Democratia păcii

Este foarte bine documentată faptic și destul de coerent explicată propoziția că democrația este tipul de regim politic cel mai pacifist dintre toate cele existente sau cunoscute de omenire, în întreaga ei existență. Națiunile democratice nu pornesc războaie una împotriva alteia. Iar atunci când merg la război, o fac excluziv pentru obiective acceptabile și acceptate de întregul demos care guvernează națiunea democratică. Educația națională în statele democratice este non-violentă. Mai mult decât atât, de la sfârșitul războiului rece și până astăzi, democrațiile occidentale au renunțat efectiv la principiul apărării patriei de întregul popor, trecând de la armata de conscripție la cea profesională, de voluntari. Astfel încât confruntările armate nu mai angajează națiunile democratice în întregul lor, ci doar profesioniștii militari sunt trimiși să se războiască în favoarea lor.

Foto: en.wikipedia.org

Asta nu înseamnă că statele democratice au renunțat la constituirea și folosirea puterii militare în promovarea intereselor naționale și în apărarea valorilor supreme. Înseamnă doar că războiul, confruntarea armată, nu mai este un mod de conviețuire acceptabil, între statele democratice. Ci doar excepția de la regula conviețuirii pașnice, democratice. Iar bunăstarea nemaiîntâlnită până acum, dobândită de națiunile democratice, în condiții de pace, este argumentul cel mai serios că evitarea războiului a fost de departe cea mai bună opțiune de securitate colectivă.

Dacă aceste observații sunt adevărate, și sunt, atunci ne întrebăm, pe bună dreptate, de unde vine acest val de acuzații la adresa democrațiilor occidentale? Val de acuzații că sunt agresive, că pornesc la război cu ușurință, că intervin în viața altor state, non-occidentale, sub pretextul democratizării lor, dar, în realitate, doar pentru a le cuceri, a le invada, a le subjuga economic și cultural, până la pierderea propriei lor identități?

Iar, în cazul concret al României, de unde ideea asta, promovată cu obstinație de mulți formatori de opinie internaută, că democrația occidentală, introdusă la noi cu sprijinul firesc al Occidentului,  în contextul integrării instituționalizate a României în comunitatea de state euro-atlantice, este doar o formă de cotropire și de spoliere a poporului nostru român și a patriei sale? Cotropire și spoliere realizate cu cinism de occidentalii înșiși!

De unde nostalgia asta tot mai vocală, tot mai fără de perdea, ca să nu zicem fără de rușine, după vremurile dictaturii comuniste? Vremuri revendicate nostalgic drept o perioadă istorică de mândrie națională, de egali între egalii Lumii, mai ales în raport cu occidentalii? 

Asta, în condițiile în care atunci, pe timpul comunismului, eram, din punct de vedere al securității naționale, la mâna Tratatului de la Varșovia, adică a Uniunii Sovietice, iar, din punct de vedere al dezvoltării economice eram în afara oricăror clasamente, ca fiind cea mai înfometată națiune europeană, cu cel mai mic consum de energie casnică și cu cea mai proastă și nefuncțională infrastructură!

Desigur, în lumea ireală a internetului veți găsi răspunsuri ferme la întrebările acestea. Veți găsi mulți pricepuți care să vă explice că noi, publicul român comunist, am suferit de foame, de frig și de întuneric concret pentru ca să ne plătim datoriile la care ne împinseseră occidentalii cei veroși. Că nu am făcut infrastructură și că am distrus-o și pe cea care era doar ca să nu fim cuceriți cu ușurință. Că ne-am apărat singuri de orice inamic, inclusiv de Tratatul de la Varșovia, care nu ne-a atacat niciodată, cum a făcut-o cu Cechoslovacia, în 1968, pentru că eram noi prea puternici pentru ei. Și aveam și arme secrete, pe care doar le-am arătat la graniță și tancurile rusești au și luat-o la fugă. Asta, după mărturiile credibile ale grănicerilor români. Cei care vânau la propriu concetățenii ce își luau lumea în cap, fugind din minunata Republică Socialistă România.

Haideți să le dăm nostalgicilor prezumția de sinceritate. Adică, să credem că așa sunt ei făcuți, să tânjească după acele vremuri. Să își aducă aminte doar ceea ce este favorabil obiectului nostalgiei lor. Și chiar să înflorească lucrurile, acolo unde erau doar uscături și mizerie, în realitate. 

Însă, celor care proclamă că democrația occidentală este o sursă de agresiune, de invazie, de cotropire, de ingerință în treburile interne ale României nu le mai putem da aceeași prezumție de sinceritate. Pentru că nu au argumente de niciun fel.

Sunt însă câteva explicații la îndemână pentru comportamentul lor public. Comportament care poate fi deliberat sau poate fi indus. 

Sunt două mari justificări pentru promovarea tezelor anti-democratice. 

Una este legată de faptul că orice regim non-democratic sau pseudo-democratic se teme că va fi, la un moment dat, victima demersurilor de democratizare reală, încurajate și susținute de Occident. Așa cum s-a întâmplat cu deplin succes în majoritatea statelor foste comuniste din Europa și cu mai puțin succes, ba, chiar și cu eșecuri, cu unele state arabe din Orientul Mijlociu și Nordul Africii. 

Este evident că aceste regimuri care tremură la gândul că li s-ar putea întâmpla și lor ceva asemănător nu stau degeaba. Ci își iau toate măsurile posibile de apărare. Printre care măsuri sunt și cele propagandistice. De vituperare a ideii de democratizare. De portretizare a regimului democratic ca fiind corupt, nesincer, manipulator, anti-național, supus unei oculte internaționale, unui guvern din umbră, care, desigur, servește interese la fel de oculte și de acoperite. 

Cealaltă justificare este mai profundă. Este vorba despre recunoașterea faptului că democrația este un regim politic predispus la pace. La dialog. La cooperare. Ceea ce este descurajant pentru cei care ar vrea să revină la război, la confruntarea armată ca formă de conviețuire între statele din zona euro-atlantică. Iar democrația îi încurcă. Ei zdrăngăne arme, iar reprezentanții statelor democratice îi invită la dialog. La negocieri. La rezolvarea diferendelor pe cale pașnică. Și, atunci, slăbirea democrației occidentale, la ea acasă, devine o condiție aproape obligatorie pentru promotorii războiului. Ai comportamentului violent, agresiv, între state.

Dacă vă uitați mai atent, veți descoperi că exact cei care sunt înfricoșați de ideea că li s-ar impune democrația reală cu forța sunt cei care susțin atitudinile anti-democratice din statele occidentale. Mai ales populismul, xenofobia, rasismul și izolaționismul. 

Cu cât asemenea atitudini prind proporții de masă, cu atât democrația care le găzduiește este mai agresată. Mai tensionată. Ajungând chiar să fie pusă sub semnul întrebării, privind capacitatea de guvernare. Cu propunerea explicită de a fi înlocuită cu un alt regim, mult mai autoritar, care să fie în măsură să apere națiunea occidentală de democrații toleranți, care acceptă străinii, diversitatea și care promovează incluziunea.

Numai că, în ordinea lucrurilor, decăderea democrației din drepturi nu va duce la o mai mare securitate individuală și colectivă, ci la condițiile favorabile de confruntare violentă, condiții deocamdată ținute sub control de democrația însăși. Așa cum și trebuie să rămână.