Sto delat

Șto delat? mă întreabă un extrem de distins prieten, pe Facebook, într-un comentariu la observația mea că domnul premier Ponta Victor iarăși se dă la televizor conducând ceva, de data asta un „comitet de criză”, și că vine tot nepregătit, vorbind liber, inexact și improvizat, dezvoltând astfel impresia de confuzie în gândire și de neîncredere în capacitatea de a lua cele mai potrivite și mai bine cântărite măsuri pentru rezolvarea crizei.

Mă grăbesc să precizez că eu nu am scris despre domnul premier că ar fi confuz în gândire sau incapabil să cântărească și să ia cele mai potrivite măsuri într-o situație de criză. Tot ce zic eu, cu exactitate, este că domnia sa lasă această impresie, atunci când vorbește nepregătit și liber, când își caută cuvintele și, uneori, găsește unele aiurea și chiar unele scrintite gramatical. Asta, deși, în intimitate, domnia sa s-ar putea să fie un om precis în gândire și priceput în luarea deciziilor. Numai că nu o arată și nu ne convinge pe noi, publicul, că ar fi așa. De aceea ne și temem că nici executanții ordinelor și indicațiilor sale nu sunt mai convinși decât noi de justețea directivelor pontiste, cum nu au cum să fie nici lămuriți cu ce voia șeful lor să zică.

Mulți s-ar repezi să creadă despre domnul Ponta că este superificial, că, odată ajuns în ierarhia guvernamentală atât de sus, are impresia nu mai are nimic de învățat, și că, oricum, fiind pe postul de premier, știe domnia sa mai bine decât oricine altcineva orice subiect, fie el unul de economie sau de inundații.

Personal, eu cred că avem aici de a face cu o atitudine deliberată. Adică, în mod conștient și pregătit, domnul Ponta își proiectează astfel în public o imagine de forță brută, necizelată, indiferentă la consecințe, inclusiv la cele de impresie negativă. Nu mai este de mult timp un secret că modelul în viața politică al domnului Ponta Victor este domnul Băsescu Traian și, în consecință, domnul Ponta depune eforturi enorme pentru a-i semăna cât mai exact domnului Băsescu și pentru a-i copia toate elementele de succes ale acestuia, elemente care l-au pus și menținut în funcția de președinte al României de patru ori. Iar acest lucru se întâmplă acum, când domnul Ponta vizează funcția domnului Băsescu pentru prima oară.

Așa că întrebarea „șto delat?”, care înseamnă „ce este de făcut?”, nu se referă la ce este de făcut ca domnul Ponta să învețe să fie mai guvernamentabil în atitudine și exprimare. Mai degrabă, foarte distinsul meu prieten se întreba ce este de făcut cu domnul Ponta și cu toți guvernanții actuali, trecuți și viitori, guvernanți de aceeași natură și factură cu domnia sa.

Iar faptul că a întrebat în rusește ne dă, în parte, și răspunsul, deoarece „Șto delat” este titlul unui pamflet al lui Lenin, de la începutul secolului trecut, pamflet ce este considerat de mulți drept scânteia intelectuală de la care a pornit revoluția bolșevică. Adică, în întrebare se sugerează răspunsul că ar fi de făcut o revoluție în gândirea publică și, mai ales, o revoluție prin înlocuirea așa-zisei „clase politice”, dovedită coruptă și incapabilă de promovarea binelui comun, cu adevărații și loialii reprezentanți ai cetățeanului român.

Numai că acest răspuns subliminal ridică imediat trei întrebări fundamentale. Cine ar fi reprezentanții adevărați și loiali ai cetățeanului român? Cum arată binele comun? Care sunt acțiunile prin care se poate înfăptui ceea ce este de făcut?

La prima întrebare răspunul este că doar publicul însuși știe cine îi sunt reprezentanții loiali și adevărați. Totul este ca publicul însuși să îi caute. Dacă publicul va aștepta să vină cineva de deasupra sa, ori chiar cineva din afara Țării, să îi spună cine i-ar servi cu cinste și loialitate interesele, atunci nu va afla niciodată răspunsul. De-a lungul vremii și pe alte meleaguri, răspunsurile la o asemenea întrebare au fost surprinzătoare dar exacte.

Fără să dau exemple aici, modelul preferat peste tot a fost o persoană cu o gândire profundă și sănătoasă, care a făcut în viață dovada că nu urmărește un bine personal pe seama răului celorlalți și că ambițiile sale de înavuțire sunt păstrate între limite rezonabile, care este eminamente cinstit, dar și independent în gândire și acțiune, cu capacitate de sacrificiu personal și încredere în ideile și valorile sale. În plus, o asemenea persoană a fost găsită în afara clasei politice, dar și în afara serviciilor secrete. La fel de important, persoana găsită de public a fost întotdeauna capabilă să conducă un colectiv de apropiați entuziaști, dar și să inspire încredere și dorința de a fi urmată de mase mari de oameni.

Talentul unui asemenea ales este să propună cu deplină credibilitate un proiect de guvernare a Țării în care să îmbine armonios obiectivele „anti” cu cele „pro”. Acesta ar fi și un răspuns la întrebarea noastră inițială despre cum trebuie să arate binele comun. Personal, eu cred că, în cazul României, avem nevoie de cineva care să fie credibil sau credibilă în realizarea simultană a trei seturi de obiective.

Primul set ar fi unul „anti”, în sensul că ar conține obiective de combatere a corupției, în primul rând, dar și a altor tare ale vieții publice, cum sunt nepotismul, carierismul, hoția din banul public, promovarea non-valorilor și altele asemenea. Transpus acest set de obiective în binele comun, putem nota foarte în grabă că reducerea cu numai zece la sută a corupției instituționalizate din România ar disponibiliza fonduri noi guvernamentale echivalente cu de două ori bugetul necesar pentru apărarea națională, sau cu de trei ori bugetul actual al ministerului de resort. Reducerea cu un sfert a nepotismului și carierismului din întregul domeniu public ar însemna descătușarea unor energii novatoare în rândul bugetarilor ce ar duce la o creștere a productivității realizării bunurilor publice cum sunt sănătatea, învățământul, ordinea publică sau securitatea națională cu peste o treime, în fiecare an. Cu alte cuvinte, am avea și bani mai mulți, dar am și putea, cu aceiași bani ca și până acum, să beneficiem de mult mai multe și mai bune servicii publice.

Al doilea set de obiective ar fi unul de reparații materiale și morale, de repunere în drepturi. Aici am putea întâlni și măsuri împotriva celor îmbogățiți pe spinarea publicului, dar mai ales acțiuni de restituire a demnității fiecărui cetățean în raporturile sale cu statul. S-ar repune în valoare toate segmentele de public ridiculizate și atacate de actuala clasă politică românească, pornind de la tinerii inteligenți obligați practic să fugă din România, continuând cu intelectualii esențiali pentru definirea substanței nației române, cum sunt dascălii, medicii și militarii, care, în prezent, sunt încurajați să se deprofesionalizeze, sunt subfinanțați și obligați să se prostitueze politic pentru a putea supraviețui, și terminând cu cetățenii români defavorizați sau cu nevoi speciale, niciodată satisfăcute de statul român.

În fine, al treilea set de obiective este alcătuit din demersurile de realizare a bunei guvernări în Țara noastră. De menționat aici că buna guvernare nu înseamnă nici creștere economică, nici locuri de muncă, nici exporturi excedentare, pentru simplul motiv că vorbim despre buna guvernare a domeniului public și nu a economiei naționale. Bineînțeles că o bună guvernare duce la cel puțin două consecințe pozitive. Una este o mult mai bună cheltuire a banului public, iar a doua este o economie națională mult mai liberă de interesele de grup, interese care sunt, de obicei, satisfăcute prin guvernanții corupți. Cei ce dispar într-o bună guvernare.

