Orgoliul nuclear al Rusiei

Singura cheie cu care poate fi descifrată retorica alambicată și agresivă a Federației Ruse, pe subiectul amenințărilor tranșante cu  folosirea arsenalului său nuclear ofensiv este cea a orgoliului nejustificat pe care conducerea de la Kremlin, cu Putin Vladimir Vladimirovici în frunte, îl exacerbează compulsiv, de mai bine de un deceniu încoace. 

 

Să ne înțelegem bine, de la început. Federația Rusă nu este Uniunea Sovietică. Și, ca actor internațional, nici nu poate fi măcar urmașa de fapt a Uniunii Sovietice, deoarece, spre deosebire de URSS, Rusia nu se poate constitui în pol de putere planetară, pe niciuna dintre coordonatele clasice, de la puterea militară, la cea politică, economică, culturală sau la puterea de civilizație.

 

Ca putere economică, Rusia este mai slabă decât Canada, care are o suprafață teritorială semnificativă, dar este populată doar de un sfert din cât este populația Rusiei. Iar ca nivel al produsului intern brut pe locuitor, Rusia se situează sub România cu trei locuri și cu vreo 2000 de dolari americani mai puțin.

 

Cât despre puterea militară efectivă a Rusiei, comparativ cu cea a Americii, trebuie să acceptăm că bugetul anual al Departamentului Apărării al Statelor Unite este ceva mai mare decât jumătatea produsului intern brut, creat în Federația Rusă prin munca celor 147 milioane de locuitori. Asta, în condițiile în care, din acel produs intern brut, guvernul rus cheltuiește doar o treime (adică întregul buget federal rus e mai mic cu 40 la sută decât bugetul militar american). Cât despre bugetul Ministerului Apărării al Federației Ruse, acesta este ceva mai modest decât bugetul alocat de Pentagon doar pentru cercetare și dezvoltare!

 

Singura paritate strategică reală între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii este în domeniul arsenalului de arme strategice ofensive, din triada nucleară (arme cu lansare de la sol - din silozuri, arme cu lansare de pe submarine și arme cu lansare din aer, de bombardierele strategice). Iar această paritate a fost obținută pe seama tratatului privind reducerea arsenalului strategic ofensiv nuclear, care a fost încheiat, în formă nouă, în 2010, la Praga. Și care este valabil și în zilele noastre. Cel puțin pe hârtie. 

 

Simultan cu agresiunea neprovocată, nejustificată și ilegală a Rusiei asupra Ucrainei, de la Kremlin, Putin a lansat și un șantaj nuclear global, dar având ca țintă declarată statele lumii de civilizație occidentală și în special pe cele din Europa, state pe care Putin declară că le consideră ca fiind satelitare sau subordonate (țări de mâna a doua) Statelor Unite. 

 

Șantaj nuclear care a avut trei componente: 

- militarizarea centralelor nucleare de pe teritoriul invadat al Ucrainei (ocuparea și transformarea lor în garnizoane, adică expunerea lor acțiunilor de luptă, în special de lovire din aer sau cu artileria), ceea ce se pretează șantajului cu catastrofa nucleară;

- amenințarea nevoalată că orice intervenție militară din afara Ucrainei dar în favoarea guvernului de la Kyiv va fi contracarată cu arme de distrugere în masă, mai ales nucleare și

- trecerea într-un stadiu de alertare superior a întregului arsenal nuclear strategic rus, astfel încât Putin să poată ordona oricând lovirea Statelor Unite și a aliaților ei, cu acele arme strategice nucleare ofensive, despre care e vorba în Noul Tratat START.

 

Prin această manevră de șantaj nuclear, Putin și-a asigurat exclusivitatea prezenței militare rusești în teatrul de război din Ucraina, precum și reținerea comunității de state civilizate occidental de a da posibilitatea ucrainenilor să lovească în vreun fel Federația Rusă, pe propriul ei teritoriu, prin sprijinul militar acordat, până la acest moment (adică nu arme ofensive în adâncime și nici rachete cu rază lungă de acțiune).

 

Cum bine am putut observa în acest an de război, șantajul nuclear rusesc a funcționat între parametrii impuși de Kremlin. 

 

În data de 21 februarie, adică acum câteva zile, adresându-se Adunării Federale, Putin a dedicat un capitol de 1000 de cuvinte, din lungul său discurs despre starea națiunii ruse, problemei tratatului START. Respectiv, problemei de paritate nucleară strategică ofensivă, între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii. 

 

Dacă lăsăm pe afară aspectele retorice, fără substanță, de ipocrizie combinată cu expresia complexelor de inferioritate, drapate ca și când ar fi fost complexe de superioritate, ce ne rămâne din cele 1000 de cuvinte dedicate subiectului este că Rusia își suspendă activitățile specifice, convenite prin Tratatul START, inclusiv prin Protocolul care face parte integrantă din el, deoarece are impresia că acel tratat îi este defavorabil, dacă nu chiar ar fi împotriva intereselor vitale ale Federației.

 

Cu alte cuvinte, Rusia nu iese din tratat. Nu îl denunță. Ci doar încetează să își îndeplinească obligațiile prevăzute expres în el. Cum ar fi cele de notificare și de primire a inspecțiilor. Mai mult decât atât, Rusia suspendă și activitatea Comisiei Consultative Bilaterale, astfel încât părțile - Rusia și SUA - nu vor mai putea să se întâlnească și să își clarifice nedumeririle pe care le au privind comportamentul sau atitudinile celeilalte părți.

 

Doar că Rusia a făcut asta încă de la mijlocul anului trecut. De atunci a refuzat să mai convoace Comisia Consultativă Bilaterală, care ar fi trebuit să se reunească de cel puțin două ori, până acum, dar nu a vrut Rusia. Ceea ce i-a putut da lui Putin motive să acuze Statele Unite că ar face unele activități neconforme cu Tratatul START, adică pe ascuns.

 

În context, la data de 3 februarie, anul acesta (cu aproape trei săptămâni înainte de discursul putinist), NATO a emis o declarație (statement) cu privire la Noul Tratat START, prin care cheamă Rusia la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin din tratat, prin facilitarea inspecțiilor Noului START pe teritoriul rusesc și prin revenirea la participarea în Comitetul Consultativ Bilateral, organul de implementare al tratatului (”call on Russia to fulfil its obligations under the Treaty by facilitating New START inspections on Russian territory, and by returning to participation in the Treaty’s implementation body, the BCC”).

 

Așa că Putin a deschis capitolul din discursul său dedicat acestui subiect cu observația că NATO ar face prin acea declarație un fel de „teatru al absurdului”, pretinzând Rusiei să accepte inspecții ale americanilor în locurile de pe teritoriul ei unde ea își pregătește loviturile împotriva Ucrainei și, prin Ucraina, împotriva NATO. 

 

După care și-a adus cu glas tare aminte că în NATO mai sunt și alte puteri nucleare decât SUA, respectiv Franța și Marea Britanie și a anunțat că ar fi interesat să includă și aceste state în paritatea sa cu America. Adică, să aibă Rusia un arsenal nuclear cu lansare terestră, de pe submarin sau din aer cât al Franței, Marii Britanii și Statelor Unite, la un loc. 

 

Ceea ce are sens, nu-i așa, dacă tot a declarat Putin că toți ăștia la un loc vor să distrugă complet Rusia.

 

Problema fiind, cum am spus, una de orgoliu, până la urmă. Orgoliu rusesc nejustificat. Căruia i-am putea alătura atributul de penibil, dacă materia din care a ales Putin să îl clădească nu ar fi cea mai distrugătoare posibil, din istoria multimilenară a omenirii.

Un an de război ce nu ar fi trebuit să fie

 Nimeni nu poate planifica un război la termen. Nici măcar kremlinezii, cei care au impresia că, în materie de război, improvizația este inovație, deși nici vorbă să fie așa. De unde rezultă că despre un an de război de agresiune, neprovocat, nejustificat și ilegal, al Federației Ruse asupra Ucrainei putem vorbi în termeni de bilanț calendaristic, dar fără nicio legătură cu evoluția situației din teatrul de război ori cu perspectivele încetării ostilităților și demarării pregătirilor pentru pace.

