Huiduitul național

Pe parcursul a patru zile, domnul Băsescu Traian, președintele României, a ținut un „mesaj”, un „discurs” și un interviu. Aceste cuvântări prezidențiale au fost amplu mediatizate, transmise în direct și în reluare, precum și conspectate riguros de toate mijloacele de informare în masă, fie ele audio-vizuale sau scrise.

În condițiile în care Programul de guvernare, ce tocmai a fost aprobat de Parlament, cu putere de lege, odată cu investirea actualului guvern Ungureanu, este deja dat uitării și nu face deloc obiectul ordonării muncii Executivului pentru admnistrarea domeniului public, aceste cuvântări sunt tot ce poate fi mai aproape de indicații și chiar politici de guvernare a României de actuala „putere”. Deci, ar trebui să fie importante și atent investigate de oricine este interesat de mersul treburilor publice în Țară.

Numai că, acest comportament prezidențial, de a se cere la tribună ca să dea un mesaj Parlamentului și de a cuvânta cu alte două ocazii orchestrate special pentru el, este total nepotrivit cu regimul politic din România, ce se arogă a fi unul democratic, bazat pe domnia legii.

Ceea ce a făcut domnul Băsescu zilele acestea este copiat până la cel mai insignifiant detaliu după sistemul de emitere a „documentelor politice” în cadrul sistemului totalitar comunist, în care cuvântările tovarășului Nicolae Ceaușescu deveneau imediat programe de guvernare și politici publice.

Similitudinile între cele două situații sunt uimitoare. Domnul Băsescu bate câmpii exact la fel ca tovarășul Ceaușescu, adică sare de la un subiect la altul fără nici o noimă. Și, la fel ca acesta, folosește concepte, noțiuni și chiar cuvinte cărora nu le cunoaște înțelesul, și face asta pentru a numi realități despre care nu are habar, cum sunt cele economice sau sociale. Ca să nu mai vorbim de lipsa totală a oricărei viziuni politice pe termen scurt, mediu sau lung.

Atât agențiile de propagandă guvernamentală, cât și presa de opoziție au evidențiat, în conspectele lor, anumte „mesaje” sau „direcții de acțiune” emise sau stabilite de domnul Băsescu, asupra cărora nu are nici un rost să ne oprim. Dacă acestea vor avea sau nu vreo însemnătate în viața noastră, rămâne de văzut.

Ceea ce putem remarca aici este că domnului Băsescu nu îi place să joace în rolul huiduitului național.

Fapt ce este atât de înțeles, cât și surprinzător, în același timp.

Este surprinzător pentru că nu ne-am fi așteptat ca domnul Băsescu, care s-a străduit cu îndârjire să își creeze un renume de bărbat cu obrazul gros, foarte încrezător în sine, până la misoginism și grobialitate, să dezvolte acum sentimente atât de delicate ca umilirea sau jignirea.

Dar este și de înțeles, pentru că domnul Băsescu este foarte influențat și influențabil de „undele” benefice sau, după caz, malefice, provenite din eter sau din ezoter.

Ca orice personalitate formată mai degrabă la „școala vieții” decât la școala științei și a muncii inteligente, domnia sa nu își poate explica, în intimitatea cugetării sale, succesele pe care le-a obținut pe parcursul existenței sale decât prin paranormal.

Pentru că nu este normal ca repetentul sau prostul clasei să ajungă șeful tuturor, deasupra celor bine pregătiți și educați, cum nu este normal ca un ins cu o inteligență mediocră să îi „prostească” cu atâta ușurință pe alții, mult mai deștepți decât el.

Ori, acest paranormal, condimentat cu personaje pitorești cum este domnul Manolea și cu cravate sau lenjerie de culoare mov ori violet, are, în închipuirea prezidențială, două fețe. Una favorabilă, care l-a ajutat pe domnul Băsescu să ajungă ceea ce nu ar fi meritat niciodată să fie, precum și una care îi face rău.

De aceea, domnul Băsescu Traian, președintele României, își pierde deosebit de ușor cumpătul, ori de câte ori este huiduit. Pentru că este bântuit de spiritul răului, venit din astral special pentru domnia sa.

Ceea ce îi dorim și pe mai departe, mai ales dacă aceste urări sunt făcute în Piață.

Nasul egipteanului

New York Times ne-a povestit că Partidul Nour din Egipt, islamist și ultra-conservator, l-a dat afară pe domnul Anwar-el-Balkimy, parlamentar în noul Parlament de la Cairo. Asta, după ce, cu câteva zile mai devreme, majoritatea parlamentarilor din același partid s-au perindat pe la căpătâiul patului de spital al aceluiași Anwar-el-Balkimy, cu vorbe de compasiune și urări de însănătoșire grabnică.

Domnul Anwar a fost găsit cu nasul în cârpe, cum se zice prin mahalalele Bucureștilor, sau cu el bandajat, cum se zice prin spitale. Și, întrebându-se lumea ce s-a întâmplat, domnul Anwar a spus că a fost victima unei agresiuni violente, săvârșite de mai mulți indivizi mascați și înarmați. Pe acest considerent, chiar Ministerul de Interne egiptean s-a interesat de soarta domnului Anwar-el-Balkimy și i-a înaintat regretele sale pentru suferința prin care a trecut.

Numai că acest domn deputat s-a aflat în spital, cu nasul bandajat, pentru că s-a gândit domnia sa că nu se face să fii deputat în primul Parlament democratic al Egiptului și să ai nasul mare. Așa că și-a comandat o operație estetică.

Dar, domnia sa nu putea recunoaște un asemenea adevăr. Și asta, nu din cochetărie, ci din rațiuni de partid. Pentru că domnul el-Balkimy a ajuns în Parlament pe listele partidului născut din mișcarea islamistă Salafi, care, în conservatorismul ei, crede că modificarea voluntară a anatomiei proprii este un păcat.

Așa că domnul deputat a făcut ceea ce știa domnia sa mai bine, ca orice politician fără frontiere – a mințit cu seninătate. S-a prefăcut că este o victimă a „sistemului” violent și contondent, rezultat din schimbarea de conducere politică la Cairo.

Numai că acest fapt, prin simpla sa banalitate, nu poate fi o știre.

Însă faptul că un partid politic, indiferent de culoare sau nuanțe, își impune cu fermitate principiile și scoate din rândurile sale pe oricine nu acceptă aceste principii sau percepte, este unul cu adevărat remarcabil.

Orice comparații cu situația politică din România vă aparțin în exclusivitate...