Lovit de stat

Când grupurile parlamentare ale Uniunii Social Liberale au reușit să atragă alți parlamentari, în principal pe dezertorii de mai ieri din partidele lor, adăpostiți acum la UNPR-ul domnului general „cu patru stele” Oprea G., obținând, astfel, majoritatea în camerele Parlamentului României, doamnele și domnii de la Partidul Democrat Liberal nu au zis nimic.

Apoi, când această nouă majoritate l-a înlocuit pe domnul Blaga de la PDL, președintele de atunci al Senatului și proaspătul președinte al aceluiași PDL cu domnul Antonescu de la liberali, domnul Blaga și, apoi, mai mulți membri și simpatizanți ai partidului domniei sale nu au mai tăcut, ci au strigat că avem de-a face cu o lovitură de stat.

            Câteva zeci de ore mai târziu, doamna Anastase, tot de la PDL și, pe atunci, președintele Camerei Deputaților, a fost la fel de înlocuită cu cineva de la noua majoritate. Dându-și seama că nu au strigat prea tare de prima dată, acum pedeliștii și simpatizanții lor au strigat atât de tare „lovitură de stat”, încât au speriat câțiva „corespondenți” de presă occidentali, care au preluat sintagma în relatările lor. Fără mare efect în rândul cititorilor, din păcate pentru ei.

            Imediat ce aceiași majoritate de conjunctură a adus pe agenda de vară a Parlamentului suspendarea președintelui României, adică a domnului Băsescu Traian, strigătul despre lovitura de stat a devenit unul unanim. Doamna Macovei de la Parlamentul European chiar a strigat atât de tare încât s-a auzit în toată clădirea Altiero Spinelli din Bruxelles, pe când domnul Băsescu, personal, a folosit această sintagmă în convorbirile particulare în care s-a plâns, ca un copil căruia i s-a luat jucăria, că este suspendat, convorbiri pe care le-a avut cu anumiți „leaderi” europeni și „prieteni personali”, dintre care se detașează șefa guvernului german, Frau Merkel.

            Deși, între timp, atât toată lumea de bună credință cât și Curtea Constituțională a României s-au lămurit că aceste înlocuiri din funcții nu s-au făcut în contextul unei lovituri de stat și nici că ele înșile ar însemna o asemenea lovitură, domnul Băsescu continuă să atragă atenția publicului prin descrierea situației în care se află, de suspendat în vederea demiterii din funcția prezidențială, prin referendum popular, ca fiind tot LOVITURĂ DE STAT.

            Este interesant cum, din toate sintagmele consacrate în literatura științelor politice, doamnele și domnii pedeliști s-au oprit tocmai la aceasta, de lovitură de stat. Oare, domniile lor l-or fi citit pe unul dintre teoriticienii cei mai cunoscuți ai fenomenului, domnul Edward N. Luttwak? Sau, măcar l-au consultat? Nu de alta, dar domnul Luttwak este autorul „Manualului practic despre lovitura de stat”, este de origine din Arad, România și un fin și intim cunoscător al realităților politice, strategice și nu numai din țara sa natală, chiar dacă s-a consacrat științific și profesional ca american.

            Întreb asta pentru că, dacă l-ar fi citit sau s-ar fi consultat cu domnul Luttwak, ar fi aflat că o lovitură de stat presupune un grup modest sau limitat ca număr, ce pune mâna pe elementele de conducere în stat în mod instantaneu, prin exercitarea unei anumite forme de putere. Mai aproape de înțelesul general al noțiunii de lovitură de stat ar fi puterea militară, sau cea oferită de forțele paramilitare, ori de serviciile secrete. În tot cazul această putere trebuie să fie ceva mai mare decât cea care protejează, în mod normal, persoanele aflate în acele posturi de conducere în stat.

            Desigur, nimeni nu s-a gândit că majoritatea parlamentară ar putea fi o asemena formă de putere. Aici am avea prima inovație românească în materie. Este drept că, în alte părți, această alternață la conducerea politică se numește schimbare democratică a conducerii politice, dar, dacă domnul Băsescu vrea să zică lumii că este lovitură de stat, de ce să nu îl lăsăm?!

            Am putea accepta și alte inovații. De exemplu, deoarece realitatea de la noi este altfel decât cea descrisă în definiția general acceptată a loviturii de stat, am putea introduce un nou concept, cel al LOVIRII de stat, în locul LOVITURII de stat, care să se potrivească acestei realități românești.

            Diferența ar fi că, pe când lovitura de stat înseamnă o lovitură primită de statul în cauză, lovirea de stat ar fi o lovitură pe care statul o administrează persoanei din fruntea sa, care nu mai are ce căuta acolo.

            Sau, am putea adapta realitatea la definiție. Adică, să dăm o lovitură de stat de-adevăratelea, acum, imediat, în timp ce domnul Băsescu nu obosește să îi strige numele.

            Unul din tipurile de lovitură de stat este cel numit „gardian”. Lovitura de stat de tip gardian înseamnă numai îndepărtarea din funcții a unuia sau mai multor înalți oficiali, fără schimbarea structurii și compoziției instituțiilor statului. Teoria recunoaște acest tip atunci când lovitura de stat are ca obiectiv stârpirea dintr-odată a corupției endemice ce a cuprins administrația publică centrală, ori pentru că persoanele îndepărtate erau o frână reală în introducerea ordinii în stat ori a eficienței actului de guvernare.

            Într-o asemenea realitate, nu ar mai fi nevoie de campanie electorală și referendum național de demitere a demnitarului corupt, ineficient și dezordonat în acțiune. Atât domnia sa, cât și ceilalți trei îndepărtați, respectiv președintele Senatului, președintele Camerei Deputaților și avocatul poporului ar trebui doar să fie deferiți imediat justiției, pentru a fi îndepărtați din viața publică și pentru a-i incapacita să mai ocupe vreodată funcțiile pe care le-au deținut și le-au îndeplinit atât de prost.

            Astfel, le-am da dreptate să tot strige „lovitură de stat – lovitură de stat” și, în același timp, i-am lovi cu statul în cap, până înțeleg că ei nu aveau oricum ce căuta acolo, în funcțiile din care au fost îndepărtați de forța majorității parlamentare.

Cât vă costă?

Știți cât câștigați sau cât pierdeți dacă votați DA la referendumul de demitere a domnului Băsescu Traian, de duminică, 29 iulie 2012? Sau, v-ați gândit cât câștigați ori cât pierdeți dacă votați NU la același referendum? Ca să nu mai vorbim de cât ați câștiga ori cât ați pierde dacă nici nu votați, ci stați acasă în aceiași zi?

Există o teorie care se ocupă de asemenea lucruri. Ea se numește Opțiunea Rațională, în engleză Rational Choice, și se bazează pe prezumția că cetățeanul votează în funcție de rezultatul unui proces interior de cântărire rațională a avantajelor și dezavantajelor tuturor variantelor posibile de alegere.

Este drept că această teorie a fost dezvoltată în societatea occidentală, unde relația dintre cetățeanul individual și statul colectiv este bine înțeleasă și de unii și de alții, adică și de populație și de politicieni, iar fiecare tabără încearcă să își maximizeze profitul sau avantajele de pe urma acestei relații. Ori, această maximizare nu se poate face decât rațional.

La noi, teoria respectivă nu a fost aplicată încă, din motive evidente. Nici populația și nici politicienii nu sunt interesați de exercițiul rațional al alegerii în politica românească. În locul lui, este preferat exercițiul șmecheririi. Adică, în loc să mă gândesc ce este mai bine pentru mine, mă gândesc cum să îi fraieresc pe ceilalți, fie ei statul sau concetățenii mei. Numai că și ceilalți gândesc și acționează exact la fel, încercând să mă șmecherească de fiecare dată.

Spre deosebire de opțiunea rațională, care urmărește maximizarea avantajelor într-o relație cetățean – stat, opțiunea șmecherească urmărește maximizarea pierderilor celuilalt, în aceiași relație cetățean –stat. În aceste condiții, este ușor de înțeles de ce și unii și alții sunt, în cele din urmă, perdanți. Cum bine știm, statul o duce din ce în ce mai rău, iar cetățenii săi sunt din ce în ce mai săraci și nefericiți.

Această tragedie provine din faptul că statul este alcătuit ca și când ar funcționa pe principiul opțiunii raționale și nu al celei șmecherești, ce, în fapt, domnește aici. De aceea, marii exponenți ai acestei opțiuni șmecherești vor să „reformeze” acest stat și să îl aducă mai aproape de ceea ce le trebuie pentru a fi ei șmecherii cei mari.

Alternativa este, fără dubiu, reformarea publicului și politicienilor, pentru a se simți comfortabil în statul croit pe modelul opțiunii raționale.

Această reformare nu se poate face peste noapte. În Occident, lucrurile acestea despre cetățean și stat se învață la școală, încă din clasele primare. Activiștii lor fac școli de partid pentru așa ceva. Presa și televiziunile de stat dedică un timp amplu discutării în detaliu a tuturor aspectelor relațiilor raționale dintre cetățean și colectivitate. Astfel încât oamenii se nasc, cresc și trăiesc în aceste condiții de cunoaștere și înțelegere a problematicii opțiunii raționale, chiar dacă nu îi spun, tot timpul, așa.

La noi, în România, învățământul românesc de stat preferă să dezvolte cursuri de religie și le ignoră complet pe cele de bună guvernare. Școlile de partid discută metode de fraierire electorală în locul subiectelor de promovare a bunăstării prin acțiune politică. Iar presa și televiziunile sunt mai mult mijloace de propagandă decât de informare.

Și, totuși, dacă vrem să ne reformăm noi mai degrabă decât statul, trebuie să pornim de undeva.

Un bun punct de pornire ar putea fi referendumul din 29 iulie. Deocamdată, și domnul Băsescu Traian Suspendatu și cei care l-au suspendat apelează la motivarea irațională a dumneavoastră pentru a vota DA sau NU, ori pentru a sta acasă, ceea ce, în condițiile concrete ale acestui referendum, este echivalent cu a vota NU.

Vi se cere să îl urâți sau să îl iubiți pe Băsescu. Vi se solicită să scăpați Țara de el, ori să îl apărați pe el de Țara ce îi este împotivă. Sunteți amenințați cu pierderea demnității naționale dacă domnul Băsescu nu este demis, ori cu oprobiul „Europei”, dacă este demis. Atât opozanții cât și simpatizanții băsescului sunt făcuți de râs pe cele mai deșuchiate motive. Asta dacă nu sunt direct înjurați de mamă. Subiectul dezbaterilor publice este mutat de pe ceea ce a făcut și ce înseamnă domnul Băsescu pe orice altceva, de la plagiatul prezumat de acum zece ani al actualului premier și până la rochia de mireasă a doamnei Udrea, care nici nu prea era, de mini ce purta domnia sa la acel moment.

Ce-ar fi dacă, pe 29 iulie 2012, ați apela la rațiune în alegerea dumneavoastră? Dacă v-ați gândi să „țineți” cu unii sau cu alții doar la fotbal, ori la Românii au talent, iar la politică să nu mai „țineți” nici cu unii, nici cu alții, ci doar să vă gândiți ce câștigați ori ce pierdeți de pe urma votului dumneavoastră?

Ceaușescu și poporul

Pentru cei care au trăit pe vremea aceea și care mai trăiesc și astăzi, credeți că Nicolae Ceaușescu ar mai fi căzut, dacă, în decembrie 1989, ar fi fost vorba să alegeți între el și domnul Ion Iliescu? Dacă nu s-ar fi văzut la televizor că întreg poporul român este împotriva sa, ci doar că domnul Iliescu vrea să îi ia locul, ați mai fi fost de acord cu schimbarea de regim?

Dacă ar fi venit toată televiziunea, că doar una era, precum și cele trei ziare de atunci și v-ar fi zis că, dacă pică Ceaușescu, lumea așa cum o știți va dispărea și în locul ei va veni alta, mult mai complicată și mai grea, ați mai fi stat pe-acasă, lăsându-i pe ceilalți să îl dea jos, sau ați fi optat pentru stabilitate și, implicit, pentru Ceaușescu?

Fiecare dintre dumneavoastră știți răspunsul la aceste întrebări. Dacă vi-l dați singuri, în intimitate, probabil că va fi un răspuns sincer. Și, tot probabil, răspunsul ar fi că ați fi ținut cu Ceaușescu, în condițiile descrise aici.

Este evident că pe asta contează, astăzi, strategii propagandei domnului Băsescu Traian Suspendatu.

Ei contează pe faptul că românul majoritar este conservator din fire. Că îi place ca viața sa să fie previzibilă, chiar dacă nu este cea mai bună, cea mai confortabilă și cea mai prosperă. Ca să nu mai vorbim de o viață cât mai demnă. Mai contează că, într-o confruntare între doi politicieni, românul majoritar, întotdeauna și irațional, va lua partea celui mai slab, mai oropsit dintre ei. Și, mai contează și pe faptul că românul majoritar are și un respect ancestral față de străini, pe care nu vrea să îi supere ori să se facă de rușine în fața lor.

De aceea, cele trei teme de campanie băsistă sunt că, la referendum, avem de ales între (1) stabilitate sau haos, (2) Băsescu sau Ponta cu Antonescu și (3) respectul sau disprețul străinilor.

Asta, pe când, de-adevăratelea, la referendum avem de ales între Băsescu-demis sau Băsescu-președinte. Atât.

În plus, propaganda băsistă inversează și direcția discuției. Băsescu-demis este discutat în direcția consecințelor viitoare ale demiterii, pe când Băsescu-președinte este discutat în direcția „realizărilor” trecute ale acestuia.

Asta, pe când, de-adevăratelea, Băsescu ar trebui demis pentru ceea ce a făcut în trecut, de la infracțiuni înainte sau în timpul mandatelor sale la acte de corupție și crimă organizată. Sau, dacă se preferă, Băsescu ar trebui menținut președinte pentru ceea ce va face în viitor.

Este mai mult decât evident că nimeni nu are cum să penalizeze poporul român pentru demiterea domnului Băsescu.

Din interiorul Țării, singurii care au de suferit de pe urma debarcării băsescului sunt profitorii sistemului mafiot de stat edificat încă dinainte de mandatele sale și perfecționat cu minuție de domnul Băsescu însuși. Ori, suferința sistemului mafiot înseamnă bunăstarea celor mulți și nu invers.

Din exterior, cei ce au de suferit din cauza dispariției „șefului de stat” român sunt cei care au făcut afaceri bune pentru ei și păguboase pentru români, de la alimentele produse în Occident și vândute în România, în locul produselor noastre și până la dobânzile mari la împrumuturi de stat, oferite de băncile străine. Asta ca să nu mai vorbim de înstăinarea resurselor naturale, de la petrol la aur și uraniu, înstrăinare ce nu ar mai fi așa de pe degeaba dacă pleacă domnul Băsescu de la Cotroceni. Ori, suferința acestora înseamnă, evident, creșterea prosperității românilor și nu invers.

În schimb, menținerea domnului Băsescu în scaunul prezidențial înseamnă, în viitor, accentuarea sărăcirii populației, dezbinării morale a acesteia, maximizarea rușinii de a fi român, continuarea cursului spre analfabetism de masă, spre sănătatea tot mai precară a celor mulți și spre insecuritate națională.

De aceea, propaganda băsescului nu vrea să vorbească despre consecințele menținerii în funcție ci doar despre cele ale demiterii domnului Băsescu, despre care dezinformează cu seninătate.

Acum, la referendum, sunt două opțiuni clare, indiferent de propaganda pro sau anti Băsescu. Și cei care vor vota DA sau NU la referendum, și cei ce vor sta acasă, „după perdele”, cum se zicea în decembrie 1989, trebuie să știe că făcând ceea ce fac își exprimă una dintre aceste două opțiuni.

Una este cea a demiterii, care deschide o nouă oportunitate strategică pentru români. Ea nu garantează că cel ce va veni ca nou președinte va fi mai bun sau mai priceput decât domnul Băsescu Demisu, dar garantează că acest demis nu va mai putea să continue „opera” sa de distrugere a statului și poporului român. Doar electoratul poate garanta cum va fi noul președinte. Și, după exercițiul demiterii băsescului, este foarte probabil ca noul președinte să se gândească de două ori înainte de a face ce a făcut Demisu.

Cealaltă opțiune este de menținere în funcția de președinte a domnului Băsescu Traian. Aceasta îi va da autoritate domniei sale să își continue „opera” sa de distrugere a statului și poporului român. Sau, în cel mai bun caz, va face din România un fel de Belarus european, cu un demn urmaș al lui Ceaușescu în fruntea Partidului și Țării. 

Ba pe-a mamii dumneavoastră...

Cum vine vorba despre domnul Băsescu Traian și noianul de ticăloșii săvârșite de domnia sa, cum se trezește unul să replice: Ponta a plagiat!

-  Bine, încearcă unul mai coerent să meargă mai departe, dar acum vorbeam de faptul că Băsescu este infractor penal.

-  Lasă asta, se învârtoșează, total ilogic, pro-băsistul. Crin este o floare ofilită!

-  Ție ți-e clar sau nu că domnul Băsescu trebuie demis, pentru că este corupt până în măduva oaselor, necinstit cu cei apropiați și cu publicul larg, bădăran cu femeile, bărbații, copiii și cu cine mai întâlnește în cale, că nu îndeplinește nici una dintre calitățile minime pe care ar trebui să le aibă un președinte al României? îl întreabă pe băsist interlocutorul ce ar dori să poarte o discuție despre Băsescu.

- Useleul vrea să impună o nouă dictatură, să fure idealurile Revoluției din Decembrie, să strivească valorile europene și este și condus din umbră de Ilici (domnul Ion Iliescu, pentru necunoscători)! insistă pro-băsistul.

- Totuși, aș vrea să ne lămurim dacă sunt motive reale și serioase ca domnul Băsescu să fie demis la referendumul din 29 iulie, încearcă, din nou, omul rezonabil.

-  Este imperios necesar să asigurăm stabilitatea! zice băsistul. Uite ce rușine pățim în Europa! Nu vom mai primi investițiile esențiale pentru dezvoltarea României!

-  Câtă vreme domnul Băsescu este președinte, este clar că nu vom avea parte de progres. Cum ne-a tras înapoi în toți acești ani în care a guvernat efectiv, tot așa o va face și în continuare. Cum am putea să progresăm cu învățământul aflat la cele mai scăzute cote din istoria României, cu sistemul de sănătate practic desființat, cu cel mai mare procentaj al șomerilor, cu alungarea din Țară a tuturor celor cu studii adevărate și cu pricepere de a face bună treabă?!

-  Ponta și cu Antonescu sunt slugile lui Voiculescu, zis Felix! vine replica băsistului. Guvernul Ponta este cel mai slab posibil. A promis și nu a făcut nimic. Singura lui grijă este să îl dea jos pe Băsescu. A atacat toate instituțiile statului, a încercat desființarea Curții Constituționale! Ponta a fost la Bruxelles în pofida deciziei acesteia!

-  Dar aici parcă era vorba despre Băsescu, măi omule! se exasperează omul rezonabil. Poți măcar să îmi spui ce motive ai să votezi în favoarea lui la referendum?

- Eu nu mă duc la vot! Nu am cu cine vota! Toți sunt corupți și ticăloși! Mama lor de comuniști!

-  Păi, eu nu te înțeleg. Acum este vorba despre referendum! Nu trebuie să alegi pe nimeni! Trebuie să îți spui opinia pro sau contra demiterii domnului Băsescu Suspendatu.

-  Lasă-mă, domle, cu prostiile! Ce, eu nu știu că este vorba despre o lovitură de stat?!?

Titlul acestui dialog este inspirat de o replică din filmul Telegrame, pe care îl ofer aici. La minutul 034.30 începe episodul „reconstituirii” diferendumului dintre prefect și „fruntașul” liberal Costăchel Gudurău. Filmul merită văzut în întregime, mai ales în vremurile acestea. Parcă, o sută douăzeci de ani au trecut degeaba...

Referendum 2012: De la arbitrul-jucător la jucătorii-spectatori

În 2007, suspendarea domnului Băsescu Traian, președintele de atunci al României, a fost o afacere eminamente politică. Unii dintre noi am fi vrut să fie și una de morală, ori de justiție penală sau, măcar, socială, dar domnii parlamentari au decis altfel. Ca urmare, domnul Băsescu, de cum a fost suspendat, și-a bazat campania de referendum pe formula confruntării dintre el și Cei 322, restul populației fiind trecută în rândul spectatorilor, sau, în cel mai bun caz, al chibiților.

Chibiții lui au venit mai mulți la referendum decât chibiții Celor 322, deși, cu toții, nu au fost nici jumătate din electoratul Țării, ceea ce a făcut ca nimeni să nu observe că domnul suspendat Băsescu a ajuns să nu fie demis din cauză de absenteism. Adevărata majoritate au preferat să fie spectatori, de parcă n-ar fi fost adevărații jucători în competiția lor.

În 2012, suspendarea domnului Băsescu Traian, președintele-încă-odată al României, este tot o afacere eminamente politică. Și acum, unii dintre noi ar vrea să fie o acțiune de justiție socială și chiar penală, dar noi nu suntem reprezentanți în Parlament, așa că voința noastră nu contează.

Domnul Băsescu și-a stabilit și de data asta „adversarii” cu care se confruntă în campania pentru referendum. Ei sunt domnul Victor Ponta, premier și partidele ce compun Uniunea Social Liberală (USL) ce îl susține în Parlament. Și își dorește foarte mult ca noi și toți ceilalți ce nu suntem useliști ori băsiști să fim doar spectatori. Să stăm acasă și să vedem, cu curiozitate îndeptățită, cine câștigă la referendum.

Cum acest meci politic se vede cel mai bine de la televizor și cum noi suntem majoritari, sunt șanse imense ca domnul Băsescu Traian să nu fie demis, din nou, tot din cauză de absenteism. Desigur, de data aceasta se așteaptă ca să fie mai mulți chibiții celorlalți decât chibiții băsiști, ceea ce îl va face pe domnul Băsescu să câștige „la masa verde”, cum a zis domnia sa.
Probabil că, prin masa verde nu înțelege pășunea unde se află turma domniei sale, ci masa de joc de cazinou, unde poate azvârli zarurile sale măsluite.

Ceea ce este surprinzător este că domnii de la USL sunt perfect de acord cu acest tertip. Inițial, au convenit că pot câștiga printr-o schemă legală, de impunere a unui referendum în care majoritatea electoratului să nu  mai fie un criteriu.

Se pare că nu le ține schema, deși este perfect justificabilă. Normal și democratic este ca numai Constituția României să se voteze cu participarea majorității cetățenilor cu drept de vot. Președintele, fie el Băsescu sau Cutărescu, nu au același regim cu legea fundamentală și nu este cinsitit să li se aplice această condiție eliminatorie.

În condițiile date, useliștilor nu le mai rămâne decât să maximizeze numărul chibiților proprii, în speranța că acesta va atinge o cifră mulțumitoare pentru curtenii constituționali, cei de sorginte securito-comunistă. Dar useliștii și-au atins deja maximum de sprijin popular, cum am văzut la alegerile locale din iunie 2012, iar acesta nu este nici pe departe 50 la sută plus unul dintre alegători. Deci, fără suficientă prezență la vot, domnii de la USL vor fi, aproape sigur, perdanți.

Ar mai fi varianta ca USL să sponsorizeze participarea Poporului Român la referendum. Adică, să își concentreze campania pe explicarea faptului că demiterea domnului Băsescu Suspendatu este o afacere eminamente națională, ce nu are nimic de-a face cu politica, ci cu dreptatea și justiția, cu lupta adevărată împotriva corupției, cu afirmarea internațională a României ca o națiune europeană, angajată și responsabilă și nu ca o colonie de cetățeni amorfi și îndobitociți, aflați la mâna și cheremul străinilor.

Ar trebui ca, în locul propagandei de partid, desfășurată de aceleași figuri politice arhicunoscute, useliștii să aducă la microfoane, în dezbaterea publică, vocile cetățenilor ce strigă, de șapte luni, JOS BĂSESCU! Acestora nu trebuie să le spună nimeni una, două, ori douăzeci și două de motive pentru care domnul Băsescu trebuie demis, pentru că ei știu oricum mai bine.

Politicienii și-au făcut datoria să îl suspende pe domnul Băsescu. Este timpul ca demiterea să o facem noi, cetățenii. Ce mai pot face politicienii, acum, este să ne invite pe noi în teren, să jucăm jocul nostru câștigător. Ei chiar își pot permite să fie spectatori, pe când noi nu, dacă ne pasă de noi și de Țara noastră.

Băsescu are dreptate

Astăzi, Parlamentul României va dezbate cererea de suspendare din funcție a președintelui României, domnul Băsescu Traian, în vederea demiterii prin referendum național, pentru grave și multiple încălcări ale Constituției aceleiași Românii. Este de așteptat ca votul majoritar să fie favorabil acestei cereri. Și credem asta deoarece nimeni nu s-ar fi apucat de un asemenea demers fără să conteze pe un anumit număr de parlamentari și, implicit, de voturi.

Nu este nici o surpriză că domnul Băsescu Traian nu este de acord cu acest demers și i se opune din toate puterile, zbătându-se, cum zice chiar domnia sa, mai mult cu vorbele decât cu faptele.

Vorbele domniei sale, spuse prin gura personală sau printre dinții celor ce continuă să meargă „pe mâna lui”, deși văd cu ochiul liber că este una perdantă, se înscriu în trei categorii mari.

Prima este cea a amenințărilor. Domnul Băsescu îi amenință pe cei care îi vor răul, adică îl vor dat jos din tronul de la Cotroceni, dar fără să le spună ce-ar păți. Este un fel de „știți voi ce vreau să zic!” Vreo doi parlamentari, ce trecuseră în tabăra noii majorități mai mult ca sigur că au știut la ce se referă domnul Băsescu și au revenit, spășiți, în rândurile băsiste. „Iartă-ne, stăpâne, că ne-a luat Dumnezeu mințile!” au zis ei și au promis că nu o să mai facă. Capii răutăților, însă, prin vocea domnilor Crin Antonescu, Kelemen Hunor și Victor Ponta, par a nu se speria de amenințări. Domnul Oprea tace, că atâta știe domnia sa să facă, atunci când vrea să facă bine. Însă, prin tăcerea sa, ne lasă pe noi nedumeriți. Nu știm dacă îi este sau nu frică de amenințările băsescului.

Data trecută când a fost suspendat, domnul Băsescu i-a identificat pe cei ce i se opuneau ca „Cei 322” și le-a „tras-o” când a făcut un referendum de cvasi-desființare a Parlamentului, prin dispariția unei camere și reducerea numărului de parlamentari la 300. Câțiva dintre ei ori și-au pierdut funcțiile și privilegiile, ori au ajuns chiar în închisoare. Adică, amenințările băsescului nu sunt numai vorbe în vânt.

A doua categorie de vorbe în apărarea domnului Băsescu este cea a avertismentelor. Ni se spune ce o să pățim, noi, cu toții, dacă îl va suspenda Parlamentul, că de demiterea prin referendum nici nu se vorbește, încă.

Cea mai groaznică situație va fi că cei ce îi vor lua locul îl vor elibera pe Adrian Năstase. Preluând această temă în propaganda băsistă, vreo doi „oameni de presă” s-au găsit să sugereze că, de fapt, toată campania împotriva stăpânului lor nu este altceva decât un plan de eliberare a domnului Năstase, fost prim-ministru și actualmente primul prizonier politic de după 1963. Desigur, domnii Antonescu și Ponta nu se preocupă doar de salvarea tovarășului lor, dar iau seama că, lăsându-l în pace pe domnul Băsescu, vor ajunge și ei la fel ca Năstase, de corupți ce sunt. Adică, mă înțelegeți, nici nu se pune problema că domnul Băsescu merită suspendat și demis! Nu! Altele sunt dedesupturile planului diabolic de lovire a acestuia.

Un alt avertisment băsist este că vor veni comuniștii la putere, fie ei neo- sau cripto-comuniști. Asta, deoarece, în momentul de față, domnul Băsescu apără el însuși Țara de un asemena flagel. El, fost agent secret al blocului comunist, fost nomenclaturist al Partidului Comunist Român, fost demnitar al regimului Ceaușescu a „condamnat” comunismul, pe mâna și cuvintele altor foști sau membri ai protipendadei de foști. Este marea realizare a Regimului Băsescu și ea este acum pusă în pericol de acțiunea concertată a comuniștilor ascunși sub blană liberală. Oricum, este greu de găsit alte realizări ale domnului Băsescu care să trebuiască să fie apărate.

Poporul va suferi enorm, ne mai avertizează domnul Băsescu și acoliții domniei sale, decum nu va mai fi această domnie a sa la Cotroceni. Ei nu merg până acolo încât să ne descrie aceste posibile suferințe, dar, cu siguranță, vor fi mai mari decât cele actuale, când suferim doar de furtul banului public, de cel mai criminal și mai scump sistem de sănătate publică din istoria României, de cea mai proastă școală publică, de salarii mizere pentru cei ce mai au încă de lucru, de pensii mult sub nevoi și merite, precum și de o umilință internațională generalizată.

În sfârșit, a treia categorie de vorbe ale domnului Băsescu Traian este formată din minciuni și dezinformări. Domnia sa are principiul că, atâta vreme cât nu scrie și semnează cu mâna și semnătura sa, orice ar spune nu are nici o valoare juridică, deci nu poate fi condamnat pentru aceasta. De aceea, nu are nici o reținere în a spune orice, oricui, atâta vreme cât ceea ce spune îi aduce avantaje materiale evidente.

O asemenea tactică a fost foarte de succes pentru domnul Băsescu în trecut și ar fi fost păcat să nu o practice în continuare. Nu am uitat încă acuzația de furt masiv de voturi în primul tur al alegerilor ce l-au făcut președinte pentru prima dată, în 2004 și care s-a dovedit o mare minciună deliberată, dovadă adusă cu prețul carierei unei procuroare.

Acum, zilele acestea, temele preferate ale domnului Băsescu se îndreaptă spre decredibilizarea oponenților declarați, începând cu domnul Victor Ponta, cel acuzat de plagiat și poreclit de Băsescu însuși „premierul copy-paste”, precum și pe negarea evidenței că domnia sa chiar a înfăptuit tot ceea ce este menționat în documentul de suspendare și multe altele.

Cea mai flagrantă dezinformare este legată de teza că declarațiile sale, pe baza cărora s-au întemeiat acuzațiile de încălcare gravă a prevederilor Constituției României nu sunt și nu pot fi probe ale eventualelor fapte de această natură. Cu bună știință și cu viclenie specifică, domnia sa pune semnul egal între încălcarea legii, ce are consecințe penale și care trebuie dovedită în instanță de procurori, cu încălcarea Constituției, ce consecințe politice și care trebuie dovedită în fața Poporului, ce va da verdictul la referendum.

Ceea ce uită domnul Băsescu este că domnia sa a încălcat și legea, de multe ori, numai că este ferit de consecințele penale ale acestor înfracțiuni de domnul Morar de la Procuratură, ce crede că un președinte este imun la legea penală. De ceea acest domn Morar este ținut pe funcția de șef al anticorupților, în pofida oricăror legi.

Cu aerul că știe ceea ce zice, domnul Băsescu Traian ne-a avertizat că planul adversarilor săi este mai amplu decât propria sa suspendare. „Ei vor să pună mâna pe Justiție”, a declarat el. Desigur, motivul acestei intenții, așa cum ne-a sugerat tot Băsescu, este ca să nu poată fi acuzați și condamnați, la rândul lor, de corupție, așa cum a pățit-o domnul Adrian Năstase. Dar dacă motivul este ca „ei” să pună mâna pe Justiție ca să îi defere acesteia pe domnul Băsescu Traian și pe toți cei din jurul său?

Atunci, să sperăm din toată inima că domnul Băsescu are, în sfârșit, dreptate.

Instituționalizarea antiinstituționalismului

Titlul „Instituționalizarea antiinstituționalismului” pare pretențios, dar numește o realitate foarte ușor de înțeles.

Domnul Băsescu Traian a condus cu mână fermă o largă gașcă de ticăloși, ce au confiscat puterile statului, cu ajutorul activ al procuraturii și serviciilor secrete, ce ar fi trebuit să le păzească și să le prezerve, și sub oblăduirea străinilor de toate felurile și originile.

Această confiscare s-a materializat, printre altele, prin punerea „oamenilor” lor în fruntea tuturor „instituțiilor” statului, ce fac să funcționeze cele trei puteri recunoscute de Constituția României, respectiv cea legislativă, adică Parlamentul cu cele două camere ale sale, cea executivă, adică Guvernul, cu ministerele și prefecturile sale și cea judecătorească, adică curțile, tribunalele și judecătoriile românești.

        În afara acestor trei puteri constituționale, dar foarte importante în funcționarea Statului, se află Președintele României, menit să fie o pârghie de echilibru între ele și un „garant al Constituției”, precum și instrumentele de putere concretă și contondentă, adică Procuratura, Armata și Ordinea Publică. Acestea au fost puse sub un control personal al domnului președinte Băsescu și ținute sub acest control prin tot felul de pârghii oculte și mafiote, de la infiltrare la corupere și intimidare.

           Punerea sub papucul prezidențial a Țării a fost posibilă prin folosirea fiecărei imperfecțiuni în textul Constituției României și chiar prin ignorarea ori încălcarea acesteia, prin impunerea unei dictaturi a majorității în procesul de decizie democratic, inclusiv în cel de legiferare, și prin aducerea la tăcere a opoziției.

        Aceste lucruri nu sunt noutăți ori fapte nemaiauzite, cum ziceau germanii de rând că nu știau de uciderea a milioane de cetățeni de-ai lor de către propriul guvern prin lagărele de exterminare în masă. Ele sunt cunoscute de oricine este cât de cât familiar cu viața politică și socială din România.

          Desigur, această stare de lucruri nu a generat proteste masive de stradă ci doar câteva manifestări timide și de dată relativ recentă, prin care s-a cerut îndepărtarea acestor ticăloși de la cârma Țării, sub forma Jos Guvernul!, Jos Băsescu! și alegeri anticipate, adică Jos Parlamentul! Zic desigur, deoarece planul de aservire a Țării a cuprins și acțiuni de atragere în aceiași barcă a tuturor „forțelor politice”, care au fost părtașe, cu toatele și la un moment dat sau altul, la „guvernarea Țării” în Regimul Băsescu, precum și de „cumpărare” a populației cu mari promisiuni și mici „gratificații”.

           Chiar Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii, pe care o sărbătorim astăzi, 4 iulie, recunoștea, încă de acum 236 de ani, că „omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul este suportabil, decât să își facă singură dreptate prin abolirea acelor forme de guvernare cu care s-a obișnuit”.  Adică românul, ca orice popor normal, este mai dispus să sufere de răul cel mic decât să îl înlăture, probabil, de frica răului cel mare.

          Însă, lipsa de reacție și de protest masiv nu înseamnă că cele scrise mai sus despre domnul Băsescu Traian și acoliții săi nu s-au întâmplat sau nu sunt cunoscute și documentate.

           Iată că, zilele acestea, noua majoritate parlamentară capitalizează sprijinul exprimat la alegerile de acum o lună, când au obținut peste 80 la sută din demnitățile administrației locale, în toată Țara, și au purces la cea de-a doua revendicare populară, cea de Jos Băsescu! Asta, în condițiile în care deja, de două luni, Guvernul Ponta se revendică drept rezultatul primei revendicări, cea de Jos Guvernul!

          Deoarece domnul Băsescu Traian și-a construit mai multe ziduri de apărare concentrice în jurul funcției de Președinte al României, după experiența amară cu suspendarea sa de către Parlament, în 2007, actuala majoritate parlamentară a purces la doborârea acestor ziduri.

         Zidul de apărare cel mai îndepărtat de scaunul prezidențial este cel al legislației favorabile, trecută prin Parlament fie fără vot, prin asumarea răspunderii, fie prin votul majoritar al acoliților băsiști, dintre care unii au trecut, acum, în tabăra noii majorități. Cădrea acestui zid nu este floare la ureche. În apărarea lui, Băsescu are două arme redutabile, respectiv Curtea Constituțională și atributul prezidențial de promulgare a legilor. Deci, orice atac ar trebui să fie imun la aceste arme ori să le ocolească efectele.

        Deja s-a văzut cum funcționază apărarea pusă la punct de Regimul Băsescu în cazul fostei noii legi electorale, care a fost contestată la Curtea Constituțională, iar aceasta a respins-o în întregime, fără explicații deocamdată, ca fiind „neconstituțională”. Practic, prin această manevră, inițiativa actualei majorități parlamentare devine impracticabilă, dacă s-ar lua vacanță parlamentară, apoi s-ar redacta o nouă lege, ce, dacă nu mai este respinsă de aceiași curteni constituționali, va fi ținută o lună și jumătate la Președinție, după care retrimisă Parlamentului și ținută apoi, încă o lună și jumătate, înainte de promulgare. Adică, mult după data rezonabilă a alegerilor generale.

          Al doilea zid de apărare este constituit din „oamenii-cheie” puși în diferite funcții importante în stat, care pot determina, legal, accelerări sau, după nevoi, încetiniri ale proceselor guvernamentale sau legislative, dar care pot face și abuzuri în funcție. De exemplu, Monitorul Oficial era în subordinea Parlamentului, dar, efectiv, în subordinea directă a președintelui Camerei Deputaților personal. Acesta ar putea, în mod discreționar, să întârzie sau chiar să anuleze publicarea unui document ce, fără această publicare, nu are nicio valoare practică, adică nu poate fi aplicat. Asemenea lucruri s-au întâmplat deja, nu sunt doar ipoteze sau speculații. Tot de exemplu, Avocatul Poporului poate interveni în procesul aplicării legilor, prin blocarea lor pentru judecarea prevederilor acestora în curțile de justiție românești.

         Un zid de apărare mult mai apropiat este format din dosarele secrete pe care domnul Băsescu le-a întocmit pentru fiecare persoană ce contează în Țara asta. În condițiile în care controlează direct și nemijlocit capii procuraturii, iar serviciile secrete și-au pus ofițerii sub acoperire în tot sistemul judecătoresc de la noi, domnul Băsescu poate să aresteze și chiar să condamne pe cine dorește domnia sa, indiferent de culpabilitatea reală și penală a victimei.

         Faptul că, aseară, domnia sa a ales să îi amențe pe domnii Antonescu, Constantin, Ponta, Oprea și Hunor cu justiția, adică cu dosarele la Procuratură, arată că actuala majoritate parlamentară a reușit să îl convingă că primele două ziduri concentrice de apărare sunt pe cale să cadă, dacă nu au căzut deja.

           În disperare de cauză, după cum se vede cu ochiul liber, gașca Băsescu ridică acum, în grabă, un nou zid de apărare, numit eufemistic „lovitura de stat” și descris ca „atacul asupra instituțiilor statului”. Materia primă pentru acest zid este un melanj făcut din „opinia publică internațională” și din sprijinul popular intern.

        Propaganda lor insistă că acțiunile anti-băsiste sunt expresia luptei majoritarilor pentru acapararea puterii și nu ale luptei acestora pentru slăbirea ori diminuarea puterii băsiștilor. Adică, încearcă să creeze un model verbal al instituționalizării antiinstituționalismului. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o întreprindere ce solicită multă imaginație și chiar talent manipulatoriu, în condițiile în care nu există, în realitate, așa ceva.

         Pentru că nicăieri în lume nu se cunoaște vreun caz în care o persoană a fost luată drept o instituție, decât în regimuri dictatoriale și numai în mintea acelei persoane.

Analiza zilei de ieri

Se zice că la fotbal și la femei se pricepe orice bărbat. Dar la politică? După cum își dau cu părerea unii și alții, cam cu toții, de altfel, ai zice că și la politică se pricepe orice bărbat.

Diferența este însă substanțială. La fotbal și la femei se poate pricepe orice bărbat pentru că orice bărbat a încercat, măcar odată în viața lui, să practice și una și alta, chiar dacă numai ca amator. La politică însă, se pare că se pricep, sau sunt convinși că se pricep, mai ales cei care nu au practicat niciodată acest sport, ca să vadă cum se face, de-adevăratelea și în intimitate.

Dacă, la fotbal și la femei, cei experimentați, chiar și doar ca amatori, depistează cu ușurință un impostor, care zice că se pricepe și el, dar este evident că habar nu are despre ce vorbește, pentru că nu i s-a întâmplat niciodată, la politică merge mult mai ușor impostura, în ale priceperii, pentru că cei mai mulți sunt în această postură, de habarnautiști.

Politica este exclusiv o relație de putere, restul fiind doar vorbe fără conținut. Iar puterea se obține prin diverse mijloace și procedee. Într-o societate civilizată, adică bazată pe domnia legii, puterea aparține societății în întregul ei, iar aceasta o delegă, temporar și pe felii, unor grupuri și persoane ce îi servesc interesele, dintre care două sunt esențiale: securitatea și bunăstarea. Procedeele de delegare a puterii sunt cele pe care le citim prin cărți sau le vedem prin filme, că de experimentat, nu am apucat încă să le experimentăm de-adevăratelea, niciodată, în România. Pentru că, lăsată de capul ei, fără norme, reguli și principii, politica devine o junglă în care doar puterea primară, sângeroasă și distructivă primează.

Aceste reflexii mi-au venit în minte luând seama de unul din evenimentele zilei de ieri, luni 2 iulie 2012, respectiv ungerea doamnei Ecaterina Andronescu în funcția de ministru al educației și câtor altele, printre care cercetarea, tineretul și sportul.

Doamna Andronescu este profesor universitar doctor și, până de curând, rectorul unei dintre cele mai prestigioase școli universitare românești, Politehnica din București. Domnia sa are multe și incontestabile merite umane și profesionale, pe care ne grăbim să le recunoaștem de la început, pentru a nu exista vorbe.

Dar doamna Andronescu face și politică. Și, până la această numire, a făcut o politică mai mult proastă decât bună.

Domnia sa este cea care a ajuns în Parlament fiind „garantată Vanghelie”, ceea ce nu este un lucru rău, pentru că această garantare s-a dovedit câștigătoare, doar că arată tipul primitiv de luptă pentru putere pe care este dispusă să o ducă doamna Andronescu, alături de partidul domniei sale. Însă tot domnia sa este autoarea unui cadou de cel puțin un milion de voturi pe care l-a oferit, pe tavă, domnului Băsescu Traian, în lupta acestuia pentru puterea prezidențială dusă împotriva domnului Mircea Geoană, pe vremea aceea șeful de partid al doamnei Andronescu.

Pentru cine nu știe la ce mă refer, este vorba despre faptul că doamna Andronescu, pe atunci tot ministru al educației, a declanșat o luptă cu una din universitățile particulare din România, contestând calitatea academică a acesteia și, implicit dar și explicit, valabilitatea diplomelor acordate absolvenților ei.

Problema de politică proastă este că domnia sa a început războiul fără să știe dacă sunt șanse să îl câștige sau nu, în condițiile în care partidul său era asociat la guvernare cu domnul Băsescu Traian, dar se pregătea să i se opună la alegerile prezidențiale din acel an 2009. Nu are rost aici să povestim toată anecdotica acelei întâmplări.

Cert este că doamna ministru a trebuit să plece de la minister, dată afară împreună cu ceilalți membri ai partidului său, fără să tranșeze disputa, dar dând campaniei domnului Băsescu prilejul minunat de a-i informa pe toți cei peste o jumătate de milion de deținători de asemenea diplome de la acea universitate privată că, dacă nu va ieși domnul Băsescu președinte, domnul Goană le va lua acele titluri, pe mâna doamnei Andronescu. Asta fără să mai putem la socoteală sponsorizarea masivă a campaniei electorale a băsescului de către patronii universității, precum și punerea la dispoziția staff-ului prezidențial a postului lor de televiziune.

După spusele domnului Victor Ponta, premierul, doamna Ecaterina Andronescu a fost aleasă pentru ministeriat dintr-un grup mai larg de candidați, ca fiind cea mai potrivită opțiune. Domnul Ponta nu ne-a spus însă și cine mai făcea parte din acel grup, dar ne putem imagina, în condițiile în care, înaintea doamnei Andronescu au fost desemnate alte două persoane, ce au ratat numirea din motive că erau șubrede la dosar. Nici doamna Andronescu nu este fără griji la dosar, fiind în așteptarea unei decizii pe care o va lua o curte de justiție, privind acuzația de incompatibilitate adusă domniei sale de o agenție guvernamentală de „integritate”.

Dacă ar fi să ne pricepem la politică la fel de bine cum ne pricepem la fotbal, am putea zice că asistăm la o distribuție discretă a puterii executive în Țară.

Domnul Băsescu ține morțiș să controleze domeniul educației naționale, din motive nemărturisite. Dar obiectivele acestui control sunt evidente, unele dintre ele fiind chiar declarate de domnia sa, de-a lungul vremii. Însumate, acestea duc spre distrugerea cu bunăștiință a învățământului preuniversitar, aflat în grija și responsabilitatea directă a statului, și, în consecință, îndobitocirea populației viitorului apropiat, astfel încât România să nu poată fi niciodată o competitoare rezonabilă pe piața de personal europeană sau chiar mondială.

Deci, prin numirea doamnei Andronescu la educație, se pare că domnul Ponta a fost de acord să îi lase domnului Băsescu oarece control asupra domeniului. Nu zic aici că doamna Andronescu este „omul lui Băsescu” în Guvernul Ponta. Departe de mine o asemenea acuzație, mai ales că ea ar fi total nefondată. Dar, nu avem cum să nu constatăm că aceiași doamnă este „garanată Băsescu”, de data aceasta.

Este evident că domnul Băsescu are vreo două-trei pârghii de control asupra proaspătului ministru. Cea mai vizibilă este curtea de justiție unde se va judeca incompatibilitatea dintre funcția de rector și cea de parlamentar a doamnei Andronescu. Dacă judecătorii vor constata această incompatibilitate, atunci doamna Andronescu trebuie să părăsească imediat scaunul ministerial, pentru că nu va mai avea dreptul la demnități și funcții publice pentru câțiva ani. Dacă nu o vor găsi incompatibilă, va putea rămâne ministru. Multele exemple anterioare de decizii judecătorești ne fac să credem că ce va zice curtea depinde de ceea ce vrea domnul Băsescu ca aceasta să zică.

Domnul Ponta a spus, răspicat, că nu este o problemă dacă doamna Andronescu va trebui să plece,  la fel cum s-a îmtâmplat și cu fostul ministru al culturii, domnul Mircea Diaconu, găsit foarte incompatibil de o curte de justiție, pe o acuzație similară. Dar nu ne-a spus de ce nu a nomnializat direct persoana care ar putea să îi ia locul doamnei Andronescu, dacă domnul Băsescu nu o mai vrea în funcție, cum nu ne-a spus nici dacă s-a gândit că doamna Andronescu ar considera, domnia sa personal, că este o problemă să fie dată, din nou, afară din minister și că va face ce crede domnia sa de cuviință ca acest lucru să nu se întâmple?

Tot ca analiști de pe margine ce suntem, mai putem constata că jocul cu numiri și renunțări de miniștri ai educației este expresia directă a totalei lipse de politici în domeniu, în sânul actualei uniuni aflate la puterea executivă în Țară.

„Șeful statului”...

... se laudă că nu are nevoie de studii pentru a fi un meseriaș excelent. Eu nu îl cred.