În primul rând, într-un an de război ne-am putut lămuri ce a fost adevărat și ce a fost fals, în declarațiile Moscovei, prin vocea lui Putin, privind premisele și mai ales intențiile declanșării invaziei asupra Ucrainei, în dimineața devreme, a zilei de 24 februarie 2022.

La ora locală 06:00, Putin Vladimir Vladimirovici se adresa Lumii, cu un discurs în care afirma că Rusia este nevoită să invadeze Ucraina deoarece:

- Statele Unite ale Americii ar fi un „imperiu al minciunii”, s-ar fi declarat victorioase, după războiul rece, și-ar fi impus propriile lor lege și ordine, prin forța militară, în diferite regiuni ale planetei, au încercat să folosească Rusia în propriul lor interes și să îi impună națiunii ruse  valori false, care să îi erodeze pe ruși și au adus baze militare, instalații și alte dispozitive militare agresive, până aproape de granițele Federației Ruse.

- Lecția istoriei învățată de Rusia, de la Uniunea Sovietică, este că nu trebuie să aibă încredere în Occident că nu o va ataca, cum a pățit URSS în 1941, astfel încât Federația Rusă nu trebuie să facă astăzi aceeași eroare, în condițiile în care „cei care aspiră la dominația mondială au declarat deschis că Rusia este inamicul lor”.

- Prezența militară a NATO în Ucraina ar fi inacceptabilă pentru Rusia, în condițiile în care „NATO nu este altceva decât un instrument din cutia cu unelte a politicii externe americane”. Această politică a Americii și aliaților ei, de îngrădire a Rusiei, este o problemă „de viață și de moarte, legată de viitorul însuși al națiunii ruse. (...) Este nu doar o amenințare la adresa intereselor rușilor, ci este o amenințare la existența lor ca stat suveran. Este o linie roșie (...) pe care deja au trecut-o” americanii și aliații lor occidentali.

- A devenit intolerabilă situația din Donbas, Ucraina. Rusia trebuie „să oprească atrocitățile, genocidul milioanelor de oameni care trăiesc acolo și care și-au pus speranțele în Rusia”.  Asta, în condițiile în care, „urmărindu-și propriile scopuri, statele conducătoare din NATO îi sprijină pe naționaliștii de extremă dreapta și pe neo-naziștii din Ucraina”.

- Rusia are antecedente când a folosit militarii săi pentru „a respinge teroriștii din Caucaz, menținând integritatea statului”, pentru a sprijini populația din Crimeea și Sevastopol, pentru a crea „un scut care să prevină ca teroriștii din Siria să penetreze Rusia”, toate acestea fiind instanțe în care Rusia s-a apărat, neavând altă alternativă.

În același discurs, Putin a anunțat declanșarea „unei operații militare speciale”, cu scopul de „a proteja oamenii care, de opt ani deja, fac față umilințelor și genocidului săvârșite de regimul de la Kiev”. Scop pentru care rușii vor căuta „demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, precum și aducerea la judecată a celor care au săvârșit numeroase crime sângeroase împotriva civililor, inclusiv împotriva cetățenilor Federației Ruse”.

La împlinirea unui an de război, putrem vedea cu ochiul liber că agresiunea Rusiei asupra Ucrainei nu a rezolvat niciuna dintre premisele enunțate de președintele rus Putin. Din contră. 

Statele Unite ale Americii au condus în acest an o coaliție de state occidentale, din toată lumea, pentru denunțarea agresiunii rusești ca fiind neprovocată, nejustificată și mai ales ilegală, din perspectiva dreptului internațional, dar și pentru sprijinirea apărării Ucrainei sub toate aspectele, mai puțin contribuția cu forțe, pe front. O coaliție de mare reziliență, ce a avut susținerea prin votul a peste 140 de state membre ale Națiunilor Unite (cu doar 5 state, inclusiv Rusia, votând împotrivă), în două adunări generale ONU.

NATO și-a maximizat prezența în apropierea Rusiei, pe care o consideră de un an încoace  ca pe cea mai mare amenințare la pacea și securitatea Europei, de la cel de-al doilea război mondial încoace. Două state europene neutre, Finlanda și Suedia, s-au răzgândit în privința neutralității lor și au demarat prcesul de intrare în Alianța nord-atlantică, ceea ce va aduce (a adus de facto) NATO la frontiera Rusiei cu Finlanda.

