Socoteala nationalistă

Orice copil bucureștean, lăsat să se joace singur, la o distanță mai mare de două bănci de locul în care s-a așezat în tihnă bunicul să fumeze o țigară, știe că marea și principala problemă a Capitalei României, București, este corupția.

Foto: historia.ro

Din cauza acestei corupții nu avem noi autostrăzi care să înconjoare orașul, nu avem artere interoare cu circulație fluidă mai lungi de 50 de metri, nu avem parcuri, nu avem săli de sport în care să încapă în tribune măcar familiile și prietenii jucătorilor profesioniști, nu avem parcări și garaje de reședință și nu avem parcări temporare, nu avem aer curat și nu avem civilizația străzii.

Și tot din cauza corupției avem o mână de derbedei comunitari, care taie și spânzură prin Primăria Generală și își înfundă buzunarele cu banul public, fără să pățească vreodată ceva. Așa cum avem poluare, avem circulație blocată aproape tot timpul și aproape peste tot, avem cartiere fără apă curentă și cu toaleta în fundul curții, avem străzi nepavate, avem borduri verticale, după ce le-am schimbat pe cele orizontale de zece ori, avem intermediari în piețele țărănești, avem spitale nedotate și medici puțini, avem școli în curțile cărora domnește teroarea bătăușilor străzii, avem profesori care iau bani de la părinți dar nu îi învață pe copii nimic serios, avem poliție locală de ochii lumii și interlopi care fac legea. Toate din cauza corupției patronate întotdeauna de primarul general al Capitalei, oricare i-ar fi fost numele.

Dacă această corupție este problema principală, care credeți că este soluția găsită de Partidul Național Liberal, ca pretendent credibil la câștigarea alegerilor locale în București, din vara acestui an? Naționalistul exponențial!

Adică, naționalistul care face cât zece. Sau, ce zic eu zece? Cat o sută! Poate chiar cât o sută de mii, dacă tot este exponentul ideilor naționalist păguboase.

În mintea lui, dacă străinii ne vor recunoaște pe noi ca urmașii în linie directă și neîntreruptă ai traco-geto-dacilor, dacă le vom ridica statui noi vechilor noști eroi și alte statui eroilor noștri cărora nu avem voie să le zicem eroi, dacă ne vom recupera suveranitatea de la instituțiile cotropitoare Nato și Ue, dacă vom reuși să ne conștientizăm odată identitatea noastră etnică, dacă vom elimina complexele culturale ce ne-au fost induse de străini, dacă vom repune în prim planul vieții noastre valori ca „familia, satul, școala, biserica, armata, credința creștină, limba română, reperele spirituale, culturale și istorice”, dacă vom descuraja orice acțiuni antiromânești, atunci corupția asta din Capitala României și toate consecințele sale, cele arătate mai sus și multe altele, vor dispărea de la sine.

Totul este să îl alegem pe naționalistul nostru primar general.

Casa Domnului

A fost odată un țăran. Singura lui avuție era o vacă. Pentru că se apropia de vârsta plecării spre o lume mai bună și pentru că avea trei copii, țăranul nostru s-a gândit să lase moștenire vaca doar unuia dintre ei. Așa că i-a chemat și le-a spus hotărârea sa. Averea sa va reveni celui care mâine va construi, de dimineața și până vine vaca de la păscut, grajdul în care va intra ea, vaca. Ca urmare, a doua zi, de dimineață, cei trei moștenitori prezumtivi s-au apucat de lucru. Unul a adus piatră și a făcut un grajd trainic, ca o cetate micuță. Al doilea a făcut un grajd din cărămizi și mortar, aproape la fel de solid ca cel de piatră. Vă dați seama că au muncit în draci, ca să termine asemenea construcții până la venirea vacii. În timpul ăsta, mezinul mai mult a stat. A strâns și el niște nuiele, a adus și vreo câteva scânduri și a încropit o cocioabă de lemn.

Foto: catedralaneamului.ro

Când a venit vaca în bătătură, de la păscutul pe islazul comunal, a văzut trei noi construcții, care o așteptau cu ușile deschise. Una era de piatră, rece și neprimitoare. Alta era de cărămidă, plină cu urme de mortar și întunecoasă. Iar a treia construcție era una de lemn și nuiele, foarte asemănătoare cu grajdul vechi, pe care îl știa foarte bine. Așa că a intrat acolo, mezinul devenind automat și moștenitorul averii părinești.

Gândindu-ne la povestea asta, pe care, cel mai probabil, am auzit-o cu toții în copilărie, am putea spune, ori am putea crede că vaca preferă lemnul, nu-i așa? Și spațiile mici.

Orice aluzie la tema zilei, privind Catedrala ortodoxă a „Mântuirii Neamului” din București și întâmplarea artistică a trupei Taxi că au visat ei că Dumnezeu nu era de găsit pe acolo, prin spațiile mari ale catedralei, dar că era prezent într-o bisericuță minusculă de lemn, tot din București, este intenționată.

Numai că trebuie să precizez de la început că Dumnezeu nu poate fi asemuit cu o vacă. Pentru simplul fapt că vaca este creația lui Dumnezeu. Deci, nu are cum să fie totodată și Dumnezeu însuși. Așa cum o biserică, sau chiar Catedrala „Mântuirii Neamului”, nu poate fi asemuită cu un grajd. Pentru simplul fapt că în ea intră oamenii și nu vitele.

Termenii de comparație între povestioara cu moștenirea țăranului și mântuirea neamului românesc se regăsesc exclusiv în atitudinile similare ale oamenilor din poveste și din realitate. Atât căutătorii lui Dumnezeu prin biserici mai mari sau mai mici, de piatră sau de lemn, cât și constructorii acestor lăcașuri de cult au atitudini din care rezultă pretenția că românul i-ar face casă lui Dumnezeu, rămânând în dezbatere doar cum să arate acea casă, astfel încât Dumnezeu să fie ademenit să intre în ea. Așa cum, în poveste, fiii țăranului i-au făcut casă vacii, pentru a o moșteni.

Cu toții, cei pomeniți aici, dar și comentatorii lor, parcă ar fi uitat care este menirea unei biserici creștine ortodoxe. Atât în general, cât și în cazul concret, românesc. Asta, dacă ar fi știut-o vreodată, desigur.

Este adevărat că biblicul Solomon a construit Templul ca pe o casă a lui Dumnezeu. Dar a făcut-o la indicațiile tatălui său, David, care, la rândul său, a fost instruit de Dumnezeu însuși în acest sens. Este același Dumnezeu care l-a instruit pe Moise cum să construiască tabernaclul sau chivotul în care să păstreze legile sfinte, sau care l-a instruit pe Noe să construiască arca sa, cu care să scape de potop. Însumând aceste situații biblice, putem zice că Dumnezeu i-a instruit pe profeții săi cum să construiască pentru ei și nu pentru El, ca să le fie bine lor, oamenilor, și nu Lui.

Așa că pretenția că omul îi crează lui Dumnezeu un confort locativ prin construcția de biserici, catedrale, temple și altele asemenea este o pretenție exagerată și irevențioasă la adresa Creatorului omului.

Și, totuși, există o tradiție a construcțiilor de lăcașuri sfinte, în toată lumea creștino-iudaică. Tradiție în care mărimea contează. În catedrala pontificală Sfântul Petru din Vatican, sunt menționate pe podea dimensiunile unora dintre catedralele mari ale lumii creștine, doar pentru ca pășitorul să poată înțelege cât de mare este acea construcție, în care tocmai a intrat, față de toate celelalte.

De ce trebuie să fie mare Catedrala Sfântul Petru? Pentru că este ridicată peste mormântul sfântului însuși, iar acesta este alesul Fiului lui Dumnezeu ca să păstreze cheile Raiului. Ceea ce nu este puțin lucru. Ba, am putea spune, este esențial. Mai ales că linia Sfântului Petru se continuă până astăzi, prin papalitate.

În restul Europei, în epoca renascentistă, care a ocolit România, s-au construit biserici mari din două motive. Unul a fost cel al copierii marilor edificii antice, iar celălalt a fost apărarea simbolurilor creștinătății de invazia și distrugerea păgânilor migratori. Pe teritoriul României de astăzi, vedem doar bisericile cetate din Transilvania ca edificii mai mari, ridicate în calea năvălirilor târzii, ale tătarilor.

Odată cu trecerea migratorilor și cu refacerea culturală a Romei, construcția de mari biserici a încetat, în toată Europa Occidentală. Cu vreo două-trei excepții. Ar fi de menționat catedrala lui Gaudi din Barcelona și biserica Sacré Coeur de pe Montmartre, Paris. Dar, în aceste cazuri, grandoarea are alte rațiuni decât cele tradiționale, amintite mai sus.

Cum ziceam, România nu a cunoscut renașterea. Pentru simplul motiv că nu a cunoscut nici evul de mijloc, sau negru, cel al întreruperii istoriei, între căderea Romei și refacerea Imperiului Roman de Răsărit. Pe plaiurile noastre, istoria bizantină a curs neîntreruptă, la fel ca și cetatea Constantinopol. Deci, dacă nu am adormit niciodată, nu puteam nici să ne trezim, sau să renaștem. Iar istoria aceasta continuă nu a necesitat niciodată construcția de mari clădiri. Nici de cult, nici laice.

Nevoia recentă de a construi mare, în România, are o singură justificare. Este vorba despre dorința unora dintre conducătorii noștri administrativi sau spirituali să ne bage și pe noi în rândul lumii, cum s-ar zice. Adică, să fie și la noi ca la alții. Măcar din punct de vedere al dimensiunilor arhitectonice. Sau, chiar mai mult decât la ceilalți, a zis Ceaușescu, când s-a apucat să ridice Casa Poporului, devenită, după moartea sa, Palatul Parlamentului.

Dar, până să construim mare, am construit mult. Mai ales biserici. Nu știu cât de credibile sunt statisticile, dar se spune că s-ar fi construit mult mai multe biserici decât școli. Asta, în condițiile în care asocierea bisericilor cu școlile este irelevantă. Ea ar avea sens doar dacă cei ce ridică biserici ar trebui să construiască și școli sau spitale. Și, făcând unele, nu le mai pot face și pe celelalte. Ceea ce nu este cazul. Deci, bisericile au proliferat nu în detrimentul școlilor, ci doar comparativ cu acestea.

Am ajuns astfel să menționăm și rațiunea principală a construcțiilor de biserici în România. La noi, n-a fost niciodată vorba să îi facem casă Domnului. Ci doar să îl rugăm, prin ridicarea de biserici, să ne ierte păcatele. Sau, așa cum zice și denumirea oficială a noii catedrale, să ne mântuiască. Așa că noi, românii, pe vremea când aveam păcate mici, construiam bisericuțe. Sau, altfel spus, cu cât suntem mai păcătoși, cu atât facem mai multe biserici. Sau, în funcție de poziția socială și de mărimea păcatelor, mai impunătoare biserici.

Dacă de aceea se fac la noi, în România, biserici, ce treabă avem să îi criticăm pe cei ce vor să se spele de păcate? Din contră, ar trebui să îi încurajăm. Cu condiția să nu mai păcătuiască după aceea, considerând că spălarea asta, prin ridicarea de biserici tot mai mari, se poate repeta la nesfârșit.