Nu a fost nicio
surpriză pentru mine că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, o
doamnă din Galați, s-a folosit pe față de sistemul de justiție din care face
parte, pentru a-i închide gura unei persoane care pretindea să îi fie dați niște
bani, nu mulți, pentru o datorie, sau pentru că așa credea că trebuie.
O oarecare surpriză
a fost că s-a găsit o instanță de judecată din România care să nu îi dea dreptate
doamnei judecător suprem și care să constate că inculpata și condamnata din
prima instanță, pentru fapta de a fi îndrăznit să se ia de ditamai președintele
Înaltei Curți, este, de fapt și de drept, nevinovată.
Dar nu este nicio surpriză pentru mine că, odată declarată nevinovată fosta
inculpată, o mulțime de inși cu ștaif s-au repezit să mă ia de fraier,
încercând să-mi explice mie două stupizenii: una, că declararea ca nevinovată a
acuzatei nu ar putea duce la declararea ca vinovată a pârâcioasei care a iscat
întreaga procedură, și a doua că sistemul de justiție românesc a fost folosit
de președintele celei mai înalte curți de justiție din Țară tot la fel de mult ca
oricare alt cetățean cu drept de petiție la
autoritățile din magistratură.
Este ca și când eu ar trebui să cred că șeful Statului Major General
al Armatei Române se poate plânge poliției militare că un cetățean din Galați îi cere
câteva mii de lei pentru că i-a cheltuit în numele generalului, și că este normal ca imediat să apară două tancuri la poarta pârâtului, acesta să fie pus în arestul garnizoanei și
ținut acolo vreo jumătate de an, până când se lămurește toată lumea că omul este nevinovat.
După care, vin inșii cu ștaif și îmi spun mie că generalul nu este vinovat de
nimic și că s-a comportat ca oricare alt cetățean.
Sau, este ca și când șeful Căilor Ferate folosește locomotivele pentru a se
apăra de un cetățean din Galați care îi cere returnarea unei datorii, ori ca și
când șeful Fiscului folosește inspectorii fiscali și sistemul de amenzi fiscale
pentru a-i închide gura unui cetățean din Galați, care încearcă să își
recupereze o datorie de la șeful ăsta. Și așa mai departe.
Cu toată aparanta absurditate a comparațiilor de mai sus, nu ar fi nicio
surpriză pentru mine dacă s-ar dovedi reale. Nu în cazul concret al actualului
șef al Statului Major General, care este o specie rară și atipică în arealul
ecologic militar, ci în general. Ele sunt oricum plauzibile.
Să fim bine înțeleși. În România, toți șefii și șefuții își folosesc
funcția în care sunt puși ori aleși pentru a avea avantaje personale, mai mici
sau mai mari. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe vicele Oprea G. de la Guvernul
Ponta, care și-a făcut ditamai partidul pe spinarea funcționarilor și
subordonaților din Ministerul Apărării Naționale, partid care cunoaște acum o
nouă creștere, de când același domn este și ministrul internelor.
Și tot fără niciun dubiu, toți șefii și șefuții din România au pretenția
nedisimulată de a fi admirați pentru că abuzează de funcție în interes personal
și se înconjoară de acoliți și profitori care îi ridică în slavă și le
justitică toate actele lor imorale, dacă nu chiar penale.
Iar eu, cetățeanul român, sunt luat întotdeauna de fraier când mi se spune
că așa și trebuie să fie. Sau, cel puțin, că nu se poate altfel.
Asta, pe când eu știu că se poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu