miercuri, 23 noiembrie 2011

Mara și legea

 Bună ziua! Numele meu este Mara și sunt un câine născut pe stradă. Vă scriu pentru a vă spune părerea mea despre recent adoptata lege privind câinii fără stăpân. Bineînțeles, eu nu știu nici să scriu nici să vorbesc omenește. Dar gândesc și mă exprim în limbajul meu și l-am rugat pe Hari să îmi traducă aceste vorbe și să le pună pe hârtie.

De la început, trebuie să vă spun că eu înțeleg foarte bine ce este aceea o lege. De când m-am născut, am știut că sunt reguli pe care trebuie să le respect, pentru a putea conviețui între ceilalți câini, precum și între oameni. Foarte repede, am învățat regulile câinilor, care sunt simple, clare și se transmit din generație în generație nealterate. Ceva mai greu mi-a fost cu regulile oamenilor, pentru că aceste se schimbă foarte frecvent, iar cei care le fac sunt primii care nu le respectă sau le încalcă cu bună știință. Nici acum nu pot spune că înțeleg de ce fac ei asta.

La noi, la câini, de fiecare dată când încălcăm o regulă, suntem pedepsiți pe măsură. Nu există să fim iertați, deși ne pare imediat rău și arătăm asta cu clariate, prin adoptarea unei poziții umile sau chiar prin trântitul pe spate cu burta în sus. Dar nici nu există să fim pedepsiți fără motiv, ori să scăpăm nepedepsiți, pentru că suntem mai mici sau mari, ori suntem sau nu protejați de cei mai mari dintre noi.

La oameni, am văzut deja, în scurta mea viață, cum mulți dintre cei care fac rău și nu respectă nici o regulă sunt lăsați în pace de ceilalți oameni, care chiar se iau și de noi, câinii, când încercăm să le arătăm că sunt vinovați și ar trebui pedepsiți, ca să nu mai facă altădată.

Eu nu mă uit la televizor, pentru că sunt câine ținut pe afară, dar am tras cu urechea la discuțiile oamenilor și am aflat că s-a dat o lege privind animalele ca mine. De la început, mie mi s-a părut curios că s-a dat o asemenea lege abia acum, în noiembrie 2011, când eu credeam că o lege există deja, de am fost eu luată de pe stradă și închisă în adăpost, astă-primăvară. Și am crezut că tot pe baza unei legi în vigoare a putut veni Irina să își aleagă un câine, atunci când m-am străduit eu foarte tare să mă vadă pe mine și să mă placă și să mă ia pe mine și nu pe altul acasă. Chiar și hârtiile pe care le-au făcut oamenii ca să plec cu Irina trebuie să fi fost întocmite pe baza unor reguli legale, altfel n-ar fi avut nici o valoare și nu le-ar mai fi scris și semnat nimeni.

Deși eliberarea mea din adăpost a început cu o operație de sterilizare, eu m-am bucurat nespus de mult că Irina a putut să mă ia de acolo, pentru că nu îmi era deloc bine, nici mie, nici celorlați câini din adăpostul ăla, de stat. Așa că am crezut că legea aceasta de acum este menită să îi oblige pe oameni să fie mai buni și mai miloși cu noi, câinii fără stăpân. Pentru că eu cred că este responsabilitatea lor să facă așa, după ce ne-au luat strămoșii din sălbăticie și i-au domesticit, cu mulți ani în urmă, precum și după ce ne-au lăsat, mai de curând, pe stradă, de capul nostru, deși noi am fi vrut să trăim tot printre oameni, pe lângă casele lor, așa cum a fost menirea noastră de la începutul începuturilor.

Când colo, aflu că singurul motiv pentru care s-a dat această lege este ca să fim omorâți cu acte în regulă, cu toții. Cică, legea cealaltă, pe baza căreia am ajuns eu de pe stradă în adăpost și apoi în grija Irinei și a lui Hari, nu le dădea voie „autorităților” să facă acest lucru.

Sau, cel puțin, așa au zis cei care au adoptat legea cea nouă, precum și cei care au susținut-o și se bucură acum de ea.

Eu l-am auzit însă pe Hari spunând că el este convins că singurul motiv adevărat al celor care au votat legea a fost ca să aibă ei, împreună cu ceilalți de la guvernare, o sursă legală de venituri suplimentare pentru partidul lor, în vederea alegerilor, precum și pentru luat la ei acasă, să își facă familiile și prietenii și mai bogați decât sunt acum, pe seama noastră.

Hari are întotdeauna dreptate, nu atât pentru că este șeful haitei mele, ci pentru că este deștept, informat și drept. Dar, în cazul acestei legi, nu pot spune că este așa cum zice el. Ne vom da însă seama foarte repede despre ce este vorba, că alegerile nu sunt chiar așa departe.

Mie mi se pare că cei care au susținut această lege sunt de două categorii. Sunt cei despre care zice Hari că vor să facă bani de pe urma uciderii noastre și sunt cei care vor să nu mai știe de noi, să nu ne mai vadă pe străzi. Aceștia din urmă sunt convinși că omorârea noastră este singura soluție viabilă pentru rezolvarea „problemei”.

Vom vedea în câteva luni de zile dacă vor mai fi câini vagabonzi pe străzi. Dacă scopul real este îmbogățirea partidului și a celor care fac pe autoritățile, așa cum zice Hari, atunci vor mai fi câini maidanezi, pentru că interesul lor, al „autorităților, este doar să „raporteze” că au omorât cât mai mulți câini și să ia din banii publici, nu să și „scape” străzile de ei.


Adică, într-un oraș cu o sută de câini fără adăpost, „autoritățile” vor trece în acte eutanasierea a o mie de câini, dar vor ucide, în realitate, vreo câteva zeci și vor lăsa alte câteva zeci de prăsilă, pe străzi, ca să mai poată trece în acte omorârea altor mii și la anul, sau mai încolo.

Deci, destul de curând, vom putea să ne uităm în bugete și pe străzi, să vedem cine are dreptate, ucigașii de câini nevinovați sau Hari. Mie, oricum îmi pasă că alți căței, mai puțin norocoși decât mine, vor trebui să sufere fără absolut nici o vină, alta decât cea de a se fi născut câini. 


NOTA BENE: Pisoiul din filmulețul de mai sus este complet orb. După părerea „politicienilor” și „susținătorilor legii” despre care vorbește Mara mai sus, el ar trebui „eutanasiat”, pentru că este handicapat și fără stăpân.

Și este fără stăpân, deoarece, în apartamentul unde a fost filmat, el este doar musafir, până își găsește o familie adoptivă.

7 comentarii:

  1. Dragă Mara
    Salut, eu sunt Nerro. Am citit scrisoarea ta pe blogul lui Hari şi m-am gândit sa spun şi eu ceva . Eu sunt câine de apartament, dar aş da orice să stau şi eu mai mult afară . Până acum vă invidiam pe cei ca tine, pentru libertatea de mişcare, voi vă puteţi deplasa pe unde vreţi, vedeţi locuri noi, vedeţi feţe noi, marcaţi locurile de câte voi vreţi, pe când eu nici la wc nu merg când vreau eu, mă duc când are chef colegul de apartament. Voi vă întâlniţi şi vorbiţi de câte ori vreţi voi, vă mai ciondăniţi, vă mai certaţi dar trăiţi între voi, în grup, vă cunoaşteţi şi vă respectaţi. Eu sunt obligat să ascult toată ziua televizorul şi să ascult ce spun oamenii . Să ştii că nu e o plăcere să vezi mereu aceleaşi feţe la tv vorbind fără să te întrebe dacă vrei să îi asculţi, spunând aceleaşi prostii, jignindu-se, certându-se, deşi sunt totuşi oameni, aceeaşi rasă, aceeaşi blană. Eu te invidiam şi voiam să fiu cu tine, dar din ceea ce am auzit că au votat oamenii acum, pentru voi, nu cred că mai e cazul. Dar am să scriu o scrisoare către ei, cei ce au votat şi am să te rog pe tine să îi dai lui Hari să le-o trimită, că văd că poate.

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragă Nerro,
    Mara zice: Multumesc mult pentru comentariu. Dacă tot ești câine de apartament și mi-ai scris, poate îmi spui și mie cum să fac să devin și eu un asemenea câine. Hari o mai are și pe Doggy, care stă în casă atât la bloc cât și aici, la curte, unde am eu cușca. Deși fac foarte frumos și sunt foarte cuminte, eu nu am voie în casă, dar Doggy da, deși mai este și obraznică, uneori.
    Degeaba îmi spune Hari că eu sunt mare și am blană multă și că trebuie păzită curtea și grădina, eu tot cred că este un secret de cum ajung unii câini, ca tine, să stea în casă.
    Poate îmi spui și mie secretul, te rog?
    Cât despre corespondența cu parlamentarii care au votat legea, mai bine renunță. Hari le-a scris la fiecare în parte, pe e-mail și tot degeaba. Acum este oricum prea târziu pentru ei. Poate doar să fie înjurați sau blestemați, cum merită.
    Interesant ar fi de vorbit cu șeful haitei lor, dulăul ăla pleșuv și impotent, care stă în cușca aia mare și păzită de gardieni, de pe Dealul Cotrocenilor. Cică el ar mai trebui să semneze legea ca să se întâmple. Dar sunt slabe speranțe. Nu îi pasă lui de semenii săi mai oropsiți, d-apoi de noi, animalele fără cuvânt și dreptul la viață!

