Pentru o perioadă de aproape un sfert de secol (1831/1832 - 1856) cele două „Principate Dunărene” (Moldova și Țara Românească) s-au aflat sub autoritatea Rusiei, care a impus în fiecare dintre ele câte un Regulament organic.
Ceea ce era și bine, dar și rău. Era bine pentru că aceste principate se apropiau prin regulamentele organice (care erau un fel de pseudo-constituții) de ideea de stat și era rău pentru că aranjamentele statale din regulamente erau de tip feudal, în esență. Adică, îl legau pe țăran de munca câmpului ce nu îi aparținea și nu permiteau industrializarea decât sub forma micilor meseriași (bresle) și a comerțului cu produsele lor.
Cert este că sistemul de guvernare de tip feudal nu necesita existența statului ca atare, cu constituție, alegeri, servanți publici controlați de alegători (adică administrație publică), armată, educație de stat, infrastructură rutieră și de comunicații (poșta), justiție egală pentru toți, ordine publică, sănătate publică și așa mai departe.
Mai mult decât atât, sistemul feudal nu era despre dimenisunile/granițele provinciei/principatului decât în măsura în care suprafețele erau relevante pentru taxare. Adică, era important până unde se întind moșiile și către cine plătește dările moșierul. Atât. Această observație este importantă în ideea că mai multe provincii feudale nu aveau de ce să nutrească vise de unire între ele, dacă dările erau oricum plătite de locuitori fiecărui principe, care, la rândul său, plătea tribut altundeva, în afara și deasupra principatului său.
În schimb, sistemul industrial era mai ales despre teritorialitate, în condițiile în care teritoriu însemna piețe de materii prime, materiale, forță de muncă, energie, piețe de desfacere a produselor industriale, precum și căile de comunicații între toate acestea. Teritorialitate organizată cel mai potrivit pentru industrie sub formă statală. Stat care să fie suficient de cuprinzător, ca suprafață, și suficient de populat, pentru a putea dezvolta piețele despre care vorbeam mai sus. Mai ales forța de muncă era important să fie statalizată, adică să fie formată și pusă la dispoziția industriei prin asigurarea de către stat a bunurilor publice necesare cultivării, educării, ordonării și sănătății proletariatului.
De aceea, revoluțiile burgheze, care au dus la constituirea de state de tip industrial, chiar dacă nu au avut succes direct, nemijlocit, nici în Franța, nici în Prusia, nici în Austria, nici în Italia, au fost revoluții democratice, aducând în ecuația de decizie în stat o populație ignorată până atunci, în statul de tip feudal.
Și tot de aceea, unirile principatelor/provinciilor de tip feudal în state mari (Italia 1848 - 1871, Germania 1950 - 1871) au fost expresii ale necesităților de tip industrial.
Din această expunere de date istorice rezultă că, în 1856, la sfârșitul Războiului Crimeei, prin Pacea de la Paris, marile puteri protectoare (Austria, Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei, Rusia), au decis aranjamente pentru principatele române, favorabile ideii de scoatere a acestora din era feudală și deschiderii unei ferestre de oportunitate pentru ele, către era industrială. Instrumentală în această direcție a fost insistența Înaltei Porți, care păstra controlul de suzeranitate asupra principatelor (sub protectoratul marilor puteri), de se a pune capăt regulamentelor organice rusești, de a-i îndepărta pe principii de atunci de la putere în fiecare dintre provincii și de a se organiza alegeri pentru conducere și divane.
Doar așa a fost posibilă unirea acestor două principate românești, inițiată prin algerea aceluiași domnitor și în Moldova și în Țara Românească, la 24 februarie 1859.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu