Pentru ca să poată domni într-o țară, legea trebuie să comunice tuturor celor care acceptă domnia ei câteva lucruri esențiale. De ce așa? Deoarece, în statele democratice, acelea în care domnește legea, state lipsite de instrumente represive, orice lege se impune ca atare, prin ea însăși, dar doar dacă este cunoscută, înțeleasă și acceptată. Este de bun simț să considerăm că, între aceste lucruri esențiale, pe care legea trebuie să le comunice oricărui cititor al ei, se află și definițiile sau măcar referințele de unde se poate afla definirea conținutului termenilor folosiți în textul legii. Așa că nu este de mirare că unele legi organice conțin un capitol, sau măcar un articol intitulat chiar astfel: „Definiții”.
Definițiile sunt importante. Așa că trecem direct la un exemplu despre cât de importante sunt ele. Să luăm Art. 404 din Codul penal (Legea 256/2009, actualizată în 2019). Acolo scrie așa: „Comunicarea de informații false: Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.” Avem aici o anume condiție obligatorie pentru care un mincinos ajunge în închisoare pentru minciună: punerea în pericol a securității naționale. Fără această condiție, mincinosul scapă doar cu rușinea de a fi fost prins mințind.
Doar că nu este deloc simplu să constatăm îndeplinirea condiției obligatorie, decât dacă știm ce înseamnă două noțiuni: (1) securitatea națională și (2) pericolul în care poate fi pusă securitatea națională.
Așa că dăm fuga la Legea nr. 51/1991 (republicată) privind securitatea națională a României, pe care o găsim în cea mai recentă redactare în Monitorul oficial nr. 190 din 18 martie 2014. Art. 1 din această lege ne comunică: „Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.
Sunt mai multe moduri de a citi acest articol. Unul este cel literal, în care considerăm că ceea ce este scris aici, cuvânt cu cuvânt, este exact ceea ce trebuie să înțelegem din textul legii. Altul este cel intuitiv, în care ne dăm cu părerea ce o fi vrut să spună legiuitorul, cu argumente mai pertinente sau mai ezoterice, după cititor. Altul este cel intermediat de un cititor pe care îl considerăm avizat să ne spună ce ar trebui să înțelegem din ceea ce citim. Cum ar fi de exemplu acel fost curtean constituțional șef, Zegrean parcă îl chema, care a proclamat că „Aceasta e măreția dreptului, toate legile lasă loc de interpretare” (conform ziare.com, 20 august 2012). Și mai este modul prevăzut de Codul civil, la Art. 9, care prevede că cine a emis norma de drept civil este și cel care poate da o interpretare normei, iar instanța de judecată poate interpreta legea civilă doar în cazul pe care îl are de judecat și nu la modul general valabil.
Fiind vorba despre o definiție prin lege, necesară unei discuții pe legea penală, sper că sunteți de acord că cel mai potrivit mod de lecturare, dintre cele de mai sus sau dintre altele pe care nu le-am mai amintit aici, ar fi primul, adică cel literal.
Utilizând acest mod, descoprim imediat că nu avem de a face cu o definiție. Art. 1 din Legea securității naționale ne spune doar ce „se înțelege” prin securitatea națională a României, nu ce ar fi ea, indiferent de ce ar înțelege cineva, chiar și atunci când nu este precizată persoana acelui cineva. Măcar dacă ar fi scris un îndemn imperativ, de tipul „prin securitate națională, toată lumea/oricine/fiecare trebuie să înțeleagă...” Dar impersonalul „se înțelege”, citit literal, cum ziceam, ne precizează că nu avem de a face cu o definiție propriu-zisă, ci doar cu o interpretare a unei definiții niciodată exprimate.
