Responsabilitatea nepricepută

Se întâmplă în felul următor. Americanii au mai multe programe de apărare strategică a României. Este vorba despre expresia de putere militară a angajamentului moral și istoric al americanilor de a preveni un nou război în Europa, război care, dacă ar avea loc, ar fi purtat, ca de fiecare dată în trecut, între europeni. Tot ce are de făcut România pentru a beneficia de aceste programe este să se dovedească, în cel mai convingător mod, că este o națiune europeană liberă, care merită să fie protejată de americani.

Foto: ecarpathian.com

Asta, separat dar complementar cu faptul că România este aliat în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord - NATO. Calitate pe baza căreia România și-a asumat o anumită contribuție în putere militară la cele trei misiuni strategice ale Alianței, respectiv apărarea comună împotriva unui agresor, gestionarea crizelor și dezvoltarea parteneriatelor. 

Cele mai semnificative condiții pe care trebuie să le îndeplinească România, în fața Occidentului, pentru a beneficia de protecția strategică a Statelor Unite și de apărarea comună a NATO, sunt democrația, ca formă de organizare politică a națiunii, domnia legii, ca principiu fundamental de organizare a statului și a raporturilor dintre puterile sale, ale statului, precum și economia liberă de intervenția statului, bazată pe o piață concurențială. Bineînețeles că, în interiorul acestor condiții, regăsim cu necesitate orice aranjament de stat prin care sunt afirmate și apărate valorile fundamentale ale Lumii Occidentale. Mai ales drepturile și libertățile omului. 

La nivelul puterii executive, regăsim câteva repere de credibilitate că România își va putea onora toate responsabilitățile ce îi revin, ca stat, pentru constituirea unei puteri militare naționale și comune, în cadrul NATO. Principalul reper de credibilitate este edificiul instituțional numit apărare națională. 

Pentru a fi credibil și a da suficiente garanții aliaților noștri, acest edificiu instituțional trebuie să confirme că poate absorbi resurse financiare, umane, materiale, morale și de altă natură, pe care, prelucrându-le, le poate revaloriza printr-un sistem coerent de planificare a apărării naționale și poate rezulta într-o anumită putere militară. Adică, o anumită capacitate a forțelor armate de a se mobiliza, de a se pregăti, de a se echipa și de a desfășura misiuni strategice, operative și tactice, pentru apărarea națională și comună. Capacitate observabilă pe o durată suficient de lungă de timp. De cel puțin zece ani.

Cele mai populare repere concrete ale edificiului instituțional al apărării naționale sunt conducerea politică a domeniului public al apărării naționale, în condițiile în care politicul este pus să conducă în cel mai democratic mod cu putință, inclusiv prin acceptarea unui control și unei supravegheri democratice asupra sa, precum și instrumentele de guvernare a domeniului, între care cel mai cunoscut este bugetul de stat. 

Un alt reper important de credibilitate este voința națională de a constitui, menține și sprijini o putere militară suficientă și credibilă atât pentru aliați, cât și în ochii eventualilor inamici. Voință națională ce se formalizează în angajamente juridice și politice, luate la nivel internațional, precum și în strategii, programe și planuri de acțiune naționale, unele cu putere de lege. Îi spunem acestei voințe națională pentru că transcende politicul. Ea este, bineînțeles, și o expresie a voinței politice trans-partinice, dar, mai important, este expresia consensului la nivel național că misiunile pe care puterea militară românească trebuie să le acopere sunt fără îndoială benefice pentru securitatea națională și pentru apărarea colectivă. Și, ca urmare, trebuie finanțate și asigurate material și uman în cel mai bun mod posibil.

Aici regăzim faimosul procent de doi la sută din produsul intern brut, alocat apărării naționale. Este cea mai importantă decizie executivă, confirmată de legislativ prin legea bugetului, pentru că alocarea acestui procent confirmă atât consensul național, cât și voința națională că România nu va fi doar un profitor al aranjamentelor de securitate occidentale, semnificativ finanțate și sprijinite de americani, ci este și o națiune responsabilă, care își asumă conștient o contribuție rezonabilă la efortul comun.

Acesta este cadrul general în care funcționează orice rotiță a mecanismului numit apărare națională. Fie ea de natură politică sau de natură militară. Fie ea conectată la angrenajele executive sau la cele legislative, la nivelul statului. Toate fiind situate, principial și obligatoriu, pentru credibilitate, sub imperiul domniei legii.

Nici americanii, nici ceilalți occidentali din NATO, nu vor putea veni vreodată să îi ceară României să fie altfel. Sau, să accepte ca România să fie altfel. Primind, în schimb, unele avantaje comerciale sau de altă natură din partea politicienilor români. 

Concret, nu vor putea americanii să vină și să zică „lăsați-o mai ușor cu îndeplinirea condițiilor de putere militară, dar dați-ne voie să facem ce vrem noi pe teritoriul vostru”. Ori, să vină norvegienii, de exemplu, și să zică „nu vă mai omorâți atâta cu firea să aveți control democratic asupra forțelor armate, dar cumpărați echipamente și muniții de la noi!” Ca să nu mai vorbim despre acceptarea corupției în domeniul apărării naționale, în schimbul transacțiilor comerciale oneroase, în care se plătește banul public național pentru nimic concret, doar pentru o ipotetică susținere politică internațională.

Cum nici invers nu este posibil. Adică, nu pot politicienii și guvernanții români să vină și să le spună americanilor „haideți să nu ne mai bateți la cap cu îndeplinirea condițiilor de guvernare democratică a armatei, pentru că noi avem alte gânduri cu bugetul de apărare, dar, ca să închideți ochii, vă cumpărăm hârburile voastre casabile de avioane de luptă”. Ori să tranzacționeze neîndeplinirea condițiilor de domnie a legii în domeniul militar la schimb cu neaccesarea fondurilor europene destinate României, care să fie eventual alocate altor state. State care să închidă ochii la faimosul mecanism de verificare. 

Numai că, deși nu este posibil, politicianul român încearcă. Că nu are ce pierde. Decât credibilitatea națiunii sale de aliat responsabil și onest. Ceea ce nici nu pare a fi vreo pierdere propriuzisă. Pentru că politicianul român nici nu prea știe ce e aia responsabilitate. Sau credibilitate. Sau onestitate. Sau aliat.