplinirea misiunii și nimic mai mult.

Pentru ca „lucrătorii” de informații sau de contrainformații să poată face față unui asemenea mediu de muncă, pe durata unei cariere profesionale complete, sunt selectați și pregătiți pentru aceste funcții doar cei sau cele care au, din construcție, adică din gene, o structură psihică aptă pentru așa ceva.

Ceea ce îi face pe acești oameni niște concetățeni deosebiți, în sens pozitiv, de marea masă a publicului nativ. Adică niște oameni demn de admirat și prețuit, pentru că viața lor este torsionată și mult mai dură decât a noastră și, de multe ori, este chiar pusă în pericol.

Dar, fiind ei construiți psihic și pregătiți profesional pentru munca de informații sau contrainformații, spionii nu mai au cum să fie și buni conducători, ori strategi sau buni planificatori, nici ca structură psihică, nici ca pregătire teoretică și practică.

Cu toate acestea, mulți dintre ei se închipuie că sunt exact ceea ce nu pot fi. Și, într-un mediu social unde norma este că nimeni nu ajunge într-o funcție pentru că ar fi potrivit pentru acea poziție, îi întâlnim prea frecvent în posturi de decizie publică, inclusiv politică, ori chiar în postura de strategi și planificatori, pe când ei nici nu știu și nici nu pot să facă bine așa ceva.

Nu știu ce îi face pe unii dintre spionii/contraspionii români să creadă că ei ar fi buni la conceperea, planificarea și aplicarea unor strategii de manipulare a propriului public. Și, totuși, îi vedem cum se apucă de un astfel de demers. Știu însă de ce fac ei asta: pentru că așa au primit ordin.

De ce ar da „cineva” ordin unor structuri și agenți care nu se pricep să facă o operație de manipulare a publicului indigen? Foarte simplu, pentru că cei care sunt special pregătiți pentru operații de dezinformare și manipulare, și lucrează, în același timp, la stat au în codul lor deontologic obligația ca niciodată să nu aplice arta lor împotriva propriului popor, pe care îl servesc sub jurământ militar. Și, deci, conform reglementărilor în vigoare, ei pot refuza un asemenea ordin, ca nelegal. Se pare, însă, că spionii nu au o asemenea normă profesională, altfel ei nemaiputând să spioneze și, mai ales, să își contraspioneze concetățenii. Ca urmare, îi vedem foarte des la treabă.

Se întâmplă că cei care le dau asemenea ordine de luptă împotriva propriei nații sunt oameni politici. Iar acești oameni politici sunt întotdeauna între cei aflați la putere, pentru că este dovedit științific faptul că serviciile secrete se subordonează atât formal cât și informal doar celor din conducerea executivă a statului. Această situație îi transformă automat pe spionii noștri, dacă sunt în funcții la stat, în poliție politică, chiar dacă nu arestează și interoghează cetățenii.

În plus, ei primesc de la politicieni și indicații cum să facă această muncă de dezinformare și manipulare a românilor.

Chiar și dumneavoastră, care nu aveți nici pregătirea nici interesul personal de a aprofunda tema operațiilor de manipulare, vă puteți da seama de cât de superifciali și neperformanți sunt acești agenți, foști sau chiar actuali spioni la stat, când se apucă de implementat o operație de acest tip.

Ei se păstrează în zona mesajelor simple, care nu pot fi verificate, de tipul crede și nu cerceta.

Unul din obiectivele strategice ale acestei operații este inducerea ideii că nimeni nu trebuie și nici nu poate să gândească cu mintea lui. Astfel, fiecare va gândi și va face numai ceea ce i se spune „de sus”. Iar, în atingerea acestui obiectiv, se desfășoară operații de discreditare și decredibilizare a autorilor de discurs public independent.

În scopul discreditării unor personalități ale vieții publice, auzim sau citim frecvent enunțuri anonime cum că domnul cutare este omul americanilor sau că celălalt este omul rușilor. Chiar domnul președinte Băsescu, fost spion desconspirat dar nedovedit, practică această metodă manipulatorie de a afirma despre cineva că nu gândește și nu acționează pe baza propriilor convingeri, ci că este „omul” cuiva, ori că primește ordine de undeva. Cazul cu Mircea Geoană, care ar fi fost „omul” lui Sorin Ovidiu Vântu, ori cel al ziaristei de la Associated Press, care ar fi fost instruită și controlată de Cornel Nistorescu sunt doar două exemple din multele posibile.

Tot în zona discreditării intenționate prin manipulare se situează și metoda de etichetare a persoanelor ca făcând parte, automat, dintr-un grup sau altul. Cum încearcă cineva să emită o judecată de valoare de sine stătătoare, în care laudă ceva sau critică altceva, imediat apare un lucrător neîndemânatic ce „explică” faptul că respectivul emitent de opinie este cu opoziția, dacă a zis ceva de rău de putere, sau invers.

Un alt obiectiv strategic este inocularea în mintea oamenilor a tezei că nu există alternativă la actuala conducere politică a țării, oricare ar fi ea. Astfel, orice altă soluție de guvernare trebuie arătată ce este mai proastă, mai păguboasă și chiar mai rea decât actuala putere, oricât de nepopulară sau chiar de ticăloasă ar fi aceasta. În extremis, trebuie acceptată ideea că „nu avem cu cine să votăm”.

Una dintre metodele manipulatorii pentru atingerea acestui obiectiv este evitarea și chiar interzicerea oricăror dezbateri publice privind teoria și practica guvernării unui stat european, în general, precum și privind programele și planurile de guvernare efectivă a României. Această interzicere are loc atât în zonele de informare publică controlate de serviciile secrete direct sau prin agenți sub acoperire, cât și în spațiul public necontrolat de ele,  în care aceste dezbateri ar putea avea loc, prin ocuparea acestui spațiu cu teme periferice, redundante sau minore, dar justificabile din punct de vedere al audienței.

Evident, o altă metodă este campania de inoculare activă în mentalul colectiv a însăși ideii că „noi nu avem cu cine vota”, inoculare ce are loc prin repetiție, ca un corolar al oricăror discuții sau măcar sugestii despre alterantive.

Și, în fine, este metoda discreditării oricăror forme de opoziție la actuala guvernare. Amuzant este faptul că, dacă cineva discreditat pe vremea când era în opoziție ajunge în tabăra guvernamentală, el sau ea este imediat „reevaluat” sau „reevaluată” și devine un „bun de valoare” al actualei puteri.

Bineînțeles că mai sunt și alte obiective și multe alte metode de atingere a lor. Oricum, cele scrise aici ar trebui să fie suficiente pentru a da credibilitate onestității cu care v-au fost prezentate.

Cursa înarmărilor

Am primit următoarea întrebare: care ar putea fi mărul discordiei dintre Federația Rusă și Statele Unite ale Americii, de au ajuns să se contreze și să se amenințe reciproc pe tema scutului antirachetă european?

Nu am un răspuns scurt la această întrebare, altul decât că nu știu. Și cred că nu știu prea multe nici cei care joacă efectiv acest joc al declarațiilor și amenințărilor.

Un răspuns nu chiar atât de scurt este că asistăm la aspecte specifice ale luptei de putere, sau, mai bine zis, la o clasică confruntare pe argumente de putere ale celor doi actori internaționali, dintre care unul, America, chiar este puternic, din toate punctele de vedere, iar celălalt și-ar dori să fie, dar nu poate și atunci strigă mai tare.

În fine, dacă este să aplicăm situației anumite filtre de analiză profesională, am ajunge la un răspuns mai nuanțat, dar nu foarte scurt. Asta, dacă nu vrem să ne lansăm în persupuneri și apoi să le validăm cu ce elemente concrete avem la îndemână.

Un asemenea filtru este perspectiva istorică.

Totul a început cu reunificarea Germaniei, care a dus la sfârșitul Războiului Rece, rămas fără obiect, deoarece, prin reunificare, dispărea principalul teatru geografic de confruntare între cele două blocuri reprezentate de alianțele militare NATO și Tratatul de la Varșovia. Iar Războiul rece s-a încheiat cu victoria Vestului și cu dispariția sistemului socialisto-comunist, din punct de vedere al organizării politice a statelor și cu dispariția Uniunii Sovietice.

Federația Rusă, care a rezultat din această schimbare istorică, a moștenit foarte puțin din puterea fostei URSS, cu excepția armamentului nuclear, care, chiar dacă a fost împărțit între mai multe state, era oricum excedentar față de scopul de distrugere a lumii, pentru care fusese creat.

Câștigătorii Războiului Rece au decis să menajeze pe cât se poate Rusia, pe considerentul că una dintre lecțiile învățate în secolul XX a fost că învinsul în război nu trebuie niciodată umilit și adus în pragul disperării, pentru că, altfel, acesta nu va avea alt scop decât să își spele rușinea și să își reînvie puterea pierdută, cum a făcut Germania după primul război mondial.

În acest pachet de menajamente, euro-atlanticii au inclus și atitudinea lor rezervată față de noile state provenite din fostele teritorii ale Uniunii Sovietice. Rusia, însă, s-a arătat nemulțumită de acest tratament, ea voind să îi fie garantată autoritatea asupra tuturor teritoriilor și popoarelor ce aparținuseră blocului comunist.

Un fenomen în care această situație a fost foarte ușor evidențiată a fost Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa, negociat în cadrul pachetului de măsuri pentru sporirea încrederii și securității pe continent, semnat la Paris în noiembrie 1990 și implementat simultan cu dezmembrarea blocului socialist și a Uniunii Sovietice. În cadrul acelui tratat, au fost acceptate, în anii următori, până la sfârșitul mileniului, cifrele convenite pe timpul Războiului Rece, ca și când, de pildă, forțele românești din 1999 ar fi fost contabilizate de partea Rusiei.

În context, Rusia s-a pronunțat foarte zgomotos împotriva lărgirii NATO cu state foste socialiste, ceea ce a dus la o lărgire în trepte, reprezentând maximum de menajament pe care Vestul l-a putut manifesta față de Rusia.

În cazul Statelor Baltice, care au ajuns în NATO și în Uniunea Europeană din postura de foste republici sovietice socialiste, Vestul a lăsat să se înțeleagă că nu vor fi amplasate forțe aliate pe teritoriile acestora. O asemenea măsură satisfăcea orgoliul rusesc și lăsa statele respective fără o garanție concretă, palpabilă, de apărare comună, chiar dacă articolul 5 din Tratatul de la Washington legiferează că, în NATO, un atac asupra unuia dintre membri este un atac asupra tuturor.

Totul a mers bine-merci  până în vara lui 2008, când Federația Rusă a invadat Georgia și de pe mare și de pe uscat.

În acel moment, Statele Baltice au considerat, pe bună dreptate, că simpla apartenență la NATO nu oferă garanții de securitate suficiente, în eventualitatea că Rusia ar avea față de oricare dintre ele o atitudine asemănătoare, pentru că și ele aveau similitudini cu situația Georgiei, cel puțin în termeni de populație rusă, care ar fi putut justifica o invazie militară rusească. Așa că ele au cerut un pachet suplimentar de garanții, între care  cele mai concrete sunt înființarea de baze aliate pe teritoriul lor.

La aceasta, Rusia a retaliat cu suspendarea aplicării celui de-al doilea Tratat privind Forțele Armate Convenționale în Europa, care rescria cifrele acelor forțe în funcție de noile realități, pe care Rusia, până să se suspende, părea că, încet-încet, le înțelesese și chiar le acceptase. 

În plus, rușii au ridicat obiecții foarte dure la alte amplasamente militare aliate sau americane în Polonia, Republica Cehă sau România, pentru că, tradițional, un asemenea joc de putere necesită plusări peste plusări, ca cel care joacă să spere că va obține, dacă nu cât cere, atunci măcar un minim acceptabil. Și, deoarece, în concret, plusările lor nu par a fi câștigătoare, rușii continuă să ridice miza cu amplasamente de noi instalații rusești în Europa și chiar cu alegerea de ținte europene pentru armele lor continentale, bineînțeles, cu condiția ca acestea să nu fie chiar atât de ruginite încât să nu pornească.

Deci, din perspectivă istorică, suntem astăzi aici, într-o fază de manifestări de orgolii rusești și de menajamente euro-atlantice.

Agravarea situației este dată de precedentul invaziei militare a Georgiei, deosebit de periculos, din punct de vedere strategic de securitate, la nivel european, precum și de posibila amenințare cu rachete cu rază medie de acțiune a statelor europene, din partea Iranului și a altor actori din aceiași regiune. Aceste două condiții agravante justifică pe deplin amplasarea de forțe, inclusiv de instalații militare pe teritoriile statelor aflate în trecut sub autoritate politică sau chiar administrativă rusească. De aceea, între menajarea orgoliilor rusești și protejarea efectivă a populațiilor și teritoriilor acestor state, europenii și, mai ales, americanii, preferă să „supere” Rusia.

Bineînțeles că mai sunt și alte filtre prin care se poate vedea aceiași realitate. Dar, am speranța că am dat oricum un răspuns, chiar dacă mai lung, la întrebarea pusă.

Poză de decembrie

Mara, în căutarea prin pădure a iernii care nu mai vine...

Paza bună

Sunt două zicători populare ce au înțeles similar. Una zice „de-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”, iar cealaltă zice că „paza bună trece primejdia rea”. 

Amândouă sunt născute din teama de necunoscut a omului primordial, iar, în timp ce prima zicală oferă oarecum o scuză, în sensul că nu este omul de vină pentru ce i se întâmplă neplăcut sau chiar de rău, pentru că nu avea de unde să știe că vine nenorocirea aia peste el, cea de-a doua este mai mult un sfat, cum că, dacă te pregătești pentru ce este mai rău, atunci ai posibilitatea de a face față la orice situație rea sau neplăcută.

Nu este de glumă cu această teamă de necunoscut. Interesant este că, așa cum zicerile de mai sus, deși se referă la același lucru, nu au abordări identice sau măcar similare, la fel și oamenii abordează în moduri diferite necunoscutul care îi așteaptă sau îi paște în viitor.

Unii sunt cu adevărat fataliști, iar soluția lor este de tipul „ce-o fi o fi”, adică se lasă „în voia sorții”. Eventual, se mai duc pe la biserică, unde dau acatiste, ca să pună popii o vorbă bună la urechea lui Dumnezeu, care poate va face ca „ce-o fi” să fie de bine pentru ei. Sau, măcar se informează despre viitor la cei cu viziune sau cu proprietăți premonitorii, de la datul în bobi la cititul în cafea.

Apoi sunt unii care cred că pot să își făurească propriul viitor și care fac eforturi să se păzească, pe cât pot, de primejdia cea rea care i-ar putea aștepta în acel viitor.

Pare un pic abstract, plictisitor și irelevant ce scriu eu aici, dar nu este chiar așa.

Să zicem că nu facem parte din categoria celor care chiar pot să își determine viitorul, deși ne-ar place să putem face așa ceva. Și să mai zicem că nici nu suntem dintre cei care se lasă în voia sorții. Atunci, facem parte dintr-o categorie distinctă, a celor care ne luăm după cei care cred că pot da o anumită formă viitorului și, alăturându-ne acestora, sperăm sincer să ne fie și nouă bine în acel viitor sau măcar să ne păzim astfel de răul ce ne poate aștepta acolo.

Ca urmare, arta noastră nu este de a ne pune bine cu dumnezeirea pentru a ne păzi, ci de a investi cu încredere justificată pe cei care ne conduc spre zilele ce vor veni.

Cum perfecționăm această artă, astfel încât să devenim maeștri în a separa impostorii de adevărații conducători? Am putea spune că sunt mai multe clase de artiști.

Cei mai de jos sunt cei care se iau după alții. Este un fel de exercițiu de a fi în rândul lumii, de a merge cu valul, de a fi ca ceilalți și alte asemenea explicații ale comportamentului sau atitudinii proprii. Dacă îi întrebi ce i-a mânat spre alegerea conducătorului lor, îți vor răspunde că acesta este urmat de mulți alții, care vor fi știind ei de ce fac așa. Inutil să insităm asupra faptului că arta lor este primitivă și le dă șanse la fel de mari de a o duce prost, pe cât de a le merge bine.

Ceva mai sus, sunt cei care se iau după sentimente sau, măcar, după senzații sau impresii. Arta lor nu este cea de a face o alegere cât mai sigură, ci accea de ajustifica alegerea făcută, oricare ar fi ea, cu argumente emotive. Aceștia sunt cei cărora le place de cineva sau urăsc pe altcineva dintre potențialii conducători. Ei au impresia că unii conducători sunt sinceri iar alții sunt falși. Ei speră că le va fi mai bine cu cel sau cea pe care l-au ales ori au ales-o să îi conducă. Și tot ei sunt cei care suferă cel mai tare atunci când constată cât de tare au fost înșelați de cei cărora le-au dat încrederea lor. Pentru că arta lor este una rudimentară, fără metodă sau tehnică de aplicare și, în majoritatea cazurilor, încrederea obținută astfel este una înșelătoare. Conducătorii potențiali îi atrag pe acești sentimentali cu mesaje și semnale, și nu cu argumentul discursului logic sau al faptei.

Și mai sus, sunt precauții. Arta lor are deja o metodă, cea a dubitativului, iar rezultatul aplicării acesteia la selecția conducătorilor și investirea lor cu încredere este o continuă expectativă. Avantajul acestei metode este că acei potențiali conducători care greșesc sunt catalogați ca atare și nu mai pot ridica pretenții la încrederea precauților. Dezavantajul evident este că metoda se aplică pe o perioadă prea lungă de timp, ceea ce face ca, de multe ori, viitorul să vină peste ei și să îi găsească nepregătiți.

În topul acestei ierarhii sunt, bineînțeles, maeștrii. Arta lor este completă și compexă. Ei pun în ea atât sentiment cât și metodă riguroasă, îmbinate cu talent. Dacă ar avea o propensiune spre leadership, aceștia ar putea fi chiar ei conducători, sau, măcar, formatori de opinie. Fără această înclinație, ei rămân adevărații analiști. Ei se deosebesc de analiștii impostori prin simplul fapt că stăpânesc metode de analiză specifice, așa că nu trebuie să folosească argumente de tipul „cred că...”, „sper să am dreptate că ...”, „mi se pare că...” și așa mai departe, adică expresii ce țin de arta rudimentară amintită mai sus.

Dumneavoastră din ce clasă de artiști faceți parte?

Dorel de la partid

O reclamă la o băutură spirtoasă l-a inventat pe Dorel. De fapt, am putea spune că doar l-a descoperit pe Dorel printre români, unde el exista de multă vreme, dar nu fusese făcut erou de televiziune. Reclama și conținutul ei erau specifice unei bune părți a populației naționale, pentru că băutura căreia Dorel îi făcea cu ochiul era o combinație de apă chioară, puțin alcool din paie sau altă plantă fermentată și distilată, ceva colorant și un dătător chimic de gust. La rândul său, în reclamă, Dorel era prostul unei echipei de lucrători, lăsat să dea cu târnăcopul în timp ce restul, cei „dăștepți” și pricepuți, savurau mizeria aia chimică și îi ziceau cognac sau brandy. Iar Dorel, fiind idiot și neîndemânatic, bineînțeles că făcea o prostie de pe urma căreia lăsa cartierul fără lumină sau ceva asemănător, în hohotele de râs tălâmb ale băutorilor de ce-o fi fost în sticla aia de îi făceau ei publicitate.

Trebuie să recunoașteți că reclama asta a fost una penetrantă, iar figura lui Dorel, memorabilă. Va fi fost această reclamă inspirată din ceea ce vedem la o bună parte din publicul român, dar adevărata specificitate românească constă în faptul că băutura căreia Dorel îi făcea reclamă a fost cumpărată și consumată de foarte multă lume, iar lucrătorul tip Dorel a continuat să fie angajat și pus la lucru, în viața reală, pentru că era simpatic și „de-al nostru”.

Vă întreb însă pe dumneavoastră. Dacă stați la bloc și aveți o problemă cu instalația de apă, îl lăsați să intre în casa dumneavoastră și să se ocupe de rezolvarea acele probleme pe instalatorul care tocmai a inundat apartamentul vecin pentru că a rupt țeava centrală, pe când el ar fi trebuit să schimbe doar o garnitură la un robinet? Sau, dacă el nu este disponibil, îl aduceți pe colegul său de breaslă, ce a montat țevile de apă, la instalația de încălzire, în locul celor de gaz metan și a făcut ca în tot blocul să curgă apa prin duzele de la aragaz? Probabil că nu. Ați căuta un alt instalator, cu referințe bune și cu o istorie a realizărilor profesionale acceptabilă și lipsită de evenimente tip Dorel.

Dar dacă nu găsiți, ce faceți?

Nu știu ce ați face dumneavoastră, dar eu, unul, cu siguranță nu aș accepta să se ocupe  nici un Dorel de problema mea de instalații, chiar dacă ar fi singurul instalator rămas în viață în lumea asta. Și, cum nu pot să stau cu problema nerezolvată, m-aș apuca să o dovedesc de unul singur. Sau împreună cu un prieten, vecin sau văr, care nu este instalator, dar a mai văzut cum se face și are și sculele potrivite. Ne mai uităm pe internet, mai citim o carte și ne lămurim ce și cum trebuie făcut. Pentru că vorbim de un lucru creat de mâna omului și care nu este chiar atât de complicat, cum ar fi o rachetă de mers pe Lună.

Când însă vine vorba de instalația politică a statului România, care este ba înfundată, ba curge pe la toate încheieturile, de nu mai ajunge nici laptele nici mierea promise în casele noastre, noi, electoratul român, „chemăm” numai Doreli să ne „rezolve” problemele.

Culmea este că vedem cât de nepriceput și de gata de dezastru este fiecare Dorel în parte chiar înainte de a-l pune să dea cu târnăcopul în instalație, dar tot îl lăsăm să ne-o strice și mai tare. Iar, în competiția „profesională” între ei, fiecare arată spre celălalt cât de Dorel este, în loc să îl mai lase în față și pe măcar unul care chiar se pricepe la munca de partid și de stat.

Argumentul lor, al lucrătorilor păguboși ai treburilor statului român, este că ei sunt numai din ăștia, Dorei, și, ca urmare, nici nu mai are nici un sens să îi tot schimbăm de la aceste treburi. Ne-am obișnuit cu unul, haideți să îl lăsăm în pace să strice numai el bunul curs al bunăstării în țara asta.

Când le este totuși frică de faptul că ne-om fi săturat și noi de toți proștii și nepricepuții care încurcă treburile țării, vin tot ei cu „o nouă generație”, cu „promovarea tinerilor”, ca ultimă soluție. Numai că acești tineri au o singură calitate, aceea că, fiind proaspeți, nu au apucat încă să facă tâmpenii tip Dorel, în politica românească. Asta deși pe unii, cel puțin, îi putem bănui din capul locului capabili de dorelisme. Cum sunt cei sau cele care nu pot stăpâni o exprimare corectă sau nu pot formula o idee coerentă pe nici o problemă de interes general.

Cu ăștia de la putere ne-am lămurit. Nu numai că stăm cu țevile stricate de peste trei ani, fără ca ei să facă nimic, dar chiar nimic, să le repare, dar au început să arunce, să vândă sau să fure din acele țevi, de nici nu mai au ce repara.

Cât despre opoziție, în loc să stea ascunși până la alegeri, poate-poate mai uităm cât de nepricepuți sau de păguboși au fost ei când erau la putere și îi votăm ca „alternativă” la actuala guvernare, se întrec să ne arate cum se califică ei pentru rolul de Dorel, stricând orice lucru pe care pun mâna sau orice idee la care își pun mintea.

Cum vă spuneam, sub nici o formă eu nu accept nici un Dorel în casa mea. Dacă nu se găsește nimeni calificat și capabil, pun mâna și îmi rezolv singur problemele. Din păcate, nu pot face același lucru în țara mea.

Pentru că suntem mai mulți, iar, în mentalitatea românească, democrație înseamnă dictatura majorității, în loc să însemne protejarea minorității. Noi nu că am uitat, că nu am știut niciodată, dar nu vrem să înțelegem că majoritatea nu poate decide niciodată împotriva minorității, în sensul în care să își croiască bunăstarea pe seama acelei minorități. De aceea dreptul universal de a decide prin vot este întotdeauna asociat cu drepturile și libertățile individuale, împotriva cărora majoritatea nu poate acționa în nici un fel, decât dacă este dictatură.

Așa că, dacă eu sunt în minoritate cu ideea de auto-guvernare cetățenească, nu am încotro decât să văd cum majoritatea îl preferă pe Dorel de la partid să ne guverneze. Pentru că eu, minoritatrul în opinii, nu am dreptul de veto la proasta guvernare.

Numai că nu văd nici o altă soluție de reparare a acestei mașinării stricate ce poartă numele de statul România decât să punem noi, publicul, mâna să o reparăm. Mai citim o carte, ne mai uităm pe internet, ne mai sfătuim între noi, mai găsim prin lada de scule și o cheie potrivită sau un clește la îndemână și ne apucăm să reparăm, pe cât se poate, statul.

După care, trebuie să îl ferim de Dorel.

De ziua ta, Românie

Ca om care am jurat să îmi dau viața pentru Tine, încă de pe vremea când nu prea știam ce este aia viața, am căutat mereu să aflu cine ești, cu adevărat, Țara mea, România.

M-am uitat, mai întâi și întâi, la rădăcinile mele genetice, zicând că Tu trebuie să fii solul în care acestea sunt înfipte, adânc, de multe generații, zămislite pe ambele părți ale Munților.

Din Moldova, am văzut un neam de răzeși, care nu au primit nimic gratuit, doar pentru că erau moldoveni, ci au muncit pe brânci pentru fiecare palmă de pământ și pentru fiecare fir de iarbă ce au devenit ale lor. Iar când au fost prea mulți la un loc pentru câtă țărână și iarbă aveau ei, s-au răspândit din sat mai departe, care să se facă preoți, care, militari. S-a întâmplat ca ei să ajungă preoți în sate românești și militari sub steagul Tău, dar, la fel de bine puteau să servească alte neamuri și steaguri. Însă au rămas aici, pentru că ai avut Tu mai multă nevoie de ei decât au avut ei nevoie de Tine. Dacă luăm o mostră de sol de pe multe din câmpurile de bătălie, începând de pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt încoace, vom putea găsi cu ușurință același Acid Dezoxiribonucleic ca cel ce îmi curge mie prin artere astăzi, pentru că strămoșii mei moldoveni nu au rămas cu Tine numai la bine, dar și la greu, îndatorându-Te.

Din Transilvania, am văzut un neam de oieri ca cei zidiți pe Columna lui Traian, care și-au crescut turmele la umbra pietrelor unei cetăți dacice, de pe dealul de deasupra casei. Casă ce era doar locul în care ei puteau reveni, după lungile drumuri ale transhumanței, ori după ce au colindat lumea, de au ajuns și în America, de unde s-au și întors. Și de strămoșii ăștia ai avut Tu mai multă nevoie, decât ei de Tine, pentru că iarbă grasă și locuri de lucru se găseau și în alte țări, chiar de dincolo de Ocean. Dar au rămas, ori s-au întors în locurile acestea românești, unde au suferit cu generațiile tocmai pentru că ei erau români.

Eu am și acum o relație specială cu strămoșii mei. Mă gândesc la ei mai des decât mă duc să îi vizitez în cimitire, iar când o fac, le povestesc ce am mai făcut, cum mi-a mai mers, așa, ca să fie liniștiți că neamul lor o duce bine, iar eu nu îi fac de râs. Standardele lor, după care măsor eu atât ce înseamnă să fac bine, cât și ce înseamnă demnitatea, sunt foarte înalte.

Însă, când strămoșii mă mai întreabă de Tine, Românie, nu pot să le dau vești bune. Ai ajuns pe mâna celor care au nevoie de Tine, cei care nu știu să facă nimic altceva decât să Te jefuiască, să Te strice și să Te scoată la produs pentru ei și familiile lor hulpave. Iar cei care nu au nevoie de Tine, Te părăsesc. Unii pleacă în alte părți, pe când alții Te alungă de lângă ei, ca pe o iubită trecută și neapetisantă, căreia nu îți mai vine să îi dăruiești nimica.

Și ai ajuns așa numai din vina Ta, deoarece ai crezut că, dacă suntem unii care nu avem nevoie de Tine ca să ne fie nouă bine, atunci nici Tu nu ai nevoie de noi. Dar, uite că nu se poate să îți fie Ție bine, dacă nu mai suntem noi să Te îngrijim, să Te apărăm și să Te protejăm de cei care, fără Tine, ar fi niște târâturi demne de toată mila.

Iar cadoul meu de ziua Ta este exact acest sfat: dacă vrei să îți mai fie vreodată bine, întoarce-te spre cei care nu au avut niciodată nevoie de Tine dar Te-au iubit și cere-le ajutorul să Te scape de toți peștii și  de toate codoașele ce îți sug vlaga și te lasă, de râsul lumii, la marginea istoriei.

Cine știe, poate Te auzim și ne înduplecăm, încă odată, să trăim și să murim pentru Tine, fără să primim nimic în schimb. Sau, poate nu. Dar eu zic că merită să încerci.

La Alba Iulia

Mâine este 1 Decembrie, Ziua Națională a României, iar eu am să mă duc la Alba Iulia.

Am să îmi iau soția la braț și vom merge acolo, neinvitați de nimeni. Probabil, vor fi ceva „manifestări” organizate de oficialități cu această ocazie, dar noi nu ne vom înghesui nici la parăzi, nici la cârnați, pentru că mie nu îmi stă bine în mulțime. Am mai încercat și nu merge, nu am cum să fiu unul dintre cei mulți. Și, mai ales, nu am cum să fiu unul dintre cei tăcuți.

Și totuși, voi fi acolo, de ziua noastră. De ce? Este un secret pe care îl mărturisesc acum pentru prima dată în viață.

Eu sunt convins că locurile păstrează urmele trecerii sufletelor pe acolo, multe secole după ce acele suflete s-au dus în altă lume. Iar urmele sunt cu atât mai adânci, cu cât emoția sufletelor aflate într-un anumit loc, într-un anumit moment al vieții lor pământene a fost mai puternică. Și am și un exemplu concret. O asemenea mare emoție, cea a întoarcerii dinspre viață spre moarte, pentru binele celorlalți, a întipărit urma tălpilor Mânuitorului într-o piatră din pavajul Căii Appia Antica ce duce de la Roma către Lumea Largă.

Dacă priviți atent pietrele din Câmpia Albei Iulii și din Cetate, veți putea vedea pe ele urmele sufletelor celor care au participat la Marea Adunare Națională de acum 93 de ani. Iar emoția cu care s-au săpat acele urme era dată de faptul că purtătorii sufletelor știau că fac istorie pentru ei și pentru întregul neam din care făceau parte.

Ca om care am purtat uniforma militară ca și când aș fi fost înfășurat în drapelul Țării, vă pot spune că Ziua Națională a României de astăzi a fost bine aleasă, dar prost sărbătorită.

A fost bine aleasă pentru că semnifică un moment cu adevărat unic în istoria poporului român, cel al luării soartei naționale în propriile mâini, fără să fie împins de la spate sau „ajutat” de străini, cum s-a întâmplat de toate celelalte dățile când românii au făcut istorie.

Știu că, de fapt, ziua de 1 Decembrie a fost aleasă ca zi națională pentru că aduce aminte de Marea Unire, dar gestul popular propriuzis de a decide împreună viitorul este mult mai profund decât rezultatul acestuia.

Această zi este prost sărbătorită pentru că este prima zi de iarnă calendaristică, ziua este scurtă, iar vremea nu permite ieșirea oamenilor la iarbă verde. Acum 93 de ani, participanții la Marea Adunare Națională nu au avut de ales, ei trebuind să își arate voința populară atunci, înainte de negocierile de pace care închideau războiul mondial.

În schimb, în zilele noastre, organizarea unei parăzi militare este o mare pierdere de bani și efort, pentru că, în afara celor care mărșăluiesc în paradă și a câtorva privitori mai potriviți sau mai neaveniți, tot poporul se va uita, dacă va vrea să vadă ceva, la televizor. Ori, la televizor, poți să dai și parada de mai an, în reluare, că tot aia este. Și e aproape pe gratis.

Sau, așa cum fac alte popoare mai civilizate, se poate disocia Ziua Națională de Sărbătoarea Națională, care poate fi programată în prag de vară, de exemplu. Dar tare îmi este mie teamă că cei de la guvernare, indiferent de culoarea lor politică, dacă au așa ceva și nu sunt, cu toții, atât de incolori pe cât îi vedem noi, preferă o sărbătoare în care generalul Iarnă să îi țină pe oameni acasă, supuși și cuminți, de ziua Țării lor.

Deci, cât o fi de iarnă, cu ger sau îngheț, eu voi merge mâine la Alba Iulia. Nu pentru „manifestări”, ci pentru mine.

...

Vă propun aici un mod colectiv de sărbătorire a zilei noastre, chiar așa în iarna cenușie din cer și din sufletele multora.

Nu este prea mult dacă mâine, 1 Decembrie 2011, la ora 12.00, vă opriți din ce faceți și ieșiți în poartă pentru zece secunde. Dacă sunteți pe stradă, vă opriți, dacă sunteți în magazine sau în alte locuri publice, ieșiți de acolo pentru zece secunde.

Nu trebuie să faceți nimic altceva, decât să stați pe loc, pe trotuar și să vă uitați în jurul dumneavoastră.

Dacă mai vedeți pe cineva în raza vizuală, aveți acum ocazia să salutați acea persoană cu un zâmbet și o înclinare a capului, iar dacă este și atât de aproape încât să vă audă, spuneți-i și un La Mulți Ani, Românie!

Să vedeți cum vă veți simți după aceea. 

Adio, maestre!

Alexandru Tocilescu a plecat în eternitate mult înainte de vremea sa. A fost regizor de teatru și film. Dintre toți creatorii de artă, regizorul trebuie că este cel mai aproape de ideea de Dumnezeu, pentru că zămislește ființe ale scenei și ecranului, pe care le îndrumă apoi în drumul lor prin viața aceea efemeră, de câteva ore.

De multe ori, el, regizorul, este chiar mai norocos decât Dumnezeu, pentru că zămislirile sale chiar îl ascultă, nu se răzvrătesc și nu încep să creadă în alt creator, care le-ar putea aduce un mai bine pământesc, cum pățește Dumnezeul cel Mare cu multe dintre făpturile sale umane.

De azi-noapte, Alexandru Tocilescu are ocazia să schimbe note de creație cu propiul său Creator divin. Și are o veșnicie la dispoziție să tot facă asta. Sunt convins că ambii au ce învăța unul de la celălalt.

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Avarierea bugetului opac

În luna octombrie 2011, o organizație neguvernamentală internațională, Transparency International, a publicat raportul său privind transparența bugetelor de apărare dintr-un grup de 93 de state de pe toate continentele. România se află în a doua jumătate a clasamentului, în grupul statelor cu o transparență moderată spre opacitate a bugetelor de apărare, cu nota 4,5 din maxim 12.

Această categorie cuprinde 21 de state unde, deși există legi pentru formularea bugetelor și asigurarea transparenței acestora, acele legi nu sunt respectate, unde guvernanții se joacă cu cifrele din buget cum vor ei, iar publicul nu este informat sau este chiar înșelat cu privire la acele cifre, unde nu se fac verificări și controale asupra modului de execuție bugetară sau se fac asemenea controale doar de suprafață și unde se întâmplă că sunt și alte cheltuieli militare, în afara celor prevăzute în bugete.

În luna noiembrie 2011, ministrul român al apărării a confirmat cifra bugetului său pentru anul următor, care se va situa la doar 0,9 la sută din Produsul Intern Brut – PIB, pe când angajamentele asumate în cadrul apărării comune cu celelelate state membre NATO presupun ca România să angajeze cheltuieli militare de 2,38 la sută din acelați PIB.

Și, a mai spus acest ministru că, fără cei 2,38 la sută,  ministerul său al apărării nu poate contribui la „apărarea securității naționale” a României, pentru că nu are cu ce, dar el este mulțumit că bugetul pentru 2012 este ceva mai mare decât cel pe 2011, cu 0,05 la sută din PIB.

El a numit acest buget, la fel ca și pe cele precedente, pe care le-a făcut în administrarea sa ministerială, buget „de avarie”, fără să explice acest concept nou, nemainântălnit în limbajul administrației publice, cel al avariei bugetare. Bineînțeles, ministrul a lăsat să se înțeleagă, pe cât de clar a putut el, că această situație se datorează posibilităților reduse ale statului de a finanța domeniul apărării naționale, posibilități afectate, se pare, de faimoasa „criză” care bântuie prin lume.

Combinate, aceste două „știri” ne duc la următoarele concluzii.

Prima observație ne arată că formarea și execuția bugetară în România este discreționară, adică reflectă exclusiv cheful guvernanților de a cheltui banii după bunul plac.  Acest lucru este mai evident în cazul sectorului de apărare a țării, dar și celelealte sectoare ale domeniului public au aceiași problemă.

În principiu, bugetul apărării trebuie să fie unul transparent, nu atât ca respect față de cetățeanul apărat, cât din motive de securitate națională. Pentru că această transparență sporește încrederea aliaților și partenerilor că România cheltuiește pentru apărare cu deșteptăciune și în funcție de priorități. În plus, ceilalți, fie ei doar prieteni sau chiar neprieteni, pot să vadă cu ochiul liber că România nu constituie o amenințare pentru nimeni, dar este o țară care ia puterea sa militară în serios.

Reversul situației nu este însă la fel de evident. În cazul în care această transparență este opacizată din motive cum sunt cele amintite mai sus, nu înseamnă neapărat că România are o agendă secretă de cucerire a unor altor teritorii și trebuie să ascundă de ochii lumii cheltuielile cu pregătirile de invazie, ci că banul public necesar pentru apărare este cheltuit aiurea, fără un plan serios, fără să aibă în spate o politică clară și bine formulată pentru acest sector al domeniului public. Așa cum la fel de opac și aiurea este el cheltuit și pentru învățământ, sănătate, infrastructură și așa mai departe.

A doua concluzie este că actualul guvern este unul evident păgubos, care practică o foarte proastă guvernare, în domeniul apărării naționale și nu numai. Am mai abordat subiectul proastei guvernări și am verificat această ipoteză prin aplicarea celor mai comune caracteristici ale unei proaste guvernări la România, cu rezultate care confirmă pe deplin acest lucru.

De data aceasta, menționez numai că proasta guvernare înseamnă și incapacitatea de a formula o listă de venituri și cheltuieli de o asemenea natură încât să servească interesul public în situații de criză, adică un buget realist și fezabil, în favoarea cetățeanului. Ori, deoarece bugetele acestei guvernări nu îndeplinesc nici cel mai modest criteriu de performanță, atunci ele sunt ținute cât mai la secret, adică sunt opace față de opinia publică, în loc să fie transparente.

A treia și cea mai supărătoare concluzie este că partenerii și aliații noștri externi văd acest lucru, dar nu fac nimic în favoarea poporului român, ba, mai mult, se pare că acceptă ca Guvernul Boc din Regimul Băsescu să practice acest mod complet inadecvat de guvernare bugetară și pentru la anul. Dar și neprietenii văd și se bucură.

Pilotaj pe coada de mătură

Nu se știe cum a ajuns la Cluj-Napoca, în ziua de sâmbătă, 26 noiembrie 2011, domnul Gabriel Oprea, parlamentar, co-președinte de partid și ministru al apărării României.

Sau, mai corect, se știe dar nu se spune, probabil deoarece nu a folosit iarăși „tehnica militară” pentru a ajunge acolo, la o „reuniune a UNPR” (inițiale ce desemnează partidul domniei sale, format, ca o armată de strânsură, din dezertori de la alte partide parlamentare). Sau, poate a folosit o asemenea tehnică, dar presa nu a mai găsit interesant de „raportat” publicului această folosire, deoarece același domn Oprea a tranșat subiectul datului domniei sale cu elicopterul militar prin afirmația televizată că el poate folosi orice „tehnică militară” vrea, pentru că îi permite legea. Asta, după ce, cu două zile mai înainte, era arătat, tot la televizor, cum coboară el majestuos dintr-un elicopter militar, pentru a merge la o adunare de partid.

Observațiile de mai sus ne introduc în două subiecte distincte, dar care pot fi tratate simultan, respectiv tehnica militară de aviație și mijloacele de informare în masă.

S-a întâmplat că, la Cluj-Napoca, înghesuit într-un cotlon al holului clădirii unde avea loc întâlnirea de partid, domnul Oprea de la apărare să „declare” presei care proceda la acea înghesuire, că „sperăm că vom putea, printr-un efort, cu banii pe care îi avem, încet dar sigur, să putem să cumpărăm acele avioane pe care întreaga zonă NATO le are, F-16”. Declarația a fost consemnată de Mediafax și o puteți citi aici.

Avionul F-35, al cărui bunic este F-16

Această declarație a fost preluată de mass media din România, iar subiectul „dotării” Aviației Militare cu aceste „aparate de zbor” a fost revitalizat mediatic, cu argumente pro sau contra, mai ales pe criteriile „cât ne costă”. Asta, în condițiile în care domnul Oprea nu prea vorbea pentru „jurnaliști”, nici pentru publicul român, ci doar pentru avizați, încercând să le mențină speranțele, după părerea mea deșarte, bieților parteneri strategici americani, că, deși bugetul de la anul al apărării se dovedește a fi o caricatură de ființă lihnită, totuși s-ar putea să primească și ei ceva bani, din cei promiși de președintele Băsescu omologului său Obama, de la Casa Albă, pentru niște avioane de mâna a doua.

Deși mă aflu printre extrem de puținii români calificați să purtăm o discuție serioasă și profesională privind achiziția de tehnică militară de aviație de la americani sau din orice altă parte, nu am de gând să folosesc știința sau priceperea mea pentru a intra aici într-o asemenea dezbatere, ci doar să semnalez că ea este extrem de necesară.

Această dezbatere este necesară, nu atât pentru a ajunge la o concluzie dacă este bine sau nu să „luăm” aceste avioane F-16, în prezent conservate într-un deșert american, ori pentru a vedea care ar fi varianta cea mai bună, din punct de vedere al costurilor, de „înzestrare a României”, ci pentru că, dacă această dezbatere nu are loc în mod deschis și organizat, ea va fi, totuși, făcută, însă total aiurea, cu participarea exclusivă a unor neaveniți și impostori, ori propagandiști și manipulatori, cu agende secrete sau confidențiale și cu toții în total dezinteres față de public și nevoia legitimă a acestuia de informare și clarificare pe acest subiect.

Primii care doresc să împiedice o asemenea dezbatere sunt guvernanții, în frunte cu domnii Băsescu, Boc și Oprea. Pentru ei, o asemenea dezbatere serioasă este nepotrivită, din cel puțin două motive.

În primul rând, pentru că o dezbatere între profesioniști independenți nu poate fi controlată și nu se știe niciodată la ce conluzii poate duce, ceea ce face ca actul lor de guvernare discreționară, fără nici un angajament politic și fără nici un document programatic aprobat de Parlament, să fie pus într-o postură derizorie, inacceptabilă pentru ei.

În al doilea rând, intrenția lor transparentă este doar să îi „îmbrobodească” pe americani că le vor da și lor ceva, în schimbul susținerii acestei guvernări, sau măcar în schimbul închiderii ochilor la derapajele lor din ce în ce mai groase de la guvernarea democratică pe care o promovează, declarativ, acești americani. Iar „îmbrobodeala” este necesară, pentru că, se pare, actualii guvernanți nu au de gând să facă vreodată o asemenea plată, adică să cumpere respectivele avioane.  Așa încât o eventuala dezbatere trebuie să fie controlabilă din umbră de acești guvernanți români și va trebui să aibă loc mai încolo, când se vor simți ei „strânși cu ușa” să își îndeplinească angajamentele și vor trebui să arate că, uite, noi am vrea să finalizăm tranzacția, dar dezbaterea publică a dus la o concluzie negativă și nu ne putem pune împotriva acestei concluzii, că este populară și, deci, democratică. Așa că, pa-pa, avioane!

În ceea ce privește cel de-al doilea subiect, cel al mass mediei românești, constat cu amărăciune că aceasta se apropie, din ce în ce mai mult, de mijloacele de propagandă și se distanțează, din ce în ce mai repede de ceea ce ar trebui să fie mijloacele de informare în masă.

Subiectul avioanelor de luptă absente din Aviația Militară a României poate fi folosit, ca hârtia de turnesol, pentru a identifica ce gazetă sau post de televiziune sau de radio se îndreaptă spre care dintre cele două extreme: propagandă și informare liberă. Iar testul este dat nu de concluziile dezbaterii, adică dacă înzestrarea cu avioane americane este sau nu benefică și în ce condiții, ci în modul în care este organizată: cu profesioniști sau cu propagandiști, chiar dacă aceștia din urmă sunt vopsiți în „analiști” ori „experți”, sau, măcar, sunt îmbrăcați în uniformă.

Așa că, știrea introdusă de descrierea prezenței domnului Oprea la ședința de partid de la Cluj-Napoca nu este că, încet-încet, luptătorii aerieni militari români vor ajuge să zboare F-16, ci că, cel mai probabil, cu această guvernare și cu publicul manipulat de aceaste mijloace de dezinformare în masă, acești urmași ai lui Coandă, Vuia sau Vlaicu vor ajunge să piloteze cozi de mătură, pe care să le călărască la marginea aerodromului, așa, ca să nu își piardă îndemânarea, licența și mâncarea gratuită.

Post Scriptum

Cineva mi-a atras atenția că piloții militari români nu merită cuvintele din încheirea articolului de mai sus. Ce vină au ei că nu primesc avioane de luptă trebuincioase meseriei lor?

Ca fiu de aviator și ca ofițer de aviație eu însumi, chiar dacă nu am fost pilot, cred că mă calific să fiu ceva mai colțuros cu cei care îmi sunt foarte apropiați și chiar dragi. Acești oameni nu pun numai pasiune și pricepere în arta zborului, ei își pun, deliberat, viața în joc în această meserie. Desigur, nu pentru masa gratuită fac ei lucrul acesta, ci pentru că au acel nobil și rar sentiment al sacrificiului personal pentru o realizare de excepție, care este zborul și, corolarul acestuia, lupta aeriană.

Însă, atunci când nu mai pot zbura, pentru că nu mai au cu ce, nu le mai rămâne ca simbolistică a acestei nobile meserii a armelor decât brevetul și popota.

Spunând acestea, nu încerc să mă scuz, ci doar să subliniez că principala vină pentru situația foarte proastă în care se află aviația miliară românească se datorează, într-o măsură semnificativă și aviatorilor militari.

Ce puteau face acești aviatori militari, vă puteți întreba, în condițiile în care politicul este la cârma apărării naționale? Puțini sunt în lumea asta cei care ar putea pretinde că înțeleg mai bine decât mine principiile conducerii civile și politice ale treburilor militare. Am scris despre aceste lucruri, iar ideile mele au fost publicate în străinătate, în mai multe limbi. Dar conducerea și răspunderea civililor aspura apărării nu neagă rolul fundamental al militarilor de a fi cea mai credibilă sursă de cunoaștere profesională a nevoilor și cerințelor de apărare, inclusiv privind capabilitățile de luptă.

Militarii trebuie să își facă auzită vocea de experți, mai ales atunci când văd cum se degradează continuu capacitatea de luptă a țării și de contribuție la apărarea comună în cadrul Alianței Nord-Atlantice. Nu este o scuză acceptabilă ca militarii să răspundă la observația de mai sus cum că noi le-am zis, dar ei, politicienii au spus că nu au cum să facă, că nu sunt posibilități.

În termeni atlantiști, acest procedeu se numește bottom-up approach, adică abordarea de jos în sus a problemei puterii militare a României. Iar politicienii au obligația să răspundă militarilor și țării la o asemenea abordare.

Prin 1984, „conducerea de partid și de stat” de atunci a „hotărât” diminuarea drastică a cheltuielilor de pregătire în aviația militară. Cu tot sistemul comunist de atunci, Aviația Militară nu a tăcut umilă și subordonată, ci a insistat vehement pe consecințele dezastruoase pentru apărarea țării pe care le va produce o asemenea decizie. Știu acest lucru pentru că am scris cu mâna mea documentul de analiză cu acele concluzii, trimis lui Nicolae Ceaușescu și prezentat în public personalului de conducere din Aviația Militară, în prezența ministrului apărării și a responsabililor politici de la nivel central.

Ce au făcut, în zilele noastre, aviatorii pentru a-și conserva capacitatea de luptă în și din aer? Nici măcar nu au reușit să capteze atenția comandantului forțelor armate și președinte de țară, ori recunoașterea faptului că luptătorii aerieni își pun viața în tehnica de zbor pe cale de degradare rapidă și, din ce în ce mai des, își pierd în zbor această viață.

Așa că, tăcuți și supuși, ei, aviatorii militari, rămân cu brevetele lor de zbor și masa gratuită la popotă. Să le fie de bine!