Practic, ar trebui să ne oprim aici cu lectura legii acesteia și să căutăm în altă parte o definiție-definiție a securității naționale. În Constituția României nu o găsim. Dar nu o găsim nici în alte legi. Dacă scriem „definirea/definiția securității naționale” pe motorul de căutare Google.com, vom primi vreo 203.000 de răspunsuri, dar prima pagină cu 10 răspunsuri ne propune texte din bloguri, după cel al legii, pe care deja l-am citit. Ceea ce înseamnă că, dacă ne oprim aici și nici nu găsim în altă parte vreo definiție a securității naționale, aplicabilă cazului penal de răspândire de informații false care ar pune în pericol această securitate națională, atunci nimeni nu va putea fi cercetat penal, inculpat, procesat, condamnat și trimis în pușcărie, vreodată, pentru o asemenea faptă.
Așa că vom face un rabat de la lectura literal riguroasă a textului de lege și vom considera că „se înțelege” ar fi echivalent cu „este”, deși nu sunt echivalente, în mod evident, în condițiile în care ceva ce este ar trebui să fie așa și în situația de completă neînțelegere a acelui ceva.
Să vedem atunci ce se înțelege prin securitatea națională a României! Cică ar trebui să se înțeleagă că securitatea națională este o stare. Nu orice stare, ci doar „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate”, care ar fi „necesară existenței și dezvoltării statului..., menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor”.
Deja avem cel puțin trei probleme de comunicare a legii:
(1) Nu știm ce e aia „stare de legalitate” și nici de unde am putea afla ce este.
(2) Nu știm ce e aia „stare de echilibru” și nici ce ar putea să însemne, din punct de vedere constituțional, legal sau normativ, cu referire la stat. Când un stat ar fi în starea de echilibru și cum ar arăta el în această stare?
Și (3) nu știm ce e aia „dezvoltarea statului”. Se referă cumva la dezvoltarea geografică, ori la dezvoltarea demografică, ori la ce dezvoltare? Este drept că textul, așa cum l-am citat inițial, vorbește despre „dezvoltarea statului național român, ca stat unitar, suveran, independent și indivizibil”, doar că aflăm din Constituția României că România este deja „stat național, suveran, unitar, independent și indivizibil” (Art.1(1)). Adică, România nu ar avea nici de ce și nici cum să se dezvolte în ceea ce deja este.
Aceste trei probleme sunt estențiale în înțelegerea a ceea ce este, prin lege, securitatea națională a României, securitate ce, dacă ar fi pusă în pericol prin răspândirea de informații false, ar fi salvată prin întemnițarea mincinosului de la unu la 5 ani. Putem oare găsi vreun mijloc de a le rezolva? Puțin probabil. Dar vă propun să reflectați la aceste probleme, după ce ne lămurim ce e ăla pericol la adresa securității naționale.
Nu există vreo definiție legală a „pericolului”, deși termenul este folosit în texte de lege, ca și când toată lumea ar ști ce înseamnă. Dicționarele însă îl definesc suficient de ambiguu ca să fie considerat conotativ sau să fie sinonim cu alte noțiuni frecvent folosite în literatura de specialitate cu subiectul securitatea națională, cum ar fi amenințarea și riscul.
Cu alte cuvinte, nicio minciună nu ar putea pune în pericol securitatea națională a României, atâta vreme cât nu știm ce e ăla un „pericol” și nici nu putem înțelege clar ce e aia „securitatea națională”. Sau, invers! Absolut orice minciună răspândită ca informație falsă, prin orice mijloace, poate duce la inculparea, procesarea și condamnarea cu închisoare a mincinosului, cu condiția ca procurorul și cu judecătorii să cadă de acord asupra înțelesului pe care îl dau ei, din capul lor, termenului de pericol și noțiunii de securitate națională.
Astfel că, în loc să domnească legea în ceea ce privește informarea corectă a publicului despre treburile publice, cu impact defavorabil asurpa libertății poporului suveran de a-și exercita această suveranitate, precum și asupra fiecărui cetățean de a beneficia de drepturile și libertățile garantate sau doar asigurate de statul său, în materia dezinformării, în România, va domni întotdeauna liberul arbitru al unui procuor și al câtorva judecători de la curți ierarhice de justiție.
Și asta doar din cauza comunicării defecte a legii, de parcă legea asta n-ar vrea să domnească chiar ea, în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu