Răii din viata mea

Pompierul știrb

Primul om care mi-a făcut un rău în viața mea, complet gratuit și inutil, a fost un elev pompier, din școala militară de ofițeri activi Nicolae Bălcescu, de la Sibiu. Plutonul lui avea un exercițiu de adus apa cu furtunul de la un hidrant la locul de incendiu, pe o stradă din Sibiu, care era de-a lungul părculețului cu leagăne, unde se jucau și se joacă și astăzi copiii. Așa că viitorii ofițeri pompieri alergau niște furtune făcute sul, de la un capăt la celălalt al străzii, apoi le înfășurau la loc, doar ca să le alerge încă o dată. Și încă o dată. După care au luat pauză. Așa că noi, copiii ce ne aflam pe acolo, ne-am apropiat de ei, să le vedem echipamentul mai de aproape. Aveau mănuși aspre de piele, aveau centuri late și grele, roșii. Aveau căști de pompier, din acelea mari-mari, să nu le cadă jarul sub guler, când se luptă ei cu focul.

Eu să tot fi avut vreo patru ani. Desigur, eram sub supraveghere, dar cine mă supraveghea pe mine era ceva mai încolo, pe o bancă. Oricum nu eram singurul copil și nici nu era vreun pericol, având în vedere că pe stradă nu se întâmpla nimic, circulația fiind oprită și pompierii elevi fiind în pauză.

Așa că unul dintre viitorii ofițeri de pompieri mă invită să îi încerc casca aia mare. Iar eu accept. Nu cu entuziasm cât mai degrabă cu o curiozitate prudentă. Era într-adevăr imensă. Practic, îmi acoperea și capul, dar și umerii. De sub ea, abia îi mai vedeam pe cei patru-cinci militari din jurul meu, de la mijloc în jos. Cel cu casca mă ajută să mi-o ridic oarecum pe spate și mă întreabă, stând pe vine, la distanța brațelor cu care îmi aranja casca de pompier pe cap, „Acum vezi mai bine?” Eu încântat zic „Da!” El: „Atunci deschide gura!” Eu mersesem deja cu avionul și știam că gura deschisă ajută la echilibrarea presiunii în urechi, la decolare și aterizare. Așa că, efectiv crezând că, în afară de vizibilitate, mai trebuie să rezolv și o problemă de urechi înfundate, deschid gura. Doar că să mă trezesc că viitorul ofițer de pompieri militari mă scuipă în gură! Spre încântarea gălăgioasă a celorlalți elevi în uniformă de pompieri!

Numai că, eu știind deja cum e să îl lovești în dinți pe un prieten de familie, căruia i-a părut apoi rău că m-a luat în brațe, în pofida voinței mele, i-am repezit instantaneu celui ce mă scuipase o țeavă de pistol de tir cu ventuze, pe care îl aveam la mine, exact într-unul dintre cei doi dinți de sus din față, care s-a rupt imediat, ca și când am fi fost la o comedie cu proști. Cu gestul următor mi-am aruncat și casca ăluia de pe cap, în timp ce idiotul se ținea cu mâinile amândouă de gură, cu sângele amestecat cu salivă curgându-i printre degete și cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Bineînțeles că am fugit imediat de acolo, în timp ce colegii știrbului și-au întors hohotele tâmpe spre el.

Acesta a fost primul caz din viața mea când mi-a făcut cineva rău cu totul gratuit și inutil. Și care cineva a fost sancționat de mine pentru răul făcut. Atunci, pe loc. Alții care mi-au făcut rău mai târziu în viață au trebuit să aștepte luni și chiar ani, pentru a ajunge pe mâna mea. Dacă vă interesează, le pot spune și lor poveștile, mai departe.

