Alianța de centru stanga-n-prejur

Cu experiența masivă, dobândită în ultimile două decenii, că, în România, ceea ce vedem cu ochiul liber nu este, întotdeauna, exact așa, putem privi cu multă suspiciune recenta Alianță de Centru-Stânga dintre Partidul Social Democrat (PSD) și Uniunea NPR (UNPR).

Ce am văzut? L-am văzut pe socrul mic al domnului premier Victor Ponta explicând că PSD a primit un „sprijin foarte important în Parlament” de la UNPR și, în consecință, alianța politică dintre cele două formațiuni politice va deveni, la tribunal, una electorală.

L-am mai văzut pe vicepreședintele UNPR Cristian Diaconescu intrând pe poarta sediului de campanie al domnului Băsescu Traian, suspendatul, unde își desfășoară activitatea, în calitate de consilier băsescian. L-am mai văzut pe un alt vice uneperist, Nicolicea, care a explicat că, dacă „voiau să intre în USL (Uniunea Social Liberală, formată din PSD, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator), intrau din prima”. Dar nu au vrut. Au vrut însă o alianță la tribunal cu PSD și au obținut-o, cu extremă diligență.

Nu l-am văzut însă pe domnul Oprea G. nici clipind des, nici rotindu-și ochii în cap, pe această temă, ori pe alte teme politice presante.

Nu are rost să cădem în păcatul speculațiilor privind dedesupturile acestei Alianțe. Or fi conspirative, or fi acoperite, or fi oculte sau mafiote, treaba lor de aliați. Este, însă, evident, că Alianța asta este mai mult o mezalianță, însă fără să știm cu precizie cine din cuplu este partea de condiție inferioară.

La o apreciere superficială, am putea zice că este UNPR, pentru că este format exclusiv din dezertori și trădători politici, care nu au cum să fie de condiție bună, indiferent cu câte grade și stele s-au împăunat ei. Dar uneperiștii sunt cei ce au fost curtați, ceruți și aliați de domnii Ponta, Sârbu și rudele, ori vecinii. Deci, ei sunt cei prețioși în Alianță. Ceea ce înseamnă că nu au cum să fie de condiție inferioară.

Deoarece nimeni nu a declarat public nimic despre asta, nu știm care este valoarea lor adevărată, ori care este calitatea lor politică, ce îi face pe uneperiști atât de atractivi. Foarte probabil, acestea au de-a face cu faptul că domniile lor sunt militari, fie ei descoperiți sau acoperiți, fie ei de armată ori de servicii secrete, ori și de una și de alta, în același timp. Și ei sunt valoroși pentru că doar militarii se bucură de peste 50 la sută încredere, în rândul poporului român. Restul politicienilor se zbat între 60 și 80 la sută neîncredere.

Și mai au uneperiștii vreo sută de mii de pensionari militari cărora le-a crescut domnul Băsescu pensiile, ceea ce i-ar aduce vreo 300.000 de voturi sigure, pe care și contează domnia sa, așa cum a și declarat, de altfel. Prin Alianța de Centru-Stânga, aceste voturi ar ajunge, se speră, la PSD.

Dar acestea sunt doar presupuneri. Ceea ce este sigur, este că aliați sau nu, nici unul și nici celălalt din cele două partide nu vor primi, sub nici o formă și în nicio circumstanță, votul meu.

Comunicat de presă adnotat

Biroul de Presă al Ministerului Apărării Naționale a emis un comunicat de presă, prin care publicul este înștiințat că „Proiectul de lege pentru pentru modificarea art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, susţinut, ca reprezentant al Guvernului, de ministrul Apărării Naţionale, Corneliu Dobriţoiu, a fost adoptat joi, 14 iunie, de plenul Camerei Deputaţilor, în calitate de cameră decizională. Actul normativ prevede, pentru pensionarii militari al căror cuantum al pensiei a fost diminuat în urma recalculării pensiilor, nerecuperarea sumelor rezultate din regularizarea pentru perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2011.”

Ce nu ne spune comunicatul este că, prin acest gest de guvernare legislativă, parlamentarii dezertori, fugiți de la opoziția de atunci la puterea de atunci și reveniți, tot prin trădare, dar cu acord scris, „în sprijinul” actualei puteri, recunosc faptul că au susținut și impus o lege strâmbă, neserioasă și chiar idioată, prin care administrația pensiilor stabilea, cu acoperire legală dar împotriva oricărui bun simț constituțional, la sfârșitul anului 2011, că pe parcursul acelui an, unii beneficiari de pensii militare de stat primiseră un cuantum mai mare decât cel pe care l-ar fi primit dacă pensiile lor ar fi fost „revizuite” ca pensii de asigurări sociale, dar nu fuseseră astfel revizuite, din lipsă de timp.

Rămâne să vedem, completăm noi, dacă această nouă lege va fi acceptată și semnată și de domnul Băsescu Traian, în duala sa calitate de promulgator de legi, ca președinte de România, și de comandant al forțelor armate, ca distrugător al sistemului de rezervă al acestor forțe. Practic, domnul președinte este autorul moral și chiar faptic al legii amendate joi de Parlament, document prin care s-a încercat legalizarea unei situații de extrem de proastă guvernare, cea de „revizuire” a pensiilor militare de stat și a altor pensii, cum sunt cele speciale și de serviciu și transformarea lor în pensii de asigurări sociale, printr-o procedură incorectă și impracticabilă din punct de vedere tehnic și într-un interval de timp imposibil.

Inițial, Guvernul Boc emisese o Hotărâre de guvern ce conținea aceste prevederi absurde și care a fost ușor atacabilă în justiție de cei afectați. Aceștia obținuseră, în primă fază, suspendarea aplicării ei. Ceea ce l-a determinat pe domnul Băsescu să dea personal indicații publice domnului Boc ca hotărârea de guvern să fie retrasă și, în locul ei, să fie făcută această lege, amendată acum de același Parlament care o votase cu entuziasm și în forma imorală.

Din modul în care a fost abordată legislativ atât problema „revizuirii” pensiilor militarilor cât și problema revizurii legii de aplicare a legii de transformare a acestor pensii din pensii militare de stat în pensii de asigurări sociale, rezultă că, de fapt, în mintea legiuitorilor, este doar o problemă de bani. Și nu în sensul de gestionare și economisire a banului public, ci de cheltuire a lui pentru interese de grup, personale și de partid.

Comunicatul de presă ne spune că, la „Casa sectorială de pensii a Ministerului Apărării Naţionale sunt în evidenţă aproximativ 9.000 de pensionari militari în această situaţie, iar suma totală pe care ei ar fi trebuit să o returneze este de aproximativ 60 de milioane de lei.”

Asta a vrut să însemne că, iată, noua putere parlamentară a făcut un efort de atâtea milioane de lei (aproximativ un kilometru de autostradă) pentru atât de multă lume. Dar mai înseamnă și că peste 74.000 de „pensionari militari”, din Ministerul Apărării Naționale, au avut, prin această lege și procedură, pensiile majorate, în cuantumuri necomunicate. Singurul motiv pentru care s-a întâmplat acest lucru este că domnul Oprea Gabriel, pe atunci ministrul apărării naționale, a ținut să își formeze și consolideze un partid prin cooptarea de „mulțumiți” din rândul foștilor militari.

Bineînțeles că, deși domnul Oprea nu mai este la minister, comunicatul acestuia nu poate face referire la aceste lucruri menținate aici, pentru simplul motiv că, în mintea domnului prim-ministru Ponta, acest Guvern nici nu ar exista fără „sprijinul” dezertorilor politici co-prezidențiați de acest domn Oprea, fapt dovedit și de obținerea votului majoritar pentru revizuirea legii de revizuire a pensiilor militarilor.

Puterea cuvântului

Chiar nu știu cât a fost merit și cât a fost întâmplare în faptul că am fost inclus în toate colectivele, oricât de restrânse și de informale au fost ele, care au pregătit și înființat structura de informare publică a Ministerului Apărării Naționale. Dar am fost acolo și nu am fost doar un spectator. Ulterior, am păstrat legături profesionale și personale strânse cu cei care făceau munca de informare publică în Armata Română, în primul deceniu după schimbarea de regim politic din 1989. Mai încoace, acum cinci ani, am publicat un articol-sursă privind principiile și practicile acestui domeniu al guvernării apărării naționale, într-un volum de prestigiu internațional privind instituționalizarea acestui domeniu, publicat la Viena.

La fel ca tot ce am făcut în viață, și în ceea ce am făcut pentru informarea publică în Armata României am pus mult suflet, alături de muncă și inteligență, chiar dacă nu am fost plătit niciodată pentru aceasta. Ori, acest suflet îmi este astăzi zgâriat de ceea ce văd că este acum în această armată, sau, mai exact, în ce hal a ajuns ea, în domeniul acesta al informării publice și nu numai.

Acum douăzeci de ani, era foarte important ca să reușim separarea informării publice de propagandă, mai ales că cei care puteau să lucreze, pe vremea aceea, în acest sector proveneau, vrând-nevrând, din rândul foștilor activiști de partid din armată sau al celor care au avut tangență cu această muncă. Pentru că, pur și simplu, alții nu erau. Iar cei selecționați să facă informarea publică au înțeles precis că este în detrimentul lor și al instituției orice încercare de a folosi domeniul acesta la altceva decât la a spune publicului cum și ce este cu Armata. Așa că am muncit din greu, de la primele activități publice, să instaurăm o credibilitate bine fundamentată că secția și apoi direcția de informare publică nu face nici propagandă, nici manipulare, ci doar asigură transparența necesară menținerii unei legături de încredere și de suflet între popor și brațul său înarmat.

După douăzeci de ani, m-aș fi așteptat ca, în domeniul informării publice, să nu mai existe nimeni din rândul foștilor activiști de partid comunist din armată, pentru că a fost suficient de mult timp ca sistemul să genereze specialiști noi, fără o asemenea origine. Cum m-aș fi așteptat să fie practic și instituțional imposibil ca acest domeniu să genereze propagandă, de orice fel, chiar una favorabilă Armatei pe care o prezintă publicului. Când colo, sistemul generează nu propagandă, ci MANIPULARE și DEZINFORMARE!

