Ratatul instruit

Știu că este practic imposibil să îi explici unui subinteligent lucruri elementare. Adică, poți să îi explici lucruri elementare unui ins dovedit subinteligent, dar asta nu înseamnă că îl poți face să și înțeleagă acele lucruri. Așa că, de fiecare dată când dorim să obținem un rezultat de înțelegere, de acceptare din partea unui subinteligent a unor explicații de bază, simple în esența lor, ne asumăm o misiune imposibilă.

Și totuși ne surprindem de multe ori încercând. Și nu o singură dată. Revenim asupra misiunii imposibile din nou și din nou, crezând că, dacă schimbăm modalitatea de abordare a subiectului, ori dacă adăugăm noi argumente, sau dacă clarificăm alte detalii ale lucrului esențial pe care încercăm noi să îl explicăm, vom avea până la urmă succes în a-l face pe subinteligent să înțeleagă ce vrem noi să zicem. Dar nu avem, așa că, în cele din urmă, ne oprim obosiți din încercările repetate și nereușite și ne dăm bătuți, cu regretul că ne-am asumat o misiune imposibilă, crezând că noi suntem de vină, că nu am știut cum să explicăm, cum să convingem, cum să găsim o cale de acces spre ințelesul subinteligent al subinteligentului.

Adică, suntem noi proști că am încercat. Și suntem și mai proști că am insistat. Deși era evident de la început că ceea ce dorim noi să obținem de la subinteligent este imposibil. Vorba aceea: „de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere!”

Cazul particular aparține unui ins care nu se califică automat pentru statutul de subinteligent. Ins care știe să citească și mai și citește. Care știe să socotească și mai și socotește. Astfel încât insul poate rezolva cu succes teme de lectură și probleme de matematică. Deci nu îi poți zice subinteligent sub nicio formă. Doar că omul nu a învățat la ce îi folosește în viață nici capacitatea de a rezolva teme de lectură, nici capacitatea de găsi soluții la problemele de matematică. Așa că, pentru el, performanța școlară este una, iar perfomanța profesională ori socială este cu totul altceva. 

Vorbim despre cazul ratatului instruit. Al celui care este performat la școală, dar care se dovedește subinteligent în viață, care nu e în stare să înțeleagă sensul propriei sale vieți, să se orienteze în muncă pe bază de succes, să pună în practică ceea ce a învățat teoretic, să folosească metodele de învățare școlară pentru a deprinde cunoașterea necesară unui comportament de succes între colegii de serviciu și între prieteni. 

Spre deosebire de un subinteligent care este însă suficient de inteligent încăt să își dea seama de condiția sa intelectuală precară și eventual să o accepte ca pe o fatalitate, acest ratat instruit este convins că are exact aceleași abilități intelectuale pe care le-a dovedit la școală și în afara școlii, doar că acolo, în lumea post-școlară, el este o victimă, de are astfel de proaste rezultate profesionale și sociale regretabile, după ce a strălucit la clasă.

Așa că scopul lui în viață devine cel prin care să demonstreze că el ar fi putut fi de succes în meserie și în societate, dar a fost împiedicat în mod deliberat, tocmai pentru că a fost prea bun la școală, de a trezit invidii în rândul celor mai puțin performanți în note, dar de care s-a întâmplat să depindă el profesional și social.

Iar când ajunge la o vârstă la care nu mai contează cât de performant ai fost în viață, își face insul nostru o listă scurtă a celor care sunt de vină pentru ratarea lui profesională și socială. Pe care să îi amintească el în blestemele lui de seară, înainte de culcare. Nu o listă a celor vinovați în sensul că au luat decizii împotriva sau în defavoarea lui, ci a celor vinovați că au avut succes, acolo unde el s-a ratat. 

Și abia acum se dovedește cazul particular al ratatului instruit un caz interesant. Pentru că, așa cum nu a reușit nimic în viață, de subinteligent ce a fost el, deși nu părea, fiind școlit cu note mari, tot așa nu reușește insul nostru să explice de ce ar fi de vină altcineva pentru insuccesul său. Altcineva concret, de pe lista lui scurtă, cu nume și prenume, cu care nu a avut niciodată de a face în viață, după termnarea școlii. 

Nu reușește, dar încearcă! Și nu se oprește, nici după ce i se spune că face și zice prostii. Că e cu totul pe lângă subiect și pe lângă adevăr. Că se dovedește penibil de-a dreptul. Că îi iese prostia prin toți porii, de miroase urât și se vede dizgrațios de la distanță.

Acest caz particular al instruitului ratat din cauză de subinteligență acțională are și el o ramură particulară, cea a cazului instruitului ratat în viață din cauză de caracter infect, de netolerat de ceilalți, la muncă și în societate. 