Dottore davvero

Acum vreo opt ani, când domnul Victor Ponta, actualul premier român, a devenit doctor în știința dreptului, statul încuraja foarte mult obținerea unor asemenea titluri. Astfel, posesorii lor beneficiau de 15 la sută în plus la salariu, spor ce a fost plătit până ce domnul Boc Emil a rămas fără bani de salarii, de prost ce era, ca premier și administrator de Țară.

Nu este de mirare că, încurajat astfel, doctoratul a devenit o modă și chiar o afacere, în care se învârteau atât bani publici cât și privați. Cei privați proveneau de la doamnele și domnii orgolioși, care nu voiau să rămână „mai prejos” decât anumiți tovarăși de-ai lor, care „își luaseră doctoratul”.

Spre deosebire de titlurile universitare și de master, pentru care era suficient să plătești la timp și integral taxa de școlarizare ca să le poți lua acasă, titlul de doctor presupunea și puțin efort, pentru că el nu era conferit de școala la care erai înscris, ci de Ministerul Educației. O comisie a acelui minister valida dosarul de doctorat, înainte de emiterea ordinului ministerial de acordare, ceea ce presupunea ca acel dosar să fie bine întocmit.

Astfel, în funcție de relațiile de piață dintre doctorand, conducătorul său de doctorat și școala ce găzduia aceste relații, se depunea un efort conjugat pentru ca dosarul să fie corespunzător și să treacă de comisia ministerială. Efortul consta, în principal, din redactarea unor texte, ce deveneau „referate”, precum și a unei „teze de doctorat”. Cine redacta aceste texte era irelevant. Ceea ce conta era ca ele să fie „bune” pentru a fi prezentate comisiei. Desigur, mulți doctoranzi și-au scris singuri lucrările, cum au fost destui care nici măcar nu și le-au citit.

Dacă întrebai pe acea vreme care era rațiunea din spatele referatelor și tezei, aproape nimeni nu știa că acestea ar trebui să fie consecința unei activități de cercetare științifică a domeniului ce făcea obiectul doctoratului. Nu-i vorbă că nici astăzi nu sunt prea mulți în Țara noastră care să știe acest lucru. Asta, deși, după ce domnul Ponta a devenit doctor, au apărut alte norme de organizare a acestui proces academic, norme ce solicită expres întocmirea unui plan de cercetare științifică și chiar și publicarea unor rapoarte și articole prin care să se facă cunoascute rezultatele acelei cercetări.

Apariția motorului Google de căutare pe Internet a complicat și a simplificat, în același timp, lucrurile. Le-a complicat pentru că s-a multiplicat exponențial accesul redactorilor lucrărilor de doctorat la texte din întreaga lume cu subiecte similare și scrise într-o limbă cunoscută, chiar înainte ca Google să dezvolte și motorul de traducere instantanee a acelor texte. Practic, nici un profesor universitar, conducător de doctorat ori membru în comisia de susținere sau de validare a titlului nu va putea vreodată să cuprindă această imensă, aproape infinită literatură, pentru a o compara cu textul unui referat sau al unei teze de doctorat și a-i confirma originalitatea, ori a-i descoperi plagiatul. Dar, în același timp, orice profesor cu puțină istețime, citind un text pe un subiect familiar, ar fi putut să interogheze același Google cu anumite fraze „cheie” din acel text, cum ar fi unele expresii plastice, metafore sau chiar un limbaj special și să descopere originalul pe Internet, dacă lucrarea a fost făcută cu „copy-paste”.

În aceste condiții, este o manifestare de tupeu și de ipocrizie să pretinzi că orice doctor de acum opt ani ar fi trebuit să obțină acest titlu prin cercetare științifică proprie, care să fi fost făcută cu metode novatoare și personale, iar rezultatele acelei cercetări să fi fost relevante și originale. Dacă munca doctorandului, presupunând că a făcut-o singur, a constat numai în „studiul” bibliografiei și totul s-a rezumat la interpretarea acelei bibliografii, este aproape normal și categoric firesc să se găsească similitudini de texte.

Aceste observații nu sunt, sub nici o formă, o scuză pentru cei ce au fost prinși copiind sau care nici nu au citit ce au scris. Însă aceasta a fost și mai este și astăzi realitatea de la noi. Practic, în România, titulul de doctor este o bagatelă, un moft, o expresie de orgoliu satisfăcut și chiar o mică afacere cu diplome, cum sunt atâtea altele în lumea universitară de la noi. De aceea nu suntem câtuși de puțin validați la nivel internațional cu un învățământ universitar și postuniversitar performant, decât sub limita inferioară a mediocrității.

Nu am citit textele relevante și nu mă pronunț asupra cazului plagiatului domnului Victor Ponta. Pot să mă pronunț însă asupra unor acuzații ce i se aduc.

Am auzit cel puțin trei universitari prestigioși care au afirmat că plagiatul este atât de evident că și un copil de clasa a patra ar putea să îl vadă. Aceștia mint cu nerușinare. Nici măcar ei nu ar putea să descopere un plagiat, dacă ar trebui să compare două texte dintr-o disciplină care nu le este familiară, d-apoi un copil. Pentru că nu este vorba de a te uita pe cele două texte și atât. Trebuie să înțelegi originalitatea ideilor din ele, cum trebuie să înțelegi locul și importanța lor în economia lucrării. Apoi trebuie să identifici un eventual prejudiciu adus plagiatului de plagiator. Toate aceste trebuințe nu sunt, sub nici o formă, treabă de copil. Deci, deși domnii profesori știau aceste lucruri, ei au preferat să ne mintă cu nerușinare, din motive ce urmează să fie elucidate.

O comisie ce se pare că este partizană politic ar fie emis o sentință de retragere a titlului de doctor domnului Ponta, sentință inacceptabilă legal și formal din varii motive, ce nu intră în sfera mea de interes. Însă, mă interesează pe ce se bazează sentința membrilor comisiei, așa puțini și fără cvorum cum au fost ei. Din cele spuse public de președintele comisiei, ar fi faptul că au descoperit că în jur de 15 la sută din textul de bază al tezei de doctorat ar fi similar cu un alt text, dintr-o carte a unui autor ce nu este menționat în bibliografie. Același domn nu ne-a spus însă cât de importante sunt acele pagini. Scoaterea lor ar anula sau nu valabilitatea ideilor originale din teză, sau chiar ar anula ori nu valoarea întregii lucrări?

Mai mult, nimeni nu ne spune cât de original și de important în teoria domeniului la care se referă teza este textul plagiat. Este foarte important de știut acest lucru, dacă dovada plagiatului duce la retragerea titlului de doctor al plagiatorului. Pentru că nu este același lucru dacă avem de-a face cu o sursă ce, la rândul ei, preia alte texte, devenite proprietate universală, ori cu o sursă originală, cu paternitate netăgăduită.

Am mai auzit solicitări ferme de demisie a premierului, pe motiv de plagiat. În schimb, nu mi-a spus nimeni dintre acuzatori sau solicitanți pe ce se bazează ei. Și-a construit domnul Ponta cariera profesională și politică pe baza acestei lucrări plagiatoare? Și-a întemeiat domnia sa autoritatea morală pe titlul de doctor obținut prin plagiat? Dacă da, atunci să demisioneze imediat!

Dar dacă nu a făcut nimic din cele întrebate mai sus? Dacă primul care a dezvăluit că domnul Ponta este doctor în științe a fost șugubățul președinte de România, domnul Băsescu Traian, care i-a zis, la televizor, „dottore”, pe când domnul Ponta nici nu a vrut să știm că are acest titlu, obținut în mod onest sau nu? Care este atunci relevanța plagiatului, dacă acesta chiar există?

Cât despre argumentele morale, cum că cine fură un text este pasibil să fure și un bou, eu zic să lăsăm boii să se preocupe de asemenea argumente, într-o Țară a jafului generalizat.

Ză cu papion

În succesiune istorică, prima șmecherie majoră plănuită de domnul Băsescu Traian, de cum a ajuns, pentru întîiași dată, președinte de România, a fost să fenteze Constituția Țării, cu gândul de a-și garanta perpetuarea la guvernare pentru cel puțin zece ani.

Șmecheria era ca, la cânteva luni de la instalare, după intrarea în noul an, Guvernul Popescu-Tăriceanu să provoace alegeri anticipate. Cu Băsescu la cârma „serviciilor”, acele alegeri ar fi fost câștigate, garantat, de Alianța DA de atunci, stabilită între Băsescu și liberali. În plus, peste patru ani, ar fi avut loc alegeri generale și prezidențiale simultane, în pofida Constituției, ce separă expres aceste două alegeri, prin stabilirea duratelor diferite ale mandatelor parlamentarilor și președintelui. Avantajul era evident și reciproc. „Locomotiva” Băsescu ar fi tras Alianța DA în poziția câștigătoare, iar Alianța DA i-ar fi oferit guvernarea pe tavă, pentru un nou mandat, așa cum s-a întâmplat, până la urmă, pe timpul multelor guverne Boc.

Ajuns însă la Palatul Victoria, domnul Popescu-Tăriceanu a refuzat să mai plece, pentru a se putea declanșa alegerile anticipate. Cam cum se întâmplă astăzi cu Guvernul Ponta, care, înainte de instalare, avea ca obiectiv politic declarat aceleași alegeri degrabă. Dar, nu despre politică este scrierea de față.

Dejucând șmecheria de fentare a Constituției, sau, altfel spus, luând-i președintelui jucăria de-a guvernarea cum vrea el, domnul Popescu –Tăriceanu a devenit, instantaneu, neprietenul domnului Băsescu și ținta preferată a atacurilor acestuia. Asta se întâmpla prin 2005 și a ținut-o așa până la alegerile generale din toamna lui 2008. Una din ironiile cu care l-a atacat public domnul Băsescu pe domnul Popescu-Tăriceanu a fost să îl numească, la televizor, european cu papion, zicând asta ca pe o înjurătură, cu conotația transparentă că este de rău să fii european și că este caraghios și nepopular să porți papion. De altfel, domnul Băsescu a făcut o fixație asupra papionului domnului Popescu-Tăriceanu, incluzând acest detaliu vestimentar între primele trei calități pe care i le-ar atribui: „O fi frumos, o avea papion, o fi admirat, dar...” spunea domnul Băsescu de pe ecranul televizorului, în vara anului 2011, arătând că nu uită și nu iartă pe nimeni care i-au vrut demiterea și i-au obținut suspendarea, în primul mandat.

O consecință a acestei povești este că eu am renunțat la cravate și am început să port papion, ca să îmi arăt, în primul rând mie însumi, că sunt european de-adevăratelea și că, bineînțeles, nu este nimic de rușine să îmi închid gulerul la cămașă în acest mod.

Desigur, am întâmpinat și dificultăți în această transformare. În primul rând, în România, nu se găsesc asemenea papioane. Se găsesc doar niște legături gata făcute, cu zgârci, un fel de surogat, cam cum ați putut vedea la televizor, zilele acestea, că purtau, pe stradă, niște protestatari ai unei cauze penibile, de „apărare” a unui domn ce, uneori, purta el însuși papion, chiar atunci când făcea propagandă deșănțată în favoarea președintelui de țară Băsescu. Cu excepția tânărului domn Paleologu, care și-a putut face o colecție de asemenea papioane, de pe când era la Paris. Și eu a trebuit să îmi cumpăr papioanele din străinătate.

Am găsit însă acasă cămăși cu nasturii mascați, care sunt obligatorii pentru cei ce poartă papioanele cu bun simț. Acum, eu nu i-aș face chiar nesimțiți-nesimțiți pe cei ce s-au arătat cu nasturii la vedere și papioane la gât. Doar că nu au înțeles niciodată de ce se poartă cravate, în general. Și, firește, nici nu le pasă. Ceea ce este totuși o problemă de simțuri.

Ca să rămânem la manifestanții cauzei de stradă, după ce aceștia au manifestat conștiincios, așa cum, probabil, primiseră ordine, împotriva instituirii unui control parlamentar asupra Institutului Cultural Român, iată că vine fostul lor șef și îi desconspriră cu seninătate. „Știu activitatea acestui institut din aproape”, a declarat, din mijlocul acestor demonstranți, domnul Ungureanu, fost prim-ministru dar, mai ales, fost șef al serviciului de spionaj al românilor. Adică, doamnele și domnii ce exportă cultura românescă dincolo de granițele țării primesc și misiuni de la acest serviciu și raportează despre îndeplinirea lor la întoarcere, așa că domnul director știa „din aproape” ce fac ei pe unde se duc.

Mai mult, prin această desconspirare, se lămurește și toată zarva făcută cu ordonanța de urgență a domnului Ponta, de a trece subordonarea acestui institut de la Președintele României la Senatul României. Adică, pentru lucrătorii și susținătorii acestui institut, este inacceptabil ca cineva ce nu are relații cu serviciile secrete, spre deosebire de președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, și nu are certificat de acces la informații clasificate, cum sunt membrii comisiei de cultură a Senatului, să se bage în detaliile activității externe a institutului.

Cât despre domnul Băsescu, anti-europeanul, rămâne să remarcăm dublul standard după care se ia de oamenii pe care îi urăște. Cestia asta cu papionul de rău al europenilor și cu papionul de bine al președintelui Institutului Cultural Român, chiar desconspirat, este la fel ca și cu acuza de trădare prin abdicare pe care același domn Băsescu i-a adus-o, obraznic și neîntemeiat, majestății sale Mihai I, pe când tot domnul Băsescu este „înaltul patron” al unei asociații ce poartă numele Alexandru Ioan Cuza, personalitate istorică rămasă în memoria românilor pentru mari și importante realizări, dar care, totuși, a abdicat din funcția de domnitor al Românilor.

Domnul Băsescu va rămâne, însă, în memoria noastră, mai mult pentru gafele și penibilitățile pe care le-a făcut pe vremea, îndelungată, în care a îndeplinit funcția aleasă de președinte de Țară. Printre aceste penibilități se situează și hotărârea cu care domnul Băsescu pronunță articolul hotărât englezesc the: ZĂ. Așa, ca să fie clar nivelul de cultură internațională al poporului român, al cărui prim cetățean este.

Adagio: Nu știu cine este domnul din filmul alăturat, dar... jos pălăria!

Comunicat de presă adnotat

Biroul de Presă al Ministerului Apărării Naționale a emis un comunicat de presă, prin care publicul este înștiințat că „Proiectul de lege pentru pentru modificarea art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, susţinut, ca reprezentant al Guvernului, de ministrul Apărării Naţionale, Corneliu Dobriţoiu, a fost adoptat joi, 14 iunie, de plenul Camerei Deputaţilor, în calitate de cameră decizională. Actul normativ prevede, pentru pensionarii militari al căror cuantum al pensiei a fost diminuat în urma recalculării pensiilor, nerecuperarea sumelor rezultate din regularizarea pentru perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2011.”

Ce nu ne spune comunicatul este că, prin acest gest de guvernare legislativă, parlamentarii dezertori, fugiți de la opoziția de atunci la puterea de atunci și reveniți, tot prin trădare, dar cu acord scris, „în sprijinul” actualei puteri, recunosc faptul că au susținut și impus o lege strâmbă, neserioasă și chiar idioată, prin care administrația pensiilor stabilea, cu acoperire legală dar împotriva oricărui bun simț constituțional, la sfârșitul anului 2011, că pe parcursul acelui an, unii beneficiari de pensii militare de stat primiseră un cuantum mai mare decât cel pe care l-ar fi primit dacă pensiile lor ar fi fost „revizuite” ca pensii de asigurări sociale, dar nu fuseseră astfel revizuite, din lipsă de timp.

Rămâne să vedem, completăm noi, dacă această nouă lege va fi acceptată și semnată și de domnul Băsescu Traian, în duala sa calitate de promulgator de legi, ca președinte de România, și de comandant al forțelor armate, ca distrugător al sistemului de rezervă al acestor forțe. Practic, domnul președinte este autorul moral și chiar faptic al legii amendate joi de Parlament, document prin care s-a încercat legalizarea unei situații de extrem de proastă guvernare, cea de „revizuire” a pensiilor militare de stat și a altor pensii, cum sunt cele speciale și de serviciu și transformarea lor în pensii de asigurări sociale, printr-o procedură incorectă și impracticabilă din punct de vedere tehnic și într-un interval de timp imposibil.

Inițial, Guvernul Boc emisese o Hotărâre de guvern ce conținea aceste prevederi absurde și care a fost ușor atacabilă în justiție de cei afectați. Aceștia obținuseră, în primă fază, suspendarea aplicării ei. Ceea ce l-a determinat pe domnul Băsescu să dea personal indicații publice domnului Boc ca hotărârea de guvern să fie retrasă și, în locul ei, să fie făcută această lege, amendată acum de același Parlament care o votase cu entuziasm și în forma imorală.

Din modul în care a fost abordată legislativ atât problema „revizuirii” pensiilor militarilor cât și problema revizurii legii de aplicare a legii de transformare a acestor pensii din pensii militare de stat în pensii de asigurări sociale, rezultă că, de fapt, în mintea legiuitorilor, este doar o problemă de bani. Și nu în sensul de gestionare și economisire a banului public, ci de cheltuire a lui pentru interese de grup, personale și de partid.

Comunicatul de presă ne spune că, la „Casa sectorială de pensii a Ministerului Apărării Naţionale sunt în evidenţă aproximativ 9.000 de pensionari militari în această situaţie, iar suma totală pe care ei ar fi trebuit să o returneze este de aproximativ 60 de milioane de lei.”

Asta a vrut să însemne că, iată, noua putere parlamentară a făcut un efort de atâtea milioane de lei (aproximativ un kilometru de autostradă) pentru atât de multă lume. Dar mai înseamnă și că peste 74.000 de „pensionari militari”, din Ministerul Apărării Naționale, au avut, prin această lege și procedură, pensiile majorate, în cuantumuri necomunicate. Singurul motiv pentru care s-a întâmplat acest lucru este că domnul Oprea Gabriel, pe atunci ministrul apărării naționale, a ținut să își formeze și consolideze un partid prin cooptarea de „mulțumiți” din rândul foștilor militari.

Bineînțeles că, deși domnul Oprea nu mai este la minister, comunicatul acestuia nu poate face referire la aceste lucruri menținate aici, pentru simplul motiv că, în mintea domnului prim-ministru Ponta, acest Guvern nici nu ar exista fără „sprijinul” dezertorilor politici co-prezidențiați de acest domn Oprea, fapt dovedit și de obținerea votului majoritar pentru revizuirea legii de revizuire a pensiilor militarilor.

Meciul 11000 contra 1 in asteptarea rezultatului

Conform postului de televiziune Antena3, strategia de comunicare a Partidului Democrat Liberal (PDL), referitoare la congresele celor trei partide ce alcătuiesc Uniunea Social Liberală (USL) și la mitingul uniunii, din sâmbăta dinaintea Floriilor ortodoxe, este de minimizare a importanței și rolului acestor evenimente atât pentru democrați-liberali, cât și pentru români, în general.

Acest articol nu face parte din strategia respectivă. Și asta nu pentru că autorul nu este deloc un apropriat al democrat-liberalilor și este chiar un inamic declarat al domnului Băsescu Traian, patronul incontestabil al PDL, ci pentru că cele trei congrese extraordinare și mitingul reunit ce le-a urmat au fost foarte bine organizate, au fost focalizate pe scopurile propuse și au avut impact mediatic major, așa că nu au cum să fie minimalizate.

Aceste evenimente au arătat cu prisosință capacitatea conducerii partidelor politice prezente de a le organiza în timp scurt și de a mobiliza  participanții la congrese și miting, participanți ce au avut și calitatea de reprezentanți al celor din organizațiile din care proveneau, așa că putem spune că, deși au fost prezenți aproape 11.000 de useliști, în spirit și prin reprezentare au fost acolo un milion de români sau chiar mai mulți.

Alte câteva milioane au urmărit măcar o știre din multele pe care le-au generat evenimentele despre care vorbim aici. Aceștia au putut vedea la televizor cum domnul Victor Ponta, președintele Partidului Social Democrat (PSD) rupe simbolic scrisoarea necitită pe care i-o adresase lui domnul Băsescu Traian, iar, în copie, și celorlalți doi președinți de partide unite. Au putut asculta discursurile inspirate și emulante ale „greilor” partidelor respective, inclusiv un „madrigal catren” depus atenției Congresului Extraordinar al Partidului Național Liberal (PNL) de mereu tânărul și incredibil de istețul domn de 95 de ani Mircea Ionescu-Quintus, după aprobarea, în unanimitate, a rezoluțiilor supuse votului în plen.

Deci, am avut de-a face cu o demonstrație reușită de forță politică, deosebit de importantă în perspectiva alegerilor locale, de peste două luni. Asta, deoarece pregătirea alegerilor „în teritoriu” a fost o adevărată piatră de încercare pentru unitatea USL, piatră ce, pe alocuri, a atârnat destul de greu de gâtul unora dintre membrii ce încercau să treacă înot apele tulburate ale politicii românești.

Mesajul nescris al USL din Sâmbăta lui Lazăr a fost că provincia poate conta pe „conducerea centrală”, unită în cuget și în țeluri și gata să guverneze Țara de cum se va ivi ocazia. Ceea ce este în concordanță cu mesajul scris, ce a constat din rezoluții identice, aprobate de fiecare partid în parte, la congresul său și reiterate în manifestările populare de la mitingul reunit ce le-a urmat acestor congrese. Rezoluții prin care se reconfirmă voința politică de a conlucra pentru rezultate comune la alegerile președinților și consiliilor județene, precum și ale primarilor din centre urbane importante.

Dar, cel puțin la suprafață, se pare că adevăratul obiectiv al celor trei congrese a fost adoptarea rezoluției prin care domnul Victor Ponta este nominalizat ca prim-ministru al Guvernului ce va fi format decum USL va dobândi majoritatea parlamentară, iar domnul Crin Antonescu este nominalizat drept candidatul USL la funcția de președinte al României, decum aceasta va fi scoasă la vot.

Această rezoluție este răspunsul dat de cei unsprezece mii de participanți domnului Băsescu, acel președinte de Țară ce a reitarat, pentru a nu știm câta oară, că el nu va numi un prim ministru desemnat de un partid politic decât dacă acel partid (și nu uniunea sau coaliția din care face parte) a câștigat majoritatea absolută a locurilor în Parlamentul României, pentru că așa a citit domnia sa Constituția Țării. Altfel, va desemna domnul Băsescu pe cine vrea domnia sa, și pace. Iar, dacă această desemnare nu este pe placul Parlamentului, acesta nu are decât să organizeze noi alegeri parlamentare, până când va ieși un partid, iar nu o coaliție, majoritar în acel Parlament.

Iată însă cum coaliția, respectiv USL, a emis un document cu valoare juridică, din care rezultă unitatea de decizie politică în cadrul uniunii, ca și când ar fi vorba de un singur partid, în cazul nominalizării premierului. Deci, în urma acestei „mutări”, domnul Băsescu nu mai ar mai avea de ales decât între a-l numi pe domnul Ponta premier, sau a încălca Constituția, chiar așa cum o citește domnia sa. Astfel, rezoluția comună devine un fapt politic important, ce nu va putea fi minimalizat de propaganda pedelistă, oricât ar încerca. Urmează să vedem ce „mutare” va mai face acum domnul președinte Băsescu.

Numai că, eu, cetățeanul român, nemembru al nici unuia dintre partidele USL, am rămas, din nou, pe dinafară, cu ocazia celor trei congrese și a mitingului ce le-a urmat.

Am avut, într-adevăr, ocazia de a urmări meciul fără rezultat final dintre cei 11.000 de congresiști serioși, angajați și motivați și un președinte de Țară cam plecat cu pluta, dar eu nu am avut nici un alt rol în aceste manifestări decât acesta de spectator și nici nu am văzut vreun interes pentru mine din partea nici unuia dintre jucători.

Nici măcar „mandatele” date nominalizaților la prim-ministrie și președinție de rezoluțiile aferente nu mă privesc sub nici o formă. Acolo se vorbeșe de România și nu de poporul său, adică de stat și nu de cetățean, iar ceea ce se zice este puțin important pentru mine, chiar dacă se folosesc vorbe ca „relansare economică”, „creșterea” statului, „cu o economie stabilă și competitivă la nivel european”.

Sau, este important, în sensul că mă îngrijorează continuarea folosirii cuvintelor fără fond. Nu știu cine a scris și cine a supervizat redactarea „mandatelor”, dar știu cine le-a aprobat, în unanimitate. Să nu fi fost între cei unsprezece mii de votanți unanimiști măcar unul care să sesizeze că nu de „economie stabilă” am eu nevoie, ci de creștere economică accentuată, astfel încâ să reducem decalajele economice masive dintre noi, românii, și restul Europei, precum nu de o „economie competititvă la nivel european” mă preocup eu, ci de una compatibilă cu celelalte state europene, mult mai dezvoltate economic decât România?!

Mai mult, unde este, în mandatul aprobat, imperativul curmării evaziunii fiscale și eliminării contrabandei, care mă necăjesc foarte tare, deoarece aceste flageluri îmi secătuiesc aproape jumătate din resursele Țării mele? De ce nu spune nimic acel mandat de eliminarea corupției instituționalizate, care îmi interzice mie, cetățeanului român, multe dintre drepturile și libertățile pe care Statul ar trebui să mi le asigure?

Poate dumneavoastră nu vi se par întemeiate aceste îngrijorări. Poate că veți zice că răspunsul la întrebările mele se regăsesc în programul de guvernare al USL, ce a fost menționat în mandat, neglijând astfel faptul că acest program ar fi trebuit să fie el însuși un mandat imperativ, decum va fi aprobat de Parlament, odată cu numirea Guvernului.

De altfel, la intervenția din sală a unui congresist al PNL, care cerea includerea în mandat a obligativității noii conduceri politice a Țării să repare nedreptățile suferite de unele categorii de cetățeni, cum sunt militarii pensionați, răspunsul venerabilului de la prezidiul congresului a fost că o asemenea problemă nu este pe ordinea de zi, iar soluția la aceasta se va regăsi oricum în programul de guvenare.

Formulând un asemenea mandat pentru șeful Executivului ce va să fie, cele trei congrese îmi spun mie, cetățeanului român, că ei consideră că actualul guvern are singura vină că nu prea se pricepe la economie și nu prea a reușit să o stabilizeze, dar ei se vor pricepe mai bine și o vor stabiliza și competiviza. Păi, asta este problema?!? Și asta este soluția, înlocuirea nepricepuților cu pricepuți în ale economiei?!?

Deci, pe un asemenea mandat, pot să mă aștept că cei din puterea politică actuală vor trece liniștiți în opoziție, fără să le reproșeze nimeni că au făcut legi anti-cetățean și anti-naționale, pe care le-au impus prin șantaj și corupție, că au spoliat banul public prin privatizări frauduloase și păgubitoare și prin distribuirea acestui ban către clienții lor politici, că au favorizat și au încurajat evaziunea fiscală și contrabanda de toate felurile, că au desconsiderat și umilit largi categorii de cetățeni și au transformat instituții esențiale ale statului în feude și sinecuri pentru ei și familiile lor!

Autorii și votanții rezoluției au trecut ușor cu vederea că, în numele aceleiași „stabilități economice” de care pomenesc ei în mandat, actuala guvernare, încă la putere, a luat măsuri severe antipopulație, de la diminuări de venituri la eliminări de subvenții și ajutoare, măsuri convenite cu exact aceleași organisme europene cu care, conform respectivului mandat, România ar trebui să intre în competiție. Ce m-ar putea determina pe mine să nu cred că și Guvernul Ponta va face exact același lucru?

Nici măcar mandatul candidatului USL pentru funcția de președinte al României nu spune nimic de reprezentarea mea, a cetățeanului român, prin această funcție. Ce îmi pasă mie de rolul de arbitru al președintelui de Țară?!? De ce acest candidat nu a primit mandat să formuleze politici naționale în favoarea mea, în domeniile constituționale ale externelor și securității și apărării naționale?

Deci, cu toată importanța de netăgăduit a acestor congrese, cu toată admirația pentru capacitatea organizatorică și de mobilizare dovedită de cele trei partide, cu toată compatibilitatea de țeluri referitoare la eliminarea din conducerea Țrăii a domnului Băsescu Traian și a partidului său de casă și de suflet, eu, cetățeanul român, mă regăsesc în evenimentele din sâmbăta trecută doar ca un simplu și nebăgat în seamă spectator la un meci între cei 11.000 participanți la congres și individul de la Cotroceni, meci ce are ca miză puterea politică în România.

Un meci cu rezultatul încă indecis și, în care, eu m-aș bucura ca Băsescu să piardă, deși nu am cum să țin cu potențialii câștigători. Pentru că nici ei nu îmi dau de înțeles că ar ține cu mine.