Locotenentul zelos

În toamna lui 1971, ceistul (adică ofițerul de Securitate cu contra-informațiile) Liceului Militar Dimitrie Cantemir a decis ca patru elevi să fie exmatriculați. Povestea lor o să o găsiți în altă parte. Ce v-ar interesa acum ar fi să știți este că, pe vremea aceea, indezirabilii nu erau pedepsiți pentru ce îi făcea indezirabili, atâta vreme cât indezirabilitatea lor era legată de poliția politică, ci pentru orice altceva, real sau închipuit. În cazul acesta, cei patru elevi de clasa a XI-a, care trebuiau exmatriculați pentru că nu făcuseră jocul ceistului liceului, au fost prinși jucând poker pe bani, noaptea, într-o sală de clasă.

Numai că, deși ei chiar jucaseră poker pe bani, noaptea, într-o clasă, nu fuseseră realmente prinși făcând asta. Ei, adică noi, deoarece eu eram unul dintre cei patru. Pur și simplu, eram vreo opt-nouă în clasă, seara. Patru dintre noi jucaseră poker, de distracție, desigur, la 25 de bani deschiderea, unul rămăsese fără bani, așa că se ridicase de la masă, ceilalți trei continuând să jucăm așa, cu o mână moartă, tot de distracție. Când i-am auzit pe ofițerul de serviciu și pe șeful gărzii că vin tropăind pe holul dintre clase, ne-am oprit din joc. Eu am scos o carte din pupitrul băncii, ca și când aș fi fost la studiu, ceilalți s-au ridicat și ei de la masă, făcând câte ceva, printre nejucători.

Intră ofițerul, vine direct la mine, mă somează să îi arăt ce am în buzunare, eu îi arăt banii și batista, fără să scot țigările și bricheta, pentru că fumatul era pedepsibil, el îmi ia banii, vreo 60 de lei în bancnote de 10 lei, se uită în bancă, găsește pachetul de 24 de cărți, din care scosesem mâna moartă, mai găsește apoi și o parte din restul de cărți, până la 52, ne notează numele tuturor celor care ne aflam în clasă, bagă în buzunar banii și cărțile, și pleacă.

După câteva zile, părinții celor patru sunt chemați la comandantul liceului, în biroul căruia are loc reconstituirea verbală a evenimentelor. Eram și noi prezenți. Aflu cu acea ocazie, de la locotenentul major ce fusese ofițer de serviciu în seara aceea, că noi am fi fost doar patru în clasă, pe când noi eram mai mulți, cum am zis deja, că am fi avut ușa încuiată, cu o pătură pe geamul ușii, pe când ușa era nu numai descuiată, dar chiar deschisă larg, ca să auzim dacă vine cineva pe sală, că am fi fost prinși în jurul mesei de poker, pe care s-ar fi aflat cărțile și banii. Banii fiind doar cei luați din buzunarul meu.

La fiecare dintre aceste afirmații eu exclamam, de lângă taică-meu, are era complet nedumerit de ceea ce se întâmplă: „Minte, tovarășe general!”, în condițiile în care comandantul liceului era general. Așa că generalul cerea să intre martorul. Adică comandantul gărzii, un caporal în termen, ce îl însoțise pe ofițerul de serviciu, probabil pentru că inspectaseră și posturile de santinelă, cu ocazia aia. „Ia, spune, cum a fost?” îl întreba generalul pe caporal. „Păi, cum să fie. Am intrat în clasă...” „Stai așa! Cum ai intrat în clasă? Cum era ușa?” se interesa generalul. „Ușa? Era...” se bâlbâia caporalul. „Așa-i că ușa era închisă?” întreba locotenentul major, cu subînțeles în voce. „Da!” se lumina la față caporalul. „Și era cu pătură pe geam?” plusa locotenentul. „Da!” era și mai fericit caporalul că știe răspunsul. Și tot așa.

Atât de revoltat am fost de înscenarea aia, încât i-am cerut tatălui meu să mă ia acasă, să nu mai am de-a face nici măcar un minut cu liceul ăla de farsori. Iar, dacă nu voia să mă ia acasă, eu aveam unde să merg și aveam și venitul meu lunar, garantat, de pe urma mamei care murise cu un an și ceva în urmă. La care tata s-a dus înapoi la general și a ieșit din biroul lui cu o permisie de cinci zile, să mă ia acasă și să mă lămurească că nu merg toate lucrurile cum vreau eu.

La câteva zile după ce am revenit la liceu, doi dintre noi au fost într-adevăr exmatriculați, iar mie și celuilalt coleg ne-au scăzut nota la purtare pe trimestrul unu la nota trei! Desigur, la acea vreme nu știam nici de rolul ceistului în toată povestea asta, nici alte detalii despre ce s-a întâmplat de doar doi au fost exmatriculați, din patru. Dar, după o vreme, m-am trezit cu profesori pe care nu îi avusesem niciodată la clasă, că mă opreau prin curtea liceului să îmi șoptească: „Știi, și eu am votat împotriva exmatriculării tale!” Abia ani mai târziu, când terminasem liceul și rămăsesem prieten cu unul dintre profesori, cu care ne vizitam acasă, acela mi-a povestit toată tărășenia, cu ceistul care a insistat să fim exmatriculați și cu consiliul profesoral care s-a opus practic în unanimitate la exmatricularea mea. Și cu menținerea celuilalt coleg, ca să nu fiu eu individualizat ca obiect al opoziției corpului profesoral față de decizia ceistului.

În tot cazul, înainte de a ști motivele, am concluzionat că locotenentului major i-a făcut plăcere să îmi facă rău. Chiar dacă nu făceam pe atunci diferența între plăcere și zel. Zel provenit din dorința de a servi patria și partidul, cu ceistul în frunte, în lupta lor cu elementul periculos pe care îl reprezentam noi, la 17 ani. Așa că, pe parcursul anului acela și al celui următor, bietul locotenent a tot încasat-o de la mine.

De exemplu, m-a prins jucând tenis de masă pe un hol de la clase, unde era un geam spart și mi-a confiscat paleta de ping pong, până la înlocuirea geamului. Deși nicio minge de ping pong nu poate sparge un geam, oricât ar încerca. Paleta era a mea, dar nu mi-a luat-o mie din mână, ci prietenului cu care jucam, pentru că el se plânsese că de aia îl bat la tenis de masă, deoarece am o paletă mult mai tare decât a lui și tocmai făcuserăm schimb, ca să demonstrez că măiestria nu stă în unealtă.

Nu am înlocuit niciodată vreun geam. Din contră. Le-am spart și pe cele încă întregi, dacă tot erau în „sectorul” de care răspundea locotenentul nostru. După care am aflat că cineva îi luase din cancelarie paleta mea și nu o mai avea. Așa că m-am dus la el și i-am spus că paleta avea o valoare sentimentală pentru mine, deoarece mi-o adusese tata din străinătate, cu eforturi și cu privațiuni de diurnă. Asta, atunci când bietul om s-a oferit să îmi dea bani pe ea, pentru că nu o mai are, iar eu l-am amenințat că, dacă nu mi-o dă înapoi, mă duc la general și îi spun că am informații că ar fi vândut-o. Bineînțeles că nu m-am dus la niciun general, dar a trebuit să îl frământ un pic, chiar dacă nu el era autorul, ci doar unealta exmatriculării.

La fel, când am fost eu ajutorul ofițerului de serviciu pe liceu și i-am inspectat seara compania pe care ajunsese să o comande, am făcut o listă lungă cu nereguli reale. Pe care ar fi trebuit să i le trec în registru, dar nu am făcut-o. M-am mulțumit să îi demonstrez că pot retalia destul de dur, dar nu o fac, pentru că mi-e suficient faptul că el știe. Mulți ani mai târziu, m-a rugat să îi facilitez o chestie profesională și am făcut-o cu toată plăcerea. Desigur, nu era nimic ilegal sau imoral în solicitarea lui, dar puteam la fel de corect să îl refuz. Nu am făcut-o.

Aviatorul cel dur cu infanterul

Eram înaintea ultimului examen, cel de tactică a infanteriei, înainte de absolvirea școlii militare de ofițeri activi de la Sibiu. Tradiția școlii era că examenul nu putea fi dat decât dacă comisia de examen avea un bufet suedez la dispoziție, cu barul aferent. Adică, niște gustări și ceva băutură. Cu cât mai diversificate, cu atât mai amabili examinatorii. Deși notele se dădeau pe cunoștințe, nu pe bufet sau pe bar, să fie clar! Așa că eu și cu un prieten ne ducem la cumpărături în Sibiu, ca să alcătuim bufetul și barul de examen la tactică. Aveam bineînțeles bilet de voie. Doar că am vrut să ieșim pe la poarta pe unde ies mașinile, că era cu vreo două sute de metri mai înspre direcția în are urma noi să mergem prin Sibiu, la cumpărături. În 1976, vara.

Cum nu ieșea și nici nu intra vreo mașină, poarta era închisă și păzită de un plutonier de la muzică. Noi îi spunem că vrem să ieșim, să ne deschidă poarta doar cât să ne strecurăm noi prin ea, el ne spune că a primit ordin de sus să nu mai lase elevii să iasă pe acolo. Noi că avem bilet de voie. El că nu îl interesază, ordinul e ordin. Noi că mai suntem elevi doar trei zile, după care primim gradul de locotenent, el că nu contează, astăzi el e mai mare în grad decât noi. Așa că, într-un amuzament copios, prietenul meu și cum mine ne hotărâm să sărim gardul la o jumătate de metru de poartă, doar ca să îi explicăm muzicantului cum stă treaba cu elevul ofițer. Sare colegul, eu sunt sus pe gard, când se oprește o mașină în dreptul nostru și se dă jos un locontenet colonel de aviație. Eu îi spun prietenului: „Vino înapoi!” El sare gardul înapoi și gata.

Doar că aviatorul ne strigă prin gard că vrea să stea de vorbă cu noi. Eu îi răspund că nu prea avem ce discuta, deoarece e doar o glumă, nu facem nimic ilegal, avem bilete de voie, suntem în pragul absolvirii, chestii din astea. El zice că nu e frumos să vorbim prin gard, așa că să venim la el în stradă. Eu îi spun că nu ne dă voie plutornierul de serviciu, el îi spune muzicantului să ne dea drumul, muzicantul ne deschide poarta și vorbim noi, civilizat, pe trotuar. Îi arăt biletele de voie, îi mai explic o dată poanta, colonelul îmi spune că tocmai a ieșit de la generalul comandant al școlii, care este și comandantul garnizoanei Sibiu, deoarece aviatorul venise pentru a înființa aici o unitate militară de elicoptere. Apoi ne mustră blând că ce va zice lumea din jur, când vede cum sar gardul elevii militari. Îi explic omului că lumea s-a obișnuit și nici nu e prea multă lumea aia, fiind vorba despre câteva case numai. După care el se urcă în mașina lui și noi plecăm la cumpărături.

A doua zi, la examenul de tactică, aflu că pot să știu eu materie cât oi ști, dar mai mult de șase nu voi primi. Deoarece așa a ordonat comandantul școlii de ofițeri! Care comandant a decis ca eu și prietenul meu să primim calificativul bine la absolvirea școlii, în loc de foarte bine, ca pedeapsă pentru că l-am fi făcut pe el de râs, cu săritul gardului. Și pentru a primi calificativul bine, trebuia să iau notă mică la ultimul examen. Indiferent la ce materie era el.

Ce se întâmplase? După discuția cu noi, locotenentul colonel de aviație s-a urcat în mașină și s-a dus direct la comandant, cu numele noastre proaspete în minte și ne-a pârât! Că uite ce fac elevii dumneavoastră, cu nume și prenume, pe când mie mi-ați spus că în garnizoana Sibiu domnește ordinea și disciplina militară!