Cazul insului care, dacă îl întrebi, zice că știe să facă bine, că l-ar duce mintea și priceperea să facă bine, dar nu poate face, că nu este în natura lui să facă bine ceea ce are el de făcut, insul fiind o replică umană a scorpionului din poveste, care știe că se va îneca dacă înțeapă cu serul său paralizant vietatea ce îl poartă în spate peste râu și totuși înțeapă acea vietate, pentru că nu se poate stăpâni. Ins care se ratează în viață prin gesturi proprii penalizabile și evident penalizate de societate.

Ajuns la vârsta retragerii din profesie, și acest ratat instruit dar și parșiv va găsi o plăcere prostească să se ia de cei care nu au fost la fel de parșivi, la fel de răi ca și el. Și el va face o listă scurtă a celor care nu l-au iertat când și-a demonstrat caracterul infect. Îi va adăuga pe lista lui și pe cei care au făcut ceva în viață, cum ar fi putut face și el, dacă ar fi avut un caracter onest și responsabil. 

Acest ratat instruit și parșiv se deosebește de cazul ratatului instruit și atât prin faptul că e și mai prost, atunci când se străduiește să demonstreze existența inexistentului. Să arate în public cum altcineva ar fi fost de vină că el a comis o infracțiune, de exemplu, și că a avut de suferit de pe urma săvârșirii infracțiunii. Vina celuilalt fiind, în mintea și în vorba insului, că celălalt nu a greșit niciodată cu nimic. Sau o fi greșit, dar a fost iertat, nu ca ratatul nostru parșiv!

Cum îi identificăm între noi, cum îi dovedim că sunt ce sunt și cum ne ferim de ei sunt teme serioase, de interes pentru oricine are de a face cu oameni răi, invidioși, ranchiunoși, supărați pe lume și pe viață, care cred cu sinceritate despre ei că sunt inteligenți, instruiți și gata pentru marea performanță, pe care o ratează de fiecare dată cu deplin succes. Fără să poată înțelege vreodată de ce o ratează.

______________
Post scriptum

Mă văd nevoit să completez acest articol cu câteva precizări.

(1) Am fost convins că toată lumea care știe să citească va citi textul acesta în sensul că este vorba despre un ins generic și nu despre un ins real, căruia nu îi dau eu numele. Desigur, am avut pe cineva în minte, dar nu un ins, ci pe mai mulți. Din care am constituit un arhetip de factură minoră. Dacă cineva anume s-a identificat măcar în parte cu acest arhetip, atunci înseamnă că descrierea lui a fost una corectă și realistă. Adică, bravo mie!

(2) Ideea mi-a venit tot din lumea reală, unde o categorie anume de indivizi au găsit în mediul online un locus propice exprimării urii intrinsece, dezamăgirilor și disperărilor acumulate de ei într-o viață reală lipsită de succes. Inși dintre care unii se pretind instruiți, ba chiar cu performanțe școlare de excepție, în sensul de note mari. Dintre ei, unii într-adevăr s-au luat și de mine, că nu aș fi de calibrul lor. Ceea ce așa și este, eu fiind de acord cu ei, neputând să fiu altfel, atunci când ne punem în față, comparativ, foile matricole. Unde eu nu am excelat niciodată, pentru că nu mi-am propus așa ceva. O eventuală impresie că mă iau de ei, pentru că ei s-ar fi luat de mine este o prostie și ca impresie, dar și ca rezultat al vreunui proces pretins inteligent.

(3) Știu de pe facebook despre cazul concret al șefului de promoție 1973 din liceul militar de la Breaza, Ciobanu Valerică, care este convins că despre el aș fi scris eu aici, deși nu este așa. Cum ziceam la punctul (1), sunt mai mulți cei pe care i-am avut în minte când am scris textul ăsta, majoritatea nefiind militari. Ciobanu Valerică nu a fost unul dintre ei, din două motive:

(a) habar nu am ce a făcut el în viață, după ce a terminat ca șef de promoție liceul militar, decât din cele ce se laudă singur că ar fi făcut și care nu sunt ratări decât în măsura în care și-ar fi propus insul mai mult decât a realizat și

(b) față de el am un dispreț declarat, dispreț care mă împiedică să îi acord vreo atenție de tipul unui articol dedicat lui în secret, dispreț care provine din faptul că Ciobanu a fost dat afară din partidul comunist în urma unei infracțiuni, cea de a bate un soldat, un militar în termen, după care, la schimbarea regimului politic, s-a dat drept dizident! Se pare că nu i-a mers cu dizidența, în post-comunism, așa că omul continuă să înjure partidul comunist și acum, după ce acesta a fost desființat de aproape trei decenii.

(4) Nu sunt în niciun fel de competiție cu nimeni, privind prestigiul dobândit în vreun fel, inclusiv prin instruire. De ce nu sunt în competiție? Deoarece ar fi o competiție idioată de-a dreptul, atâta vreme cât prestigiul provine din faptele și realizările fiecăruia. Deci, e idiot să pretinzi că aș vrea să fiu în competiție pentru prestigiul rezultat din ce a făcut altcineva.

(5) Cât despre instruirea anume, eu nu m-am revendicat niciodată a fi instruit. Tot ce am învățat în viața mea a fost pentru a ști, cu scopul de a putea face mai bine, nu pentru a mă instrui. Asta nu înseamnă că nu am apreciat întotdeauna omul instruit și că nu l-am pus pe un loc meritat, în scara mea intimă de valori. 

Bătaie de aripă de fluture

Bolănvicios de corpolentă
Se împinge prin mulțime o tânără
Înfulecând dintr-o gogoașă mare
Ținută în dreptul gurii în mâna stângă
Între două mușcături.

În mâna dreaptă prăbușită
De-a lungul coapsei exagerat de late
Cu florile în jos tânăra asta
Poartă patru garoafe roșii
Din acelea pentru morți.

O floare se desprinde ușor și cade
Rămânând trei și o codiță
În mâna dreaptă prăbușită
În timp ce din mâna stângă
Tânăra mușcă din gogoașă

Fără să știe că mai are doar trei garoafe
Roșii din acelea pentru morți
Oarecum târâte după ea
În timp ce merge cu greu
Împingându-se în mulțime.

Dacă merge la mort după ce va mânaca
Toată gogoașa din mâna stângă
La mort unde florile se duc pereche
E simplu: va depune doar două garoafe
Pe a treia aruncând-o la gunoi.

Dacă le duce cuiva viu și vioi
Și va ajunge cu toate trei
Ar fi ca și când a plecat cu cinci
Pe stradă să mănânce o gogoașă
Și două flori au părăsit-o.

Și-au smuls garoafele alea două
Capetele roșii de le-au rămas cozile
Fără niciun păcat căci ele
Erau deja moarte când au fost tăiate
Să fie de mort ori puse în glastră.

Așa că florile au glas și moarte
Și nasc povești pentru și iscă emoții la alții
Purtate neglijent de-a lungul coapsei
Și împrăștiate pe trotuar printre oamenii
Împinși la o parte de purtătoarea lor grasă

Ce mușcă imperturbată din gogoașă...

Tinerete comunistă

Tânăr fiind, în comunism, eu și cam toți prietenii mei ne-am propus cam ce își propune orice tânăr: să trăim într-o lume mai bună decât cea a părinților noștri. 

Pornind de la lucrurile esențiale: pacea e mai bună decât războiul. Ordinea e mai bună decât anarhia. Respectarea legii e mai bună decât fărădelegea. Chestii din astea. 

Apoi ne-am propus să ne simțim bine. Să profităm cât putem de mult de tot ceea ce avem la dispoziție. Am avut și norocul să ne formăm ca adolescenți imediat după 1968, când Republica Socialistă România era singura poartă prin care civilizația occidentală intra în Lagărul Comunist. De la țigări, băuturi și brichete și până la filme și literatură. Și mai ales, ne-am format prin muzică. Care nu era disponibilă în magazine, dar era tolerată în casele noastre, prin copiere pe bandă magnetică, unul de la celălalt. 

Blue jeans nu se găseau în magazine, dar toată lumea avea o pereche, fie „din pachet”, fie „de la șop”, fie, în cazul meu, confecționate clandestin ori aduse de taică-meu, care economisea diurna de cinci zile ca să îmi ia mie o pereche. 

Și mai erau teatrul și lecturile. În rest, vara ștrand, iarna patinoar, vara la mare, iarna la munte, Paștele de Întâi Mai de cinci zile libere, Crăciunul întotdeauna cu petrecere, chestii din astea, cum ziceam și despre lucrurile esențiale. 

Ce ne propuneam noi, adolescenți și tineri, era să facem bine ceea ce voiam să facem în viață. Acesta să fie succesul nostru. Indiferent că voiam să fim medici, profesori, mecanici, ingineri, actori sau orice altceva. Nici prin gând nu ne trecea să ne alegem o meserie bănoasă. Să avem bani! Pentru bani în sine. Ne doream să avem bani atâția cât să nu avem grija lor. Să ne asigure confortul. 

Restul obiectivelor în viață fiind de cu totul altă natură decât averea. Ba mai și râdeam de părinții noștri mai economi, câ uite cum strâng ei banul, ca Hagi Tudose! 

Eu între prietenii mei din copilărie și din adolescență nu am avut niciun arivist. Niciun oportunist. Niciunul care să își fi propus vreun compromis, vreo schemă din care să ajungă bine în viață altfel decât prin muncă. Cu învățătura aferentă, desigur. Unii dintre noi au învățat mai mult și au avut școală mai multă, alții au fost mai leneși ori și-au dorit neapărat o școală exclusivistă, la care nu au mai ajuns și s-au mulțumit cu o meserie onorabilă, dar fără pretenții de mare școală. Așa cum a fost cazul meu, care mi-am dorit să fac Istoria și Teoria Artei și nu s-a putut, din cauză de liceu militar. Așa că. la 19 ani, m-am mulțumit cu școala militară de ofițeri de infanterie. 

Că țării îi zicea Republica Socialistă România, că era un partid conducător, exclusivist și unic totodată, că Ceaușescu devenea pe zi ce trece un tot mai iubit conducător și mai înțelept cârmaci nu erau teme de discuție între noi. Laudele publice, din ce în ce mai deșănțate, la adresa lui Ceaușescu, erau privite cu amuzament, dar nu erau subiect de discuție, de analiză, ori de reflecție.

Americanul are o expresie pentru ce făceam noi: luam lucrurile la valoarea lor nominală (at their face value), cea înscrisă pe bancnotă, fără să le cântărim cu alte instrumente de determinare a valorii lor ascunse. 

Cei dintre noi care am intrat în partidul comunist am făcut-o pentru că așa era țesută societatea și pentru că, dacă voiai să fii activ social, nu aveai altă cale decât să fii activ politic. 

Niciodată nu am considerat calitatea de membru de partid comunist ca pe un privilegiu ci exclusiv ca pe o condiție de fi mai responsabil, mai angajat în societate. Iar pentru militari, era obilgatoriu să fii membru de partid, deoarece calitatea asta de membru era una dintre formele de control de partid asupra puterii militare a țări. 

În același timp, am văzut cazuri și am auzit de cazuri în care activismul de partid a fost o platformă de satisfacere a unor orgolii, ori de descătușare a unor tare comportamentale, sau de maximizare a oportunismului specific unor anumiți indivizi. Am văzut și am auzit de oameni care făceau rău altor oameni, doar din satisfacție personală, folosind funcțiile lor de partid sau de stat pentru asta. 

Problema cu ei era că nu comunismul i-a făcut răi, cruzi și feroci. Așa erau ei oricum. Comunismul doar le-a dat o platformă de manifestare a răutății, cruzimii și ferocității. Așa cum și capitalismul le-a dat celor de acelși fel o altă platformă de manifestare a acelorași tare. În aceeași perioadă de tinerețe, filmele cu Belmondo, de exemplu, erau pline de intrigați, oportuniști, egoiști, criminali și de polițiști fără pic de respect față de ființa umană, vinovată sau nevinovată deopotrivă. 

Cert este că nici eu, nici prietenii mei, cu care am crescut și ne-am format împreună, nu aveam impresia, ca să nu mai vorbim despre convingere, că am fi fost părtași în vreun fel la, sau că măcar am fi tolerat un regim politic criminal prin faptul că era unul comunist. De altfel, nominal, doar partidul era comunist. Regimul era socialist și fusese înainte muncitoresc. Pe vremea dictaturii proletariatului, pe care noi nu o prinsesem decât în copilăria timpurie, cea fără discernământ. 

Așa că, atunci când ne-am propus să schimbăm lumea, să o facem mai bună decât era cea a părinților noștri, nu ne-am propus ca schimbarea să includă și schimbarea de regim politic, ori de partid conducător. Pur și simplu pentru că nu intra în discuție. 

Și nu am privit asta ca pe un compromis. Ori ca pe o asociere prin tolerare cu criminalii și torționarii din comunism. Din contră. Partidul comunist avea mare grijă să nu fie asociat în vreun fel cu torționarii, cu criminalii sau cu infractorii nici mari, nici mărunți. Nu exista vreun membru de partid condamnat penal. Dacă vreun comunist comitea vreo infracțiune pedepsibilă penal, el era imediat dat afară din partid și abia apoi judecat. Unii scăpau fără condamnare, dar asta nu conta. Important era ca partidul să nu fie asciat cu ei, fără să facă apel public la faimoasa acum prezumție de nevinovăție. 

Așa că resping orice acuzație ce mi s-ar aduce mie că, la fel ca toți din generația mea, mai puțin cei câțiva dizidenți, născându-mă și formându-mă în comunismul românesc, eu aș fi învățat și aș fi practicat arta compromisului, trecând cu vederea ori chiar asociindu-mă pasiv cu criminalii care au săvârșit crime în numele și în favoarea comunismului.