În fapt, buna guvernare înseamnă transparență reală în tot ce fac și decid guvernanții, transparență susținută de includerea publicului în actul guvernării, mai ales în luarea deciziilor curente. În plus, buna guvernare presupune mecanisme concrete și funcționale de tragere la răspundere a guvernanților și de reglare în timp real a tuturor disfuncțiilor de guvernare, prin măsuri administrative, sancționate de publicul însuși.

Cât privește acțiunile prin care s-ar putea înfăptui ceea ce este de făcut în cazul României, acestea vizează activarea publicului interesat cu adevărat de soarta sa și doritor al schimbării în bine pentru sine a situației de la noi.

De remarcat că în acest public vizat de acțiunile discutate aici nu sunt incluse segmentele deja active în viața noastră politică și care, oricum, sunt minoritare față de totalul populației aborigene. Acești consacrați alegători sunt formați din trei-patru milioane care se tot duc la vot și tot votează ba cu unii, ba cu alții, de parcă, dacă fac de mai multe ori aceeași greșeală, până la urmă le-ar ieși bine. Acțiunile noastre ar trebui să vizeze publicul majoritar românesc, cel ce stă acasă și nu se uită nici la posturile de televiziune de propagandă băsiste, nici la cele anti-băsiste. Publicul acesta nu a fost reprezentat niciodată pe scena politică și, de cele mai multe ori, nici nu s-a manifestat la alegeri, pentru că oferta politică nu i-a fost niciodată adresată și lui. Asta, deși acest public este majoritar.

Concret, ar trebui să se pornească de la constituirea unui colectiv de inițiativă cetățenească. Acest colectiv poate fi mai mare sau mai restrâns, alcătuit din oricine ar vrea să vadă promovat interesul public în viața politică românească și ar fi dispus să își ofere timpul și efortul personal pentru această promovare. Nivelul de ambiție a acestui colectiv ar fi să inițieze trei grupe de acțiuni concrete, respectiv (1) colectarea de fonduri pentru finanțarea inițiativelor sale, (2) identificarea și propunerea personalităților ce ar putea reprezenta publicul în opoziție cu politicienii compromiși și (3) comunicarea directă și continuă cu publicul vizat.

Pentru a fi credibil și performant, colectivul de inițiativă trebuie să îndeplinească mai multe condiții. În primul rând, el trebuie să fie format din oameni care nu au agende personale sau interese ascuse, pe care doresc să le promoveze prin intermediul inițiativelor colective. Pentru aceasta, de la început, trebuie organizat un mecanism de selecție internă. Cel mai bine ar fi ca un asemenea colectiv să fie format din oameni care se cunosc bine, de ani de zile, atât de la serviciu, cât și de pe stradă ori din rețelele de socializare, și care au încredere unul în altul. Nu este nevoie de oameni cu idei, de cei ce se pretind că ar fi descoperit piatra filosofală, ori că dețin secretul victoriei în alegeri, ci de oameni dovediți cinstiți, onești, altruiști și nobili. Nu este nevoie de șefi, de cei ce știu ei mai bine, de cei ce au contacte, ori de cei ce au mai făcut ei asta. În schimb, este nevoie de planificatori de profesie, de finanțiști cinstiți, de specialiști în comunicare și de juriști loiali.

Apoi, colectivul nu trebuie penetrat de agenții serviciilor secrete românești sau străine. Cea mai bună protecție împotriva acestei penetrări este o transparență totală atât a intențiilor, cât și a acțiunilor comitetului de inițiativă. Lucrând exclusiv în interesul publicului românesc, este evident că nu are nimeni nimic de ascuns. Într-un mediu transparent, agenții, inclusiv cei sub acoperire, nu au cum penetra, ori, dacă încearcă, ajung să se desconspire numaidecât.

