Timp de două generații, din 1945 și până în 1989, oficialitățile române au avut o grijă enormă ca publicul să nu afle nimic în afară de ceea ce hotărau ele că poate afla el. De aceea, orice publicație era controlată la sânge, atât din punct de vedere al conținutului informației, cât și al stilului de comunicare. Acesta din urmă era îngrădit și de lista scurtă de cuvinte ce puteau fi folosite, controlul de stil fiind obligatoriu, în condițiile în care publicul învățase să citească printre rânduri și chiar să identifice șiretlicuri de comunicare a informațiilor defavorabile pentru guvernanți.
Nu trec mai departe înainte de a explica ce vreau să zic aici. Pe vremea aceea, lumea se extazia când dădea peste vreo găselniță de comunicare criptată nu din alt motiv ci doar pentru simplul fapt că acea găselniță reușise să apară în spațiul public și atât. Nu trebuia ca ceea ce se spunea pe calea ei să fi fost vreo dezvăluire, pentru ca publicul să cadă pe spate de entuziasm că a fost servit cu așa o perlă. De exemplu, absolut toată lumea știa că nu se găseau alimente, ori că se procurau foarte greu. Dar era interzis să spui chestia asta în public, mai ales prin comunicarea profesională. Așa că, atunci când un personaj dintr-o piesă de teatru, sub îndurmarea regizorului, se isterizează la întâmplarea că i-a căzut o sticlă de ulei de gătit din mână și s-a spart, episodul se transformă într-o găselniță de a spune public faptul notoriu că o sticlă de ulei spartă reprezintă o tragedie autentică pentru o întreagă familie. Așa că toată lumea va vorbi despre acel episod de pe scenă ca despre un mare curaj din partea teatrului respectiv, de a fi îndrăznit să spună ceva ce era interzis la spus.
Revenind, libertatea de comunicare a ideilor și informațiilor, dobândită încă din primele ore de după fuga lui Ceaușescu cu elicopterul de pe sediul puterii politice din România Socialistă, a presupus în primul rând că nimeni nu a mai aprobat vreun text sau vreo imagine, din perspectiva favorabilității sau defavorabilității pentru guvernanți. Fiecare a fost liber să scrie, să spună și să arate în spațiul public ce a crezut fiecare de cuviință că trebuie comunicat publicului.
Ceea ce a însemnat că cele două generații ce fuseseră dresate să trăiască doar cu informația și cu stilul de comunicare impuse și controlate de partid și de stat au fost aruncate în balta comunicării publice libere fără să știe să înoate. Iar cea de-a treia generație, care a apărut între timp, s-a trezit direct în baltă, tot fără să știe să înoate și fără să aibă de la cine să învețe înotatul printre cuvinte și stiluri de comunicare.
Rămânând la metafora bălții, unii au început să înoate instinctiv, în stil câinesc, cum se spune la țară, alții s-au dumirit cum este cu înotul corect, uitându-se la cum înoată alți membri ai altui public în alte bălți, iar alții s-au scufundat ca toporul, au învățat să meargă pe fundul nămolos al bălții și să se salte din când în când, atâta doar cât să iasă cu capul din baltă și să ia o gură de aer proaspăt. Dar nimeni nu a mers la vreo școală de înot prin balta comunicării publice, pentru simplul fapt că oficialitățile nu s-au gândit să întemeieze o astfel de școală.
Cei mai interesanți sunt acei membri ai publicului care țopăie pe fundul nămolos al bălții din metafora noastră. Ei sunt cei care apreciază cel mai tare faptul că acel fund nămolos există, deoarece fără el ei nu s-ar mai putea sălta la suprafață, din când în când, să ia și ei câte o gură de aer proaspăt. Iar cei mai anoști sunt cei care știu să înoate, măcar câinește, pentru că habar nu au ce fund nămolos are balta în care înoată ei. Așa că nu ai ce să comentezi, să discuți cu ei, cu cei care văd doar că apa este limpede și curată. Între aceste două categorii sunt cei ce se lasă duși de val. Ca și când balta ar avea valuri atât de energetice încât să îi ducă pe ei dintr-o parte în alta. Dar nu are, sărmana baltă, asemenea valuri. Singurele valuri sunt cele făcute de cei care aruncă, din când în când, câte o piatră. Sau dau cu bățul în baltă.
Desigur, lăsată de capul ei, balta comunicării publice românești democratice a dezvoltat și o floră și o faună specifice. Cu alge, nuferi, broște și tânțari. Cu păduchi de baltă. Cu râme și alți viermi. Iar publicul aruncat în balta asta nu prea pare să fi fost la orele de botanică și de zoologie metaforice, dacă a mers la școală. Așa că este ușor de conturbat în înotul său prin baltă, fie de o algă ce îl trage înapoi, fie de un șerpișor de baltă, care îl face să schimbe direcția, de frică să nu i se bage șerpișorul în vreo cavitate anatomică.
Cam atât cu metafora noastră. Pentru mine, cel mai trist epilog al acestei descrieri este că stilul de comunicare nici nu mai contează, în zilele noastre. Nimeni nu se mai preocupă să găsească acea imagine sau acea vorbă percutantă, ce se agață de atenția publicului și rămâne acolo, ca o lecție bine învățată. Nimeni nu se mai obosește să își calibreze textul sau discursul după vreo scară valorică a informației conținute. Ca să nu mai vorbim despre cât de păgubos este stilul celor care comunică în spațiul public mesaje cu destinație privată, de cele mai multe ori și ascunsă, ori acoperită.
Și mai sunt cei care scriu scrisori deschise. Care se mai și supără dacă adresantul nu le răspunde la fel de deschis. Că atâta știu ei, de pe vremea când stilul era impus de la partid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu