Vinerea Mare

În Vinerea Mare, toată suflarea se duce la slujba numită Prohodul Domnului, care are loc pe seară, la biserică. Dacă biserica este înconjurată de cimitir, seara se transformă într-un perelinaj la mormintele celor ce au murit, lăsând în urmă doar o amintire din ce în ce mai vagă și o dâră de dragoste ce duce spre pomenirea lor odată sau de câteva ori pe an.

Prohodul Domnului este unul dintre momentele de esență ale creștinismului. Ca să fii creștin, trebuie să crezi că Iisus Hristos este fiul lui Dumnezeu, care, în Vinerea Mare, l-a supus unei judecăți nedrepte a oamenilor, unui supliciu greu de imaginat și îndurat, precum și unei morți nedemne, pe cruce, între tâlhari. Fără această credință, nu poți ajunge la celălalt moment de esență a creștinismului, Învierea.

Mulți dintre noi, luați cu treburile de peste an, ne amintim că suntem creștini doar acum, de Paști, și mărturisim Învierea Fiului lui Dumnezeu, atât prin comemorarea supliciului și morții sale pe cruce, cât și prin sărbătorirea revenirii lui la viață, în a treia zi. Făcând asta, vrem să ne mărturisim credința și, implicit, respectul pentru valorile morale pe care această credință le presupune.

Cum a plouat destul de mult în toată Săptămâna Mare, râul care străbate satul de sub munte este destul de umflat. Chiar și acum, pe seară, în timp ce sătenii se îndreaptă cu toții spre biserică, stă să plouă din nou. Și este destul de frig. Curgând de-a lungul drumului, râul coboară brusc, vreo patru metri, într-o astupătură, cum i se zice pe aici cascadei artificiale.

Chiar pe buza căderii de apă, un câine ce își ține doar nasul și urechile afară din apă se zbate să stea în curent. La un moment dat, dispare dincolo de astupătură. Cel care trecea pe lângă râu, și l-a văzut, se apleacă peste parapet să afle ce s-a întâmplat cu câinele. Îl vede ud și speriat, patru metri mai jos, dar la marginea apei. Deci, salvat de valuri și, aparent, întreg. Cum câinele nu dă niciun semn de durere sau suferință, trecătorul contabilizează în minte o întâmplare și trece mai departe. Clopotul bisericii bate.

Câteva ore mai târziu, când este deja noapte, oamenii se întorc de la slujba Prohodului, unii dintre ei cu o lumânare aprinsă în mână. A plouat mărunt și sunt bălți peste tot, oamenii fiind mai atenți la ele decât la ceea ce este în jurul lor. Doar cel ce văzuse câinele căzând peste buza cascadei se apleacă din nou peste parapet, să vadă cum o mai duce câinele, dacă o mai fi acolo. La lumina lanternei, ochii câinelui strălucesc nefiresc. Doar un moment a ridicat el privirea spre parapetul de pe marginea înaltă a râului. După care își apleacă încet și trist capul.

Dacă vă întrebați de ce nu plecase câinele în toate aceste ore, după ce nu dăduse semne că ar fi fost rănit de cădere, răspunsul se află sub botul ud al câinelui. Care, de fapt, era o cățea. Pe ploaie și udă din râu, ea veghează o față de pernă veche, în care cineva îi vârâse puii și îi aruncase în apa umflată, pentru că, la țară, nu s-a auzit de sterilizarea câinilor sau de alte forme anticoncepționale. Și nimeni nu are ce face cu prea mulți câini pe lângă curtea omului.

Așa că, în Vinerea Mare, în același timp cu oamenii care repetă an de an povestea patimilor lui Iisus, un câine trăia, pe viu, durerea unei mame care își vede copiii condamnați pe nedrept la moarte și executați sub ochii ei, fără să poată face nimic pentru a-i salva, deși a încercat din greu.