În ceea ce privește finanțarea inițiativelor, aceasta trebuie să fie făcută exclusiv prin contribuția publicului. Este imperios necesar ca nici măcar un leu să nu provină de la vreun grup de interese, deoarece acel grup va cere întotdeauna un serviciu, o favoare, sau va impune o condiție pentru fiecare leu pe care l-ar dărui comitetului nostru. Este de preferat să se strângă un milion de lei de la o sută de mii de membrii ai publicului, decât un milion de lei de la zece sponsori, deși munca de colectare a fondurilor ar fi mult mai mare în prima variantă.

Această idee ar trebui să fie și prima temă de comunicare cu publicul: cu zece lei se poate „cumpăra” un candidat care să fie exclusiv candidatul plătitorului acestei sume și nu candidatul vreunui grup de interese contrare interesului public. Dar inițiativele de comunicare nu trebuie să se rezume la conceperea de mesaje. Este foarte important ca inițiativa de comunicare să includă identificarea tuturor canalelor prin care mesajele ajung la publicul țintă și să găsească toate mijloacele de activare a acestor canale.

De exemplu, unul dintre canalele de comunicare este mersul din ușă în ușă. Asta presupune un număr foarte mare de voluntari care să meargă efectiv din ușă în ușă cu mesajul nostru. Mai presupune un buget substanțial, chiar în condițiile în care voluntarilor nu li se plătește decât transportul, masa și apa plată. În plus, este nevoie de o planificare riguroasă pentru proiecția acestui mers din ușă în ușă atât în timp, cât și în spațiu, pentru a evita redundanțele sau zonele neacoperite, ori timpii morți. Cum nici identificarea și activarea voluntarilor nu este o treabă ușoară. Și, toate acestea sunt aspecte ale inițiativei de comunicare.

Iată ce este de făcut! Cu mențiunea că am prezentat aici doar o mică parte din activități, fără să ne referim încă la identificarea candidaților propriuziși ai publicului. Putem doar menționa acum că niciunul dintre cei consacrați ca politicieni, fie ei înregimentați în partide sau independenți mai noi ori mai de demult nu s-ar califica pentru un asemenea demers. Altădată putem discuta și despre acest subiect. Deocamdată, să menționăm că nu absența unor asemenea candidați este problema, ci absența colectivului de inițiativă, a fondurilor necesare pentru operarea acestui colectiv și a comunicării acestuia cu publicul.

O fi cineva interesat de rezolvarea acestor probleme? Dacă da, putem sta de vorbă mai departe despre ce ar fi de făcut.

Candidatul prezidentiabil

Este foarte ușor și destul de relevant să îl privim pe orice candidat la funcția de președinte al României, funcție ce ar trebui să rămână vacantă în decembrie anul acesta, ca răspuns la o cerere făcută de electoratul român. Altfel, dacă zicem că alegerea viitorului președinte nu este nimic altceva decât o procedură constituțională și legală de umplere a șezutului unui scaun ce urmează să rămână liber, nu ne putem explica de ce se înghesuie atât de mulți să contribuie la această umplere. Și, mai ales, de ce unii dintre candidați sunt băgați în seamă, pe când alții nu.

În termeni simpli, partidele și persoanele ce oferă candidați la președinția României pot avea doar una din două abordări. Fie oferă candidatul ce îndeplinește cele mai multe dintre cerințele și așeptările electoratului, fie oferă candiatul cel mai potrivit pentru post, în condițiile date.

Numai că determinarea tipului de candidat nu mai este deloc simplă. Dacă mergem pe prima variantă, cea a candidatului cu cele mai multe caracteristici așteptate de electorat, atunci va trebui să vedem nu numai care sunt acele caracteristici, dar și cine este electoratul. Asta, deoarece electoratul nu înseamnă tot publicul din România cu vârsta de peste 18 ani, ci doar cei ce merg efectiv la vot și votează cu un candidat. Și mai precis decât atât, din numărul probabil de votanți, trebuie să îi scădem pe cei ce își anulează votul, precum și pe cei fictivi. Mai ales aceștia din urmă sunt importanți, pentru că, în anticiparea votului, nu avem cum să îi putem întreba care le sunt preferințele, în termeni de caracteristici ale candidatului. Putem însă deduce cu cine vor vota ei, fictivii, indiferent de calitățile personale ale candidatului lor, doar că asta este o cu totul altă poveste.

Pentru discuția noastră, nu contează dacă acest electorat efectiv este numeros ori minoritar față de totalul populației adulte a României, nici dacă este educat ori aproape analfabet, sau dacă este inteligent ori sub-inteligent. Tot ce contează este că el, electoratul, se va duce la vot, în două tururi și, alături de fictivi, va alege președintele României, în mod cât se poate de democratic. Mai contează foarte mult cum își formează acest electorat efectiv preferințele.

În general, sunt două modalități de formare a preferințelor colective. Una este cea emoțională, afectivă, de tipul „cu ce echipă de fotbal ții?”, iar la întrebarea „de ce?” răspunzi că îți plac tricourile și culorile clubului, că tot cu echipa asta ținea și bunicul, că este echipa cu cele mai multe titluri și victorii, că aici a jucat și celebrul Hagi și așa mai departe.

Cealaltă modalitate este cea rațională. Este ca atunci când vrem să angajăm pe cineva pentru o treabă importantă, să zicem să ne construiască o casă unde vrem noi, care să arate așa cum vrem noi și să coste cât vrem noi. Pentru o asemenea treabă, nu o să ne pese nici cum arată antreprenorul, nici ce vârstă are, nici dacă este căsătorit ori holtei, nici dacă a fost securist ori comunist, ori ilegalist sau chiar dizident, nici dacă este creștin-ortodox ori musulman practicant și așa mai departe. Sau, contează, doar că numai în măsura în care asemenea caracteristici ne-ar da vreo indicație că omul este serios ori neserios, cuminte ori bețiv, cinstit ori ticălos, loial sau curvă, adică, dacă ne convinge sau nu că se va ține de treabă și ne va construi casa așa cum o vrem noi, fără să ne fure sau să ne înșele. În schimb, în abordarea rațională, contează enorm dacă alesul nostru este priceput la antreprenoriat, are rezultate anterioare care să dovedească acest lucru, este onest și pasionat în exercitarea meseriei, pune interesele clientului înaintea tuturor altor interese, îl protejează pe clientul său de orice probleme ar apărea pe timpul construcției casei și altele asemenea.

Din datele sociologice cinstite publicate până în prezent, precum și din observarea comportamentului electoratului românesc efectiv în alegerile anterioare, precum și în cele două referendumuri de demitere a actualului președinte Băsescu Traian, putem concluziona, fără să aducem argumente suplimentare, că majoritatea electoratului efectiv de la noi are o abordare emoțională a fenomenului alegerii președintelui României.

Dar, în același timp, există și un proces rațional de desemnare a candidatului cu cele mai mari șanse de a fi ales președinte. Numai că acest proces nu are loc în rândul electoratului majoritar și emoțional, ci al diferitelor grupuri de interese, care, de altfel, și finanțează din greu campaniile electorale ale diverșilor candidați consacrați, cel mai potrivit dintre ei fiind cel ales într-un mod foarte rațional. Nu contează dacă acel candidat este tânăr sau bătrân, creștin ortodox sau penticostal ori ateu, înalt sau slab, bărbat ori femeie, blond sau brunet, așa cum contează pentru publicul larg. Tot ceea ce contează pentru aceste grupuri este ca el sau ea să ofere suficiente garanții că, odată ajuns ori ajunsă în scaunul Cotrocenilor, le va servi cu loialitate interesele lor.

