La bună vedere

Acum un an, am devenit un „profil” pe Facebook și mi-am făcut, cât am putut eu de selectiv, câțiva prieteni virtuali. Mi-am dorit să aflu de la ei cum gândesc, ce fac bine în viață și de ce sau cine le pare rău și altele asemenea care fac și leagă prieteniile. De-a lungul anului, am aflat, fără să întreb, cine cu cine s-a măritat, sau cine pe unde a fost și ce a mâncat pe acolo, adică lucruri memorabile și comentabile între prieteni din lumea materială, care se cunosc tactil și olfactiv dar mai puțin impresionante pentru lumea virtuală, dacă nu ești lovit de sindromul uitatului pe fereastră în casa omului, cunoscut sub numele de Big Brother. Foarte rar, am mai aflat și cine este supărat pe cine pentru treburile încurcate ale țării.

Asta nu pentru că prietenii mei virtuali nu ar fi avut și alte gânduri, idei, sentimente și trăiri de moment împărtășite pe „rețeaua de socializare” Facebook. Este posibil și chiar probabil ca ei și ele să fi avut mult mai multe de spus, din ceea ce m-ar fi interesat cu adevărat despre ei, dar spusele lor nu au ajuns la mine.

Concluzia este că Facebook nu se potrivește schimbului de idei între prieteni virtuali. Ca urmare, voi păstra „profilul” meu doar pentru prietenii în carne și oase, ce ne cunoaștem din lumea reală și ne pasă unde am fost, ce am văzut și mâncat și ce ne place sau nu la un moment dat.

Pentru toți ceilalți prieteni virtuali, care cred că au ceva relevant să îmi spună sau să împărtășească cu mine, accept cu plăcere să îi „urmăresc” pe Twitter, dacă mă vor informa despre prezența lor acolo. La fel, dacă oricare dintre ei sau ele cred că am ceva să le spun care merită citit, mă vor găsi tot pe Twitter (http://twitter.com/#!/Hari_B_M), care este un mediu mult mai prietenos în a informa urmăritorul cu evenimentele volunare ale celui urmărit.

Și va veni 1 Decembrie

Pe data de 1 Decembrie, în fiecare an, românii de azi se revendică fiii naturali ai părinților patriei de demult. Asta deși, cu excepția acelui moment al nașterii, ei au fost, și sunt și astăzi, crescuți de străini. La fel ca în cazul copiilor adoptați, de câte ori li se spune sau li se reamintește acest lucru, reacția lor este una distructivă sau autodistructivă.

Anul acesta 2010, mai mult ca oricând, ne pregătim să verificăm din nou această observație.

De 1 Decembrie, vremea va fi prea caldă și uscată pentru prima zi a sezonului rece, tancurile cele vechi, dar românești, vor străluci în paradă, la fel ca și cele câteva elicoptere, tot vechi dar românești, ce mai au permis de zbor. Unele vor trece pe sub Arcul de Triumf, altele vor zbura pe deasupra, ca niște fantome ale ceea ce ar fi putut fi România și nu este.

La tribuna oficială, în locul cel mai de onoare, va sta întâiul copil al țării, cel adoptat de două ori. Cu vrăjitorul său de casă în dreapta și cu muza cea coaptă în stânga sa, el va prezida parada de Ziua României ca și când aceasta nici nu ar mai fi venit și anul ăsta dacă nu ar fi fost el. Televiziunile cele bune cu el vor sublinia devotamentul și dăruirea oștenilor și polițiștilor ce defilează de-a valma, demonstrând că nici tăierile de soldă, nici amenințările că nu vor mai avea penisii cum credeau, nici că sunt conduși de miniștrii lor de doi bani nu îi pot împiedeca să își îndeplinească, cu pieptul scos în afară și bărbia ridicată, datoria lor sacră de a da onorul comandantului suprem.

Televiziunile cele rele vor reaminti că poporul este condus de domnul președinte împreună cu o șleahtă de corupți și ticăloși, chiar dacă nu vor folosi exact aceste epitete, de frica amenzii de zece mii de lei încă noi, care se dă automat în cazul în care puterea este criticată fără dovezi concrete și prezentate odată cu invectivele. Apoi, sau simultan, depinde de scenariu, vor introduce incantații despre românii care trebuie să își onoreze calitatea de popor, dar nu o fac.

În timpul acela, de 1 Decembrie, românii vor zice: uite, suntem un neam, un popor așa cum s-a născut el din zămislirea părintească acum nouăzeci și doi de ani. Este drept că am fost, mai tot timpul, ori crescuți de străini, ori sub stăpânire străină, ori conduși de slugile stăpânilor din afară, dar nu contează! Acum suntem noi înșine, așa orfani și liberi să ne alegem calea în viața nației. Și, după ce ne-am ales-o, să o parcurgem cu voioșie spre glorioase realizări viitoare.

Și, doar atunci când le va fi atât de greu încât ș-ar da și libertatea asta pe o bucată de pâine, românii se vor întoarce către părinții lor adoptivi. Aceștia din urmă se vor arăta oarecum nerăbdători să îi primească din nou în casa lor, dar și nedumeriți de ce preferă românii să trăiască în mizerie când ar putea trăi la fel ca ceilalți copii din această mare familie europeană.