Statul biserică sau biserica stat

Sistemul actual și mondial de state a fost, la origine, un sistem de state religioase. Recunoașterea și respectarea religiei celuilalt fiind principiul de bază al păcii între statele europene, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în continuare. 

Foto: catedralaneamului.ro

A fost perioada statelor mici, cu principi care guvernau credincioși monocolori, în marea lor majoritate. Perioadă încheiată cu Independența Statelor Unite și, apoi, cu Revoluția franceză.

Amândouă au dus la formarea unor state separate complet de biserică. La americani, pentru simplul motiv că orice intervenție a religiei în treburile statului ar fi însemnat și o formă de opresiune asupra celorlalte religii, prin intermediul puterilor în stat. Ceea ce era și este inacceptabil. Iar la francezi, pentru că, de la Napoleon pornire, Revoluția franceză a fost exportată ca formă de edificare a statelor burgheze. Ori sistemul statal burghez era integrator, astfel încât nu mai permitea și nu permite nici astăzi competiția între religii, pe domeniul public.

Așa că războaiele care au avut loc între state nu au mai avut caracter religios, iar pacea dobândită prin victoria unora asupra celorlalte nu a mai fost fundamentată pe principii de respect al religiei celuilalt, ci pe respect al drepturilor și libertăților omenirii, formulate la nivel de individ.

Al treilea tip de stat a fost cel comunist. Nu numai laic, ci și ateu. Adică, anti-Dumnezeu. Din simplul motiv că ideologia comunistă a avut, de la început, pretenția de a fi o nouă religie. Fără de Dumnezeu. Sau, mai precis, dumnezeul ei fiind Partidul.

Între statele comuniste și cele laice s-a dus un război rece. Ca singura formă acceptabilă de competiție ideologică. După mai bine de o generație, din acest război au ieșit învingători laicii occidentali. Învinșii comuniști au fost obligați să accepte manifestarea religiilor în țările pe care le conduseseră. Iar statele democratice, rezultate în urma căderii regimurilor comuniste au redevenit laice.

Asta, în timp ce bisericile și-au relansat competiția între ele, în afara domeniului public, inițial. Dar, văzând șubrezenia edificiului statal post-comunist, unele dintre ele nu au avut nicio reținere pentru a se confrunta și a căuta victoria asupra altor biserici și pe domeniul public. Un caz individualizabil îl constituie ofensiva ortodoxiei moscovite, a cărei influență asupra domeniului public nu se rezumă la granițele Federației Ruse și care face și oficiul de ideolog al guvernanților de la Kremlin.

Războiul civil deosebit de sângeros, dus între catolicii, musulmanii și ortodocșii conlocuitori și co-naționali ai federației iugoslave și, mai ales, ai Bosniei și Herțegovinei, dus cu mijloace militare statale și para-militare deopotrivă, poate fi citit și ca pe un simptom al importanței religiei în conflict. Dar și în pacea de după conflict, în Europa secolului 21. 

Ne aflăm acum într-o epocă în care un inamic al Occidentului se identifică religios. E vorba despre terorismul cu etichetă islamică fundamentalistă. De câțiva ani, acest terorism a aspirat la statalitate. Atât pentru a avea asigurate sursele de putere și resursele necesare constituirii acelei puteri, cât și pentru a se ridica la paritate cu țintele sale occidentale. Așa a apărut așa-zisul Stat Islamic. Sau Daesh.

Pentru ca să aibă succes în mentalul occidental, Daesh insistă pe o confruntare religioasă. Preluând de la alte organizații teroriste musulmane, prin compoziție, ideea că Occidentul este inamicul său religios, deoarece aduce ofense Coranului și Profetului, și ignorând complet toleranța religioasă totală și instituționalizată, din statele occidentale temeinice, Daesh proclamă pretenția absurdă, chiar imbecilă, că duce un război sfânt asupra infidelilor euro-atlantici.

În acest context, orice altă ofenisvă religioasă asupra statului occidental, mai ales atunci când acesta este incomplet sau strâmb edificat, dusă din interior, pe principii de competiție între biserici, seamănă, mai degrabă, a vulnerabilitate de securitate națională, decât a potențator de moralitate și de spiritualitate, în rândul publicului guvernat. 

Asta, în timp ce este evident că o întărire a moralei creștine, inclusiv prin reconcilierea între bisericile creștine, este mai mult decât necesară. Este esențială pentru asigurarea unui viitor civilizației europene. Iar suprastatalitatea poate fi un mediu propice pentru atingerea unei astfel de reconcilieri.