Cea mai serioasă garanție, așa cum a rezultat din istoria recentă a României, este ca omul să fie șantajabil. Dar nu șantajabil de oricine, ci doar de cei ce îl pun în scaunul prezidențial. Pentru marea majoritate a politicienilor români, asta înseamnă că dosarul compromițător se află în mâinile celor ce i-au făcut politicieni. Natura dosarului nici nu este prea relevantă, atâta vreme cât este într-un singur exemplar, deci există un singur controlor. Poate fi vorba de dosarul de securist, de polițist politic, cu victimele lui cu tot, dosar „dispărut la Revoluție”. Dar poate fi și dosarul de ofițer sub acoperire al vreunui serviciu secret românesc. Ori dosarul de urmărire contrainformativă, în cazul în care politicianul nostru s-a dat cu străinii, chiar înainte de a fi politician. Poate fi un dosar medical, dar poate fi și un dosar penal. Cum pot fi și mai multe dosare, cu condiția ca toate să se afle în aceeași mapă și pe aceeași mână fermă. Apoi pot fi diverse dovezi compromițătoare, de luare de mită, de trafic de influență, de preacurvie și, foarte de succes, de deviații sexuale. Dovezile pot include conturi grase în străinătate, averi pe numele unor membri obscuri ai familiei și altele asemenea.

Tot la capitolul garanții putem include și existența unor încrengături din care candidatul nostru nu poate scăpa. Aici am numi încrengăturile de tip mafiot, de încuscrire între politician și sponsori, dar și crearea de dependențe de lux pentru omul nostru și familia lui, costul pierderii acelor condiții de care a devenit dependent fiind întotdeauna mult mai mare decât costul de a îndeplini fără cârtire ordinul primit de la controlor.

Candidatul ce îndeplinește aceste condiții de subordonare garantată va fi cel mai susținut în lupta electorală pentru Palatul Cotroceni. Lui i se vor reliefa toate caracteristicile sale, ce sunt în concordanță cu cele pe care le așteaptă publicul onest și votant de la un președinte, și i se vor ascunde toate defectele ce l-ar descalifica în ochii aceluiași public. Dacă nu are suficiente caracteristici din cele așteptate, atunci i se vor prezenta defectele drept calități, dar nu mai înainte de a convinge publicul că acesta își dorește un asemenea candidat, cu asemenea calități, deși publicul nu știa că își dorește așa ceva până atunci. În plus, în momentul votării, cel mai potrivit candidat al grupurilor de interse va primi și cea mai mare parte a voturilor fictive, ceea ce nu este puțin lucru.

Dacă am întreba publicul larg nu care sunt caracteristicile pe care le-ar prefera să îi aparțină unui candidat la președinția României, ci care sunt calitățile ce l-ar face pe candidatul nostru cel mai potrivit pentru funcție, în următorii cinci ani, publicul nu ar ști răspunsul. Adică, publicul este capabil să spună cum ar trebui să arate, ce ar trebui să creadă, să zică ori să fie candidatul, pentru a-i trezi publicului sentimente și emoții pozitive, care să îl îndemne la vot, dar nu este capabil să spună ce trebuie să știe, să poată și să facă același candidat, pentru a-i fi mai bine tocmai aceluiași publicul. Revenind la parabola cu casa, de mai sus, publicul românesc votant nu știe cum ar trebui să arate casa sa România și, ca urmare, nu are cum să îl aleagă rațional nici pe cel ce ar trebui să antreprenorieze construcția, reconstrucția sau renovarea acestei case.

Asta, deoarece lipsește din acest public exact segmentul care ar fi trebuit să genereze, să stimuleze și să conducă un asemenea proces rațional. Este vorba de segmentul format din intelectualii care au văzut suficiente lucruri în viața lor și s-au format ca specialiști recunoscuți fie în industrie, fie în educație, fie în medicină, în diplomație sau în domeniul apărării naționale și ordinii publice, oameni care au ajuns cu înțelegerea intimă a vieții în faza în care își dau seama că mai binele colectiv înseamnă mult mai binele individual pentru ei și pentru fiecare membru al societății, cu excepția îmbogățiților peste noapte, din banul public, desigur.

Din păcate, asemenea intelectuali în România nu sunt. Vor fi unii care sunt de acord cu asemenea idei, care chiar stau și cugetă la binele neamului, dar care nu fac nimic pentru a se manifesta în public ca atare. Deci, dacă există, astfel de oameni nu contează, ca segment de public. Unii dintre ei ar putea să conteze ca agenți de influență în solda marilor manipulatori ai opiniei publice în favoarea grupurilor de interese, dar aceasta este o cu totul altă discuție.

Locul lor este luat de tot felul de „formatori de opinie”, de fapt de niște propagandiști și agitatori formați după ureche la școlile de manipulare a opiniei publice, răsărite din vâna ascunsă a Securității comuniste. Așa cum, pe vremuri, eram îndemnați să „ținem” cu partidul comunist că e bun și să fim împotriva occidentalilor, că sunt răi, pe bază de argumente exclusiv emoționale, tot așa astăzi suntem îndemnați să „ținem” cu un candidat doar pentru că el este stindardul luptei împotriva altui candidat. Total irațional, de altfel.

Această stare de lucruri românească este foarte bine cunoscută de toți cei care propun sau se propun candidați la președinția României, în această vară. Ei știu că sunt voturi fictive în proporție de 15 – 20 la sută, în funcție de câți votanți reali vor veni la vot. Ei mai știu că peste jumătate dintre cei ce se vor prezenta efectiv la secțiile de votare vor alege emoțional, visceral candidatul lor, pe principiul că „îmi place” de el. Ei contează pe cât mai mulți cetățeni raționali că vor sta acasă, pentru că nu au cu cine să voteze, ori că își vor anula votul, în semn de protest față de „clasa politică” dezamăgitoare. Ei mai contează pe segmentul rațional al publicului că va râmâne pasiv și tăcut, precum și pe segmentul activist și propagandist al aceluiași public că va fi cât se poate de gălăgios, astfel încât problemele reale ale Țării și poporului său să nu ajungă niciodată în dezbaterea publică, deoarece nu vor să riște ca românii să înceapă să gândească rațional la cum ar trebui să arate România lor și, în consecință, să gândească cine să fie președintele care să conducă o asemenea refacere.

Pe măsură ce se va contura realitatea că speranțele activiștilor, amintite mai sus, se îndeplinesc, ne va fi mult mai clar cine are succes în cursa prezidențială, cu mult înainte ca aceasta să înceapă. Deocamdată, vedem doar propuneri făcute de diferite partide sau persoane pentru candidaturi, propuneri făcute nu atât publicului, ci sponsorilor, ca să aibă aceștia de unde alege.

Derbedeul comunitar

Pe străzile Bucureștilor, noaptea, poate fi zărit un individ hidos, un sac de grăsime umblător, învelit într-o piele groasă și pleșuvă, care dă târcoale echipelor de hingheri ce scotocesc după câinii străzii și nu numai ai străzii. El poate fi văzut și la televizor, atunci când dă cu pumnul în oamenii care îi adresează cuvinte ce nu îi plac. Numele individului este Băncescu, prenumele Răzvan, iar mass media ce îl bagă în seamă îi atribuie funcția publică de „coordonator de proiect” la Autoritatea pentru Supravegherea și Protecția Animalelor din București.

Acest Băncescu este un derbedeu cu acte în regulă, un produs al faunei urbane bucureștene, derbedeu ce, în condiții normale, nu ar trebui să capteze decât atenția cunoscuților din „gașcă”, cei care se minunează de cum și ce vorbește și face eroul lor, pe când stau ei la o bere ieftină, băută pe trotuarul din fața magazinului de cartier, instalat într-o fostă ghenă de gunoi, în scara blocului. Aducerea lui în discuția publică sau pe ecranele televizoarelor i se datorează domnului profesor universitar doctor medic chirurg primar general al Municipiului București Oprescu.

Cu mai puțin de zece luni în urmă, domnul Oprescu lansase proiectul al cărui coordonator se pare că este derbedeul Băncescu, privind curățarea străzilor Bucureștilor de peste 65 de mii de câini fără stăpân. Întrebarea firească este ce mai caută derbedeul în fruntea acestui proiect, după ce s-a dovedit public că are un comportament inadecvat oricărei funcții plătite din banii celor luați la pumni pe stradă de acest individ? Răspunsul se află tot la domnul profesor etc. primar general Oprescu.

Zilele acestea, domnia sa are o problemă. Îi lipsesc vreo 60 de mii de câini comunitari din inventar. Problema este că, după 300 de zile, proiectul domnului primar general Oprescu, coordonat de derbedeul Băncescu de-abia a acoperit vreo opt mii de animale.

Asta nu înseamnă că au mai rămas pe străzile Bucureștilor restul de 57 de mii de câini, ci că, odată strânși cei opt mii de câini trecuți în acte, se dovedește că alții nu sunt. Ceea ce dă o lovitură cumplită bugetului de milioane de euro al proiectului coodonat de derbedeul Băncescu, buget care nu mai poate fi justificat și, în consecință, sumele din el destinate buzunarelor proprii ale șefilor Bucureștilor nu vor mai putea fi produse cu aceeași ușurință. Pentru că jocul acesta cu cifrele are consecințe financiare vizibile.

Nu știu cât este bugetul real și legal al acestui proiect, dar, dacă punem doar 30 de euro pentru un câine, bani necesari pentru capturare, sanitizare, găzduire și, eventual, sterilizare, fără să includem în această sumă costurile uciderii lui prin „eutanasiere”, tot putem considera că vorbim de un proiect de 2 milioane de euro. Sunt însă motive să credem că avem de a face cu sume mult mai mari.

Ne putem aminti cu umor că domnul primar general Oprescu ne asigurase că cifra de 65 de mii de câini bucureșteni este corectă, deoarece ea, cifra, fusese produsă de însuși Serviciul Români de Informații. La vremea respectivă, cu lipsa de modestie ce mă caracterizează, eu am avansat o cifră de zece ori mai mică de câini ai străzii, locuitori ai Bucureștilor, bazându-mă pe extrapolarea unui recensământ făcut de mine pe un număr mic de străzi și pe lungimea unei porțiuni a unuia dintre bulevardele Capitalei. Doar că eu, nefiind Serviciul Român de Informații, nu am avut nicio credibilitate. Dacă aș fi avut, bugetul proiectului derbedeului Băncescu ar fi fost de zece ori mai mic, cum tot de atâtea ori ar fi fost și încasările private, aferente afacerii cu câini comunitari.

Cert este că, în prezent, în București, nu prea mai vedem câini fără stăpân pe străzi, rapoartele oficiale ale Primăriei Generale ne vorbesc de vreo opt mii de câini procesați, inclusiv de vreo două mii de câini uciși, în condițiile în care normele de aplicare a legii ce permite uciderea câinilor nu sunt încă în vigoare. De aceea, derbedeul Băncescu este nevoit să umble noaptea pe străzi, îndemnând echipele de hinghieri să scotocească prin curțile oamenilor, ba chiar să-i agreseze și pe stăpânii câinilor cu lesă, doar-doar vor reuși să mai aducă câțiva câini în adăposturi, deși până la 65 de mii de câini este cale lungă.

Și tot de aceea, șeful și patronul său Oprescu de la Primăria Bucureștilor nu îl dă afară, cum ar fi trebuit să o facă, preferând să îl țină în lesă, lângă el, în speranța că, până la urmă, derbedeul lui va umple punga rămasă cam goală a banilor deturnați din afacerile cu câini comunitari.

Această explicație este, evident, doar o speculație, eu neavând dovezi că domnul Oprescu ar fi în cârdășie cu domnul Băncescu pentru „sifonarea” banului public destinat animalelor străzii. Cum tot speculație este și ipoteza că, de fapt, bugetul de milioane de euro al proiectului coordonat de derbedeul Băncescu a fost deja cheltuit, problema fiind că acesta nu poate fi justificat, în absența câinilor.