Profesia de român

Una dintre explicațiile pentru care noi, românii, suntem, ca nație, la coada Europei, fiind depășiți de toate celelalte nații de câteva ori, ca realizare a muncii noastre agregate în produsul intern brut, este că toți ceilalți muncesc de tot atâtea ori mai bine decât muncim noi. Adică, un olandez, de exemplu, muncește în Olanda de șase ori mai bine decât un român în România. Sau, un estonian în Estonia muncește de două ori mai bine decât un român în România.

Foto: Mediafax

Chestia asta ne vine de la statul nostru național și nu ține de gena noastră ancestrală. Dovada fiind făcută de faptul că același român, dacă muncește în Olanda, muncește tot de șase ori mai bine decât muncea în România. Așa că statul e de vină și nu oamenii. Și ce argument mai bun putem gasi decât să ne uităm la cei ce muncesc pentru stat, ori sunt plătiți de stat pentru munca lor? Oriunde ne-am întoarce privirea, am vedea aceeași nepricepere instituționalizată. Aceleași improvizații nesfârșite, aceleași ridicări din umeri când treaba este făcută prost sau chiar dezastruos, aceleași auto-liniștiri că „merge și așa”, fie că vorbim de medici, de profesori, de polițiști, de judecători ori de procurori, de demnitari centrali ori de cei locali.

De aceea și stima de care se bucură instituțiile statului, unde lucrează acești angajați, este situată constant în zona disprețului, uneori chiar al disprețului accentuat. Dacă lăsăm Armata României deoparte, deoarece ea a fost întotdeauna altceva între aceste instituții ale statului, singura excepție o face Serviciul Român de Informații. Acest serviciu a dus o muncă de promovare în rândul publicului continuă și susținută, pe parcursul multor ani, pentru a ajunge să sară în jumătatea superioară a încrederii populare. Veți zice că și Deneaul a ajuns foarte sus, în ultimile sondaje de încredere. Numai că această Direcție Națională Anticorupție nu este o instituție în sine, deși ar vrea să fie, și este total lipsită de reprezentabilitate, chiar dacă ar fi să luăm doar domeniul justiției în discuție. Sub nicio formă nu poate fi inclusă în aceeași categorie ca școala, poliția, sau armata.

Dar, să revenim la discursul general și să concretizăm observațiile de mai sus. Zilele acestea, opinia publică a fost sensibilizată de o întâmplare tragică. Pe parcursul unei zile și jumătate, o persoană s-a cumpănit pe cornișa unui bloc din Capitală, până când a căzut în cap, strivindu-se de pavaj, sub atenta supraveghere a agenților de la Situații de Urgență, de la Pompieri și Poliție, ori de la alte agenții guvernamentale și instituții publice, al căror singur rezultat notabil a fost că au evitat ca biata persoană să cadă în capul cuiva și să curme astfel și alte vieți decât pe a sieși.

Pe toată durata pregătirilor pentru aruncatul în gol, situația a fost consemnată și difuzată de aproape toate televiziunile din România. Astfel, aceste agenții guvernamentale și instituții publice au avut o ocazie rarisimă să arate întregii opinii naționale cât de bine sunt pregătiți profesional agenții lor și cum știu ei să intervină într-o situație în care viața unui cetățean român este pusă în pericol. Numai că, sub atenta privire a românilor, aceste agenții au eșuat lamentabil, atât în tentativa de salvare a vieții bietei ființe ce își pierduse busola, cât și în ceea ce privește comunicarea cu publicul.

Îmi imaginez cu ușurință următorul dialog: „Tati, tu ce meserie ai?” „Negociator”, răspunde tatăl, cu deplină mândrie profesională. „Și ce e aia negociator?” vrea să știe puștiul. „Este cel ce dialoghează cu persoanele aflate în situații critice, pentru a le determina să facă bine și să renunțe de la a face rău ceea ce fac ele în momentul negocierii”. „Aha! De fapt, n-am înțeles nimic. Poți să îmi dai un exemplu?” „Desigur. Uite, să zicem că un om vrea să se arunce în gol de pe cornișa unui bloc înalt. Atunci vin eu, negociatorul, și îl fac să renunțe la gândul cel rău.”

„Și cum faci asta?” „Simplu. Mă apropii de el și îi vorbesc. Dacă nu vrea să mă asculte, stau acolo și apreciez situația. Dacă îl văd că se agită, le spun celor de jos să înceteze cu demersurile de a mai întinde o pernă de amortizare a căderii libere. Dacă nu se agită, aștept liniștit să se răzgândească. Ori să se arunce odată, că mai avem și altă treabă.” „Acum am înțeles!”

Sau, în altă casă: „Tăticule, tu ce meserie ai?” „Eu sunt comunicator de criză”, răspunde cu mândrie profesională tatăl. „Și ce e aia comunicator de criză”, vrea să știe puștiul. „Este cel ce comunică opiniei publice, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, acele informații și detalii despre o situație de criză, ce sunt necesare publicului pentru a putea participa la rezolvarea crizei, ori pentru a putea aprecia calitatea muncii noastre, ca lucrători publici, depusă în folosul lui, al publicului”. „Poți să îmi dai un exemplu, ca să înțeleg mai bine ce vrei să zici?”

„Desigur. Uite, chiar zilele astea, atenția publicului nostru a fost captată de o situație de criză personală, în care o femeie de 53 de ani, aflată într-o profundă depresie, a dat de înțeles că vrea să se arunce în gol, de pe cornișa unui bloc înalt de locuințe. Eu, în calitate de comunicator de criză, am explicat reporterilor aflați la fața locului acele detalii ce nu le erau cunoscute, pentru a informa mai bine publicul interesat de soarta bietei femei, precum și acele informații despre munca noastră, a agenților implicați în soluționarea crizei, muncă ce are un specific total necunsocut publicului.” „Concret, le-am spus reporterilor că nu putem să facem nimic pentru salvarea femeii, deoarece echipa de negociatori de pe bloc ne-a spus că femeia a început să se agite când a văzut că ne pregătim să întindem o pernă cu aer, pe care să cadă și că să încetăm cu chestii din astea, care o pot stresa. În plus, deoarece publicul nu prea este obișnuit cu soluțiile cu perne de aer, le-am explicat și faptul că o asemenea rezolvare nu este bună, deoarece cel ce cade pe pernă s-ar putea să fie aruncat apoi în afara ei și să se julească, ori să își rupă ceva. Așa că, mai bine este fără pernă. De aceea nici nu există asemenea perne în dotarea Bucureștilor, am explicat eu mai departe. Tot mai bun este asfaltul”. „Multumesc, tati! Acum am înțeles. Numai că, la școală, am să spun doar că ești agent, fără să le spun și ce faci tu la serviciu.”