    RăspundețiȘtergere
  3. Se numea Bill.
    Vorbesc la trecut, pentru că, de câțiva ani, nu mai știu nimic despre el .
    Bill a apărut la noi în casă, cu acte în regulă, adus din capitală- era darul către fiul cel mic, pe atunci, elev în clasa a VI_a.
    Cățelul voia să fie numărul unu în casă, o vreme chiar a fost. Deveniserăm sclavii lui- îl plimbam de trei ori pe zi, voia doar anumite mâncăruri, nu apăruseră grăunțele speciale, ce mai, era cel mai cel...
    Într-o zi a făcut o mare, mare boroboață-

    http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/03/bil-si-pantofii-unei-fete.html

    Am renunțat la Bil.
    Toți am fost bolnavi de tristețe.
    Un cățel - așa îmi place să-i spun- este o ființă deosebită. Te poți atașa de el, poate la fel de puternic, ca și de un semen.
    Totuși, locul câinelui nu este în casă, așa cred.
    Câinele este ființa care își păzește stăpânii , veghind curtea. //
    Câțiva elevi din clasa mea au fost mușcați de maidanezi, chiar în apropierea școlii. Șocul este dur, injecțiile sunt foarte dureroase, nu mai vorbesc de panică familiei.. s-au întâmplat atâtea necazuri.
    Detest agresivitatea de orice fel, iubesc animalele, nu-i înțeleg pe oamenii care lovesc fără motiv, probabil că ei înșiși au fost agresați vreodată.
    Trăim în secolul XXI.
    Nu se poate să mergi cu spaima că din orice gard viu poate să apară un câine, că poți fi atacat în plină stradă.
    Nu știu care ar fi măsura potrivită, nu știu cum de a crescut scandalos numărul maidanezilor în ultimii ani.
    Îmi doresc să trăim într-un mediu sănătos.

    O zi bună vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga mara
    Eu am fost cumparat din greseala . Colegul de apartament, Marin plecase sa cumpere o undita . Asa ca mergand el spre masina , cu gand sa plece , m-a vazut in bratele celui care ma dadea . Aveam o luna , abia ma tineam pe picioare. M-am uitat in ochii lui si l-am vrajit. De vanzare catelul, a intrebat Da. A zis stapanul. Cat costa?50 de lei. Am crezut ca o sa se tocmeasca 10 ore. A bagat mana in buzunar si a dat .. undita si m-a luat desi nu avea nici un gand sa cumpere un catel. Asta a fost. Asa am ajuns eu caone de apartament. Mai am doi frati, lupi, dar ei stau la tara, la mosie sa o pazesca . Vara stam si noi cu ei,. dar acuma stam la apartament. Spune-i tu lui nenea Hari ca Marin vrea sa ii trimita ceva pe mail sa ii scrie pe adresa de la ziua veche ca sunt colegi acolo. Vrea sa ii trimita scrisoarea sa o puna langa a ta .. ca poate impreuna avem mai multe sanse.
    te pup, Nerro

    RăspundețiȘtergere
  5. Mai, dar destepti caini mai aveti!
    Sa va traiasca!

    RăspundețiȘtergere
  6. Victorase, asteapta sa vezi copilul meu si vorbim dupa.

    RăspundețiȘtergere
  7. Am citit povestea lui Bill și reflectă exact ce este un câine: o parte din familie, cu bunele și relele ei. Unele familii își pot permie să aibă câini, altele nu pot, chiar dacă le-ar place. Unora le plac animalele, altora nu. Așa și trebuie să fie, o lume diversificată. Atunci, de ce avem nevoie de o „lege” care să uniformizeze? Care să transforme toți câinii în victime pentru că, printre ei, sunt și unii care ar trebui dresați, educați, disciplinați, adăpostiți sau, în extremis și în anumite condiții, chiar uciși?
    O lege care are numai o singură rațiune: să folosească banul public în totală lipsă de control și răspundere sub pretextul „rezolvării problemei câinilor fără stăpân”. La ce ne trebuie o asemenea lege?

    RăspundețiȘtergere