În Donbas, în loc să fie oprite pretinsele „atrocități și genocidul milioanelor de oameni” de acolo, săvârșite de Ucraina, după afirmațiile lui Putin, au avut loc în acest an de război masive dislocări de populație, răpiri de copii, crime împotriva umanității, săvârșite de militarii ruși, distrugeri uriașe de obiective și de infrastructură civile, iar Rusia a suferit pierderi cu sutele de militari pe zi.

Este drept că, sub conducerea Kremlinului, forțele militare ruse au făcut în Ucraina, în regiunile incluse în teatrul de război propiu-zis, ceea ce făcuseră și în Cecenia, și în Siria, adică distrugeri, crime în masă, dar acestea nu au dus nici la vreo victorie a acestor forțe, nici la atingerea vreunui obiectiv politic, altul decât anihilarea parțială a Ucrainei ca stat și ca națiune liberă și suverană.

Aceasta este proporția dintre afirmațiile președintelui Rusiei și faptele Rusiei, la un an de război.

În minus, în dimineața zilei declanșării războiului, Putin spunea, textual: „Nu avem planuri de ocupare a teritoriului Ucrainei. Nu intenționăm să impunem nimic nimănui, prin forță”. 

După care, parlamentul rus a votat în unanimitate desprinderea din Ucraina și încorporarea în Federația Rusă a nu mai puțin de patru regiuni, transformate pe hârtie în republici independente, din estul Ucrainei și de-a lungul țărmului ucrainean al Mării Azov. Deși nici la momentul anexării prin vot, nici după aceea, Rusia nu a obținut prezența sau controlul militar integral al niciunuia dintre aceste regiuni. Și a mai și fost alungată din singurul oraș mare, capitală de regiune/oblast, pe care îl ocupase temporar.

Toate aceste observații puteau fi făcute oricând, nu numai la împlinirea unui an de dezastru umanitar, de crime de război, de crime împotriva umanității, de bulversarea vieții unor oameni pașnici și civilizați, cu zecile de milioane, doar pentru că Putin este îngrozit la perspectiva că cineva din afara Mamei Rusia ar insista ca și în Rusia să fie democrație, așa cum este în toate statele civilizate ale Lumii.

Sunteți gata pentru dezastru?

 Am fost întrebat oare de ce oficialitățile românești nu comunică cu publicul în materie de dezastre naturale sau dezastre produse de mâna omului? Răspunsul meu scurt a fost că nicio autoritate publică, de niciunde, nu va face pentru public mai mult decât i-ar cere publicul să facă. 

Așa că oficialitățile românești tac în materia comunicării cu publicul pe tema dezastrelor deoarece publicul nostru național nu vrea să le audă spunându-i cum stă treaba cu „satisfacerea voinței poporului și cu adaptarea procesului de guvernare pentru gestionarea riscurilor care implică decisiv publicul”, cum ar fi spus în românește Thomas Jefferson, acum vreo 250 de ani.

Mai precis, publicul național din România nu le cere guvernanților săi niciodată să îi satisfacă lui, publicului, dreptul constituțional la informație (Articolul 31). Drept la informație ce are două componente majore, la fel de importante: accesul neîngrădit al publicului la „orice informație de interes public” și obligația autorităților „să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”. 

Adică, fiecare cetățean dar și fiecare comunitate, inclusiv națiunea întreagă, are dreptul să îi întrebe pe guvernanții săi, cei care populează organele reprezentative, prin care poporul își exercită suveranitatea, precum și autoritățile și instituțiile publice, iar guvernanții aceia au obligația să răspundă publicului și fiecărui cetățean la orice întrebare. 

În același timp, autoritățile publice, centrale și locale, au obligația să informeze publicul și atunci când nu sunt întrebate, dacă subiectul informației este despre activitatea lor și despre orice problemă de interes pentru orice persoană din public.

La noi, în România constituțională, nici vorbă ca autoritățile să își onoreze această obligație duală, cea de a răspunde la solicitările de informații complet și oportun, precum și cea de a informa corect publicul, chiar dacă nu sunt întrebate. 

De ce nu? Cum spuneam, răspunsul simplu este că nu li se cere, din partea publicului, să facă așa ceva. Asta, indiferent de subiect.

Dar există gama de subiecte despre riscul ca o comunitate din România să pățească un dezastru natural (alunecare de teren, caniculă, cutremur, inundație, îngheț...) sau un dezastru produs de mâna omului (accident nuclear, prăbușire de clădiri, distrugere de infrastructură rutieră, de comunicații, de energie etc.). Acestea sunt subiecte despre care publicul trebuie să afle de la autoritățile sale fără să le întrebe. 

În primul rând, nici nu ar ști publicul ce să întrebe. În al doilea rând, publicul nu știe niciodată ce rol urmează să joace în caz de dezastru natural sau uman, dacă nu este inclus în vreun plan și nu i se spune cum e cu planul acela. În al treilea rând, nu are de unde să știe publicul ce parte din pregătirile de a face față unui dezastru cu risc mai mare sau mai modest de producere îi revine autorităților și ce parte îi revine lui sau fiecărui membru al publicului. 

De unde și obligativitatea autorităților centrale și locale să adopte politici de informare publică în pregătirea pentru dezastre naturale ori produse de mâna omului, cu risc mai mare sau mai mic de a se produce, precum și pentru resolvarea cazurilor în care asemenea dezastre se produc. 

Politici publice, fără îndoială, care să fie apoi materializate în planuri de măsuri pentru informarea publicului în mod oportun, continuu și mai ales credibil. 

La rândul lor, planurile de măsuri trebuie finanțate/bugetate, instituțiile care le aplică trebuie pregătite, personalul din acele instituții trebuie instruit, canalele de comunicare în masă trebuie asigurate și din punct de vedere tehnic/al infrastructurii și din punct de vedere al conținutului mesajului, ca să funcționeze neîntrerupt, înainte de dezastru, pe timpul producerii dezastrului și în urma dezastrului.

După care ar urma exerciții, testări, introducerea în cultura locală și națională a cutumelor de informare publică despre riscul producerii dezastrelor și așa mai departe.

Vorbim deci despre o muncă de instituționalizare a comunicării de risc, în caz de dezastru. 

Niciun guvernant nu va depune o asemenea muncă, de capul său. Mai ales că munca asta de instituționalizare a comunicării de risc presupune cunoaștere, expertiză chiar, presupune resurse și mai ales presupune onestitate guvernamentală și grijă față de om și față de comunitate. Adică, chestii pe care niciun guvernant nu le agrează și nu le-ar face de bună voie. 

Așa că avem un aparent cerc vicios. În care guvernanții români, indiferent de culoarea lor politică, nu informează publicul pe subiectul riscului de dezastru natural sau uman, deoarece publicul însuși nu îi întreabă pe guvernanții săi cum stă treaba cu așa ceva, iar publicul nu știe ce să întrebe și atunci tace. Tăcere ce este satisfăcătoare pentru guvernanți, care pot să tacă și ei, liniștiți și fără vină.

De este cercul acesta doar aparent vicios? Deoarece el se închide doar dacă publicul național sau local nu vrea să știe de la guvernanții săi despre ce e vorba cu cutremurul, de exemplu. 

Publicul nu este niciodată incapabil să le pretindă autorităților să îi satisfacă lui, publicului, dreptul la informare, pe orice subiect, inclusiv pe cel despre riscul de dezastru. 

Atunci când publicul național sau local nu le cere guveranților să îl informeze despre riscul de dezastru, sub toate aspectele relevante, inclusiv ce rol ar avea el într-o asemenea situație, acel public ori este nepăsător, indolent chiar cu soarta lui, ori se informează din altă parte, decât de la autoritățile ce îi asigură bunurile publice naționale sau comunitare.

De unde și observația că un asemenea cerc al comunicării în buclă între public, guvernanți și din nou public este un cerc doar aparent vicios. 

Spre satisfacția celor care își fac o meserie sau măcar își sigură un beneficiu de pe urma faptului că publicul preferă să se informeze de la tabloide scrise sau audio-vizuale, sau din rețelele de socializare virtuală, unde urmărește cu milioanele tot felul de „influencers”, unul mai imoral decât altul, ori de la „Baba Omida”. 

În loc ca publicul să prefere să fie informat de autoritățile pe care le alege el, liber și periodic, ca să îl guverneze.