Izvoare secate

Pentru anumite meserii sau ocupații este nevoie ca meseriașul să pună și trăire sufletească, nu numai cunoaștere și îndemânare, în practicarea artei sale meșteșugărești. Trăirea sufletească fiind mai mult de cât pasiune, desigur. Fiind aproape credință. De tipul că omul chiar crede că ceea ce face el la locul de muncă este important, este izvor de prestigiu, de demintate, de recunoaștere socială.
Așa este și cu militarii de carieră. Chiar și cei mai prostuți, mai puțin pregătiți profesional, mai neîndemânatici în exercitarea gesturilor specifice milităriei îmbracă uniforma militară bazați pe credința că e de bine să facă ceea ce fac. Că sunt importanți pentru toți ceilalți. Că ce apără ei cu prețul vieții este ceva demn de apărat. O valoare. Sau un set de valori. 
Niciodată nu veți găsi vreun militar care să accepte ideea deseori formulată despre el că ceea ce îl mână să fie militar sunt solda și puterea armei. Da, mai ales puterea armei are șarmul ei inefabil, așa cum un venit bănesc mai mare decât al civilului este binevenit, atunci când cu adevărat este mai mare. Dar nimeni nu își sacrifică ani din viață cu pregătirea pentru și alți ani din viață cu efectuarea meseriei de militar doar pentru soldă sau pentru că are pe mână o putere distructivă semnificativă. Ca să nu mai vorbim despre faptul că niciun om normal nu își pune viața în pericol pentru așa ceva.
Pentru o cauză, da! Pentru apărarea patriei, da! Pentru apărarea publicului, da! Pentru cinstirea înaintașilor, care au oferit model de sacrificiu, da! Pentru drapelul cusut pe mânecă, da!
Cea mai tristă situație este cea în care meseriașul care vrea să pună trăire sufletească în meseria lui își caută singur argumentele, motivele pentru a face asta. 
Cum sunt minerii, de exemplu. O meserie pe care nu o poate face nimeni fără enorm de multă trăire sufletească, dar de care nu mai are nimeni nevoie în epoca post-industrială. Puțini mai sunt astăzi cei care să îi admire pe mineri pentru curajul, demnitarea și spiritul lor de sacrificiu personal, precum și despre coeziunea obligatorie între cei care își pun viața unul în mâinile celuilalt. A fi miner astăzi nu mai este izvor de prestigiu, de demnitate, de recunoaștere socială. Și atunci pentru ce să fii miner? Doar pentru programul redus, pentru pensionarea anticipată și pentru sporul de abataj? Prea puțin!
De militari însă mai este nevoie și în epoca post-industrială. Și va fi nevoie atâta vreme cât relațiile dintre națiuni sunt preponderent relații de putere. Cu toate astea, vedem cu surprindere că militarul român este lăsat să își caute singur argumentele, motivele pentru care să fie militar. Ceea ce nu e trist. Este tragic. Nu numai pentru el, pentru militar, dar și pentru ceea ce are el de apărat, cu prețul vieții. 
Toate partidele politice aflate la un moment dat la guvernare au contribuit instinctiv sau deliberat la situația în care militarii de carieră să fie priviți de societate ca profitori, ca mercenari flămânzi după bani nemeritați, ca un rău necesar, ca trădători de neam pentru că s-au aliat cu străinii și câte altele. Dar nu numai atât. 
Politicienii au insistat public pe ideea că gradele militare, mai ales cele mari, sunt o afacere de partid. Că militarii pot primi grade și funcții doar dacă sunt obedienți cu ei, cu politicienii. Că singura rațiune de a fi a militarilor este să îi servească pe ei, pe politicieni. Că asta este democrația!
De ce fac politicienii așa ceva? Din mai multe motive. Vor să își însușească din încredrea pe care publicul românesc o mai are încă în Armată, pentru a compensa neîncrederea pe care publicul o are în Parlament și în partidele politice. Vor să fie siguri că Armata nu va apăra poporul și democrația ce aparține exclusiv poporului, de politicienii cu agende anti-naționale. Vor să slăbească puterea militară a țării, pentru a face țara neatractivă pentru aliați și astfel să o izoleze, ca să poată face ce vor ei din țara asta. Și alte motive asemenea.
În aceste condiții, militarii își caută singuri argumentele pentru care să fie militari. Își răspund singuri la întrebarea intimă de ce și-ar pune ei viața în pericol, executând misiunile primite de la politicienii neprieteni și anti-naționali? 
Unul dintre răspunsurile posibile și prezente, care nu face decât să sporească tragismul situației, este că politienii ăștia, sub care servesc și de care depind militarii, nu sunt anti-naționali, nu sunt veroși, nu sunt neprietenii aliaților României, ci sunt niște martiri români, care se luptă cu dușmanii cei răi. Și cine sunt dușmanii cei răi, dacă nu cei care le vor răul acestor politicieni veroși, dar ai noștri, din popor, adică patrioți până în vrâful unghiilor lor tratate la manichiuristă? Cum cine? Occidentalii! Ăia care vin să ne spună nouă, la noi acasă, pe cine să judecăm, pe cine să condamnăm, pe cine să punem în fruntea statului și pe cine să dăm jos! Ăștia sunt!
Nu o să auziți prea multe de la militarii actualmente în serviciu, deoarece ei cred că manifestarea atitudinii lor față de politicieni înseamnă că fac politică și că ei nu au voie să facă politică, militari fiind. 
Așa cred ei, deși nu este așa, desigur. Militarii nu au voie să fie membri de partid nu pentru a nu face politică, ci doar pentru a nu avea subordonarea directă față de politicianul de la partid. Ca să nu fie cu militarii așa cum a fost cu cele două activiste de la partidul din Teleorman, plătite din banii copiilor sărmani de acolo. Doar de aceea nu pot fi militarii membri de partid politic. 
În tot cazul, auto-motivarea militarilor, în sensul de mai sus, este foarte vocală prin intermediul foștilor militari, actualmente pensionari de pensii militare de stat. Nu chiar toți, dar îngrijorător de mulți foști își exprimă în public, mai ales în rețelele de socializate, convingerea că cei mai corupți dintre politicieni sunt și cei mai patrioți dintre noi, că înlăturarea politicienilor corupți de la puterea în stat este o agresiune a Occidentului asupra României și o palmă dată demnității naționale. Ca să nu mai vorbim despre băgarea corpuților la închisoare, pentru fapte de corupție evidente, ceea ce este martirizare și trădare în același timp. 
Trist, chiar tragic, cum ziceam.