Cum ziceam, asta era în vara lui 1976. În primăvara lui 1981, adică după aproape cinci ani, divizia de aviație desfășoară o inspecție tematică, dar cu calificativ, la regimentul de elicoptere de la Sibiu, pe care îl avea în subordine. Eu eram pentru prima dată secretarul comisiei de inspecție. Adică, eram responsabil de agendă, de planificarea evenimentelor, de distribuirea membrilor comisiei pe subunități și sectoare de activitate din regimentul inspectat, de bilanț, raport și de planul de măsuri. Sub autoritatea șefului comisiei, care era din comanda diviziei.

Așa că ne ducem noi cu toții la Sibiu. Asistăm la briefingul de bun venit, după care eu mă apuc de treaba de secretar de comisie. Îl întreb pe șeful de stat major al regimentului prima întrebare: „Cine mai este astăzi dintre cei care au venit acum cinci ani să înființeze unitatea?” Aflu că mai sunt cinci prezenți. „Din ăștia cinci, câți au venit de la Buzău?” Doi și amândoi locotenenți colonei! „Din ăștia doi, cine avea un Fiat 2300 albastru?” Colonelul cutare! „Și ce face el acum?” Este șef peste compartimentul acela, aflu eu. Așa că am început să întocmesc lista de repartiție a membrilor comisiei de inspecție cu mine pentru compartimentul acela!

La ora planificată, ajung în birou la tovarășul colonel. Care mă aștepta cu o cafea aburindă și cu un pahar gol, gata să fie umplut cu ceva plăcut gustului și mirosului, numai să zic eu ce. Eu: „Mulțumesc, nu! Nu beau nimic, nu mănânc nimic, am venit să facem treabă, mă și grăbesc, că am foarte multe pe cap, dați-mi dosarele, să mă uit pe ele, vă rog frumos!” Omul îmi pune un teanc de dosare în brațe, eu mă uit peste ele, găsesc imediat probleme și îi zic: „Astea nu sunt pentru mine! Cred că sunt pentru alt fel de control. Din ăla care se lasă cu sancțiuni grave! Dar facem așa: zic că nu le-am văzut. Eu plec și vin mâine, ca prima dată. Poate le puneți la punct până atunci. Doar e vorba despre niște hârtii, ce naiba!” Și plec.

Bineînțeles că mă trezesc după vreo două ore cu o delegație de localnici, cu care mă cunoșteam de ceva vreme, din afara serviciului, și care mă întreabă ce am cu omul, că e disperat. Îi e frică de pușcărie, deși nu a făcut nimic. Doar că nu și-a ținut evidența la timp. Le spun să stea liniștiți, că i-am dat omului șansa să se adune și să repare eventualele erori.

A doua zi, mă duc la compartimentul cu pricina. Colonelul cu fața trasă, cu ochii duși în fundul capului, fără nicio cafea sau vreun pahar pe masă, copleșit: „N-am dormit toată noaptea! Am făcut ce am putut. Mai am mult de lucru! Vă rog frumos...” La care, eu: „Trebuie să recunoașteți că și evidența hârtiilor este necesară. Fără ea, ar putea crede cineva că nu vă faceți treaba cum se cade.” El: „Așa este, desigur. Numai că aici vorbim despre cinci ani!” Eu: „Desigur, nu putem rezolva problemele nerezolvate cinci ani într-o noapte. Dar facem așa. Dacă îmi promiteți că le veți rezolva în două săptămâni, eu trec în planul de măsuri că vom controla compartimentul dumneavoastră abia atunci și gata. Iar controlul îl fac prin telefon, că la fața locului am fost deja. E bine așa?” Colonelul mai că voia să mă sărute. „Da, desigur!” „Atunci poate că bem o cafea împreună, ca să ne cunoaștem mai bine, sugerez eu. Dau eu cafeaua!”

Mi-ar fi fost foarte greu să îi explic omului că cel care îl controla era infanteristul ăla pe care îl pârâse cu doar cinci ani înainte că sare gardul ca distracție, în școala militară.