Iar când zic sistemul nu mă refer la o organizație, așa, în general, ci la oamenii ei, la fiecare dintre aceștia în parte și la toți la un loc. Să vă explic.

L-ați auzit, probabil, la televizor, pe un domn Frățilă, așa-zisul purtător de cuvânt al Ministerului Apărării Naționale. Este, de fapt, vorba despre contraamiralul de flotilă Tiberiu Frățilă, șeful Direcției Informare și Relații Publice, din Departamentul de resort, condus de un secretar de stat. Ca să ia telefonul și să sune la o emisiune de televiziune, unde să spună orice, cum ar fi un „punct de vedere al Ministerului Apărării Naționale”, acest ofițer trebuie să dea diferite ordine și să pună diverși oameni la lucru. Adică, să activeze un sistem.

Numai că, fiecare persoană implicată într-un demers cum ar fi cel de mai sus nu face altceva decât să încalce legea și regulile de funcționare ale structurii din care face parte. Și ar trebui să nu o facă, pentru că legea îi apără pe funcționari și, mai ales, pe militari de executarea unor ordine ilegale sau neregulamentare. Deci, avem o problemă de sistem în momentul în care nimeni nu protestează sau măcar nu refuză să îndeplinească asemenea ordine, oricât de simple ar fi ele, cum ar fi „ia, fă-mi legătura cu emisiunea lui Pește!” Sau, ceva mai grele, cum ar fi „ia, adu-mi datele personale ale lui Cutare, să le dau pe post!”

Iar ce zic eu aici nici nu are încă legătură cu conținutul dezinformării sau manipulării practicate de domnul Frățilă, în numele Ministerului Apărării Naționale.

Acest domn Frățilă nu poate să reprezinte nimic și pe nimeni, nici să poarte cuvântul nimănui. Iar subordonații care îi îndeplinesc ordinele de a pregăti și sprijini ieșirile șefului lor în public, cu scopul de a vorbi în numele ministerului, ar trebui să știe asta și să nu permită să se întâmple cu participarea lor.

În primul rând, purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării Naționale este domnul locotenent-colonel Constantin Spinu, a cărui activitate este sprijinită de Biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale. Deci, dacă Ministerul Apărării are ceva de spus, spune prin purtătorul său de cuvânt. Însă domnia sa nu a fost vizibil cu ocazia campaniei de dezinformare și manipulare a opiniei publice purtată de Frățilă, ceea ce indică faptul că această campanie nu putea să fie a Ministerului Apărării ci doar a partidului din conducerea căruia face parte actualul ministru, ceea ce este cu totul altceva.

În al doilea rând, Ministerul Apărării nu este ministrul sau secretarul de stat, ori cine știe ce șef sau șefuț de la partid sau de la comanda cine știe cărei „structuri”, chiar dacă aceasta este de informare publică sau de informații militare. Iar ministerul nu poate vorbi despre orice, ci doar despre politicile publice pe care le generează și le aplică, sau „implementează”, adică despre procese de guvenare supuse unor reguli.

Dacă ministrul Oprea are ceva de spus, orice îi trece prin cap, inclusiv minciuni și șopârle, el nu poate să îl pună pe purtătorul de cuvânt să facă asta, pentru că acela nu poartă cuvântul ministrului ci al Ministerului. Atunci, când ministrul Oprea nu vrea să se facă de râs că nu este în stare să genereze o propoziție inteligibilă formată din mai mult de șase cuvinte, îl pune pe Frățilă să vorbească pentru el, că doar tocmai l-a făcut amiral.

Numai că această situație este deosebit de păguboasă pentru Armata română. Făcând ce face, acest „amiral” Frățilă, care a avut contact cu marea doar între 1984 și 1985, când a fost navigatorul vânătorului de submarine 32, a dat înapoi cu douăzeci de ani munca atâtor oameni devodați armatei și dedicați misiunii de informare publică care au clădit o credibilitate ce acum este sfărâmată complet.

Toate reacțiile pe care le-am văzut zilele acestea, legate de ieșirea invizibilă a lui Frățilă la televizor sunt condimentate cu observația că omul a fost utecist și că asta știe, asta face, adică propagandă de partid și de stat.

Nu o să merg până acolo să cred că, de acum înainte, când Armata română va avea nevoie să se adreseze publicului pe probleme cum sunt amenințările la adresa securității și apărării, ori problemele de tehnică sau personal, fiecare român va zice: haida-de, asta este propagandă! Dar o bănuială că despre propagandă ar fi vorba tot va încolți în mintea multora dintre receptorii mesajului militar.

În tot cazul, am să mă asigur că cei care au organizat, în Elveția, cursul de comunicare la care a participat domnul Tiberiu Frățilă în anul 2000 îl vor șterge pe acesta din evidențele lor, pentru că degeaba a făcut omul acel curs, când astăzi dovedește că nu a priceput nimic. Ceea ce este posibil, pentru că un curs de cunoaștere a limbii engleze a făcut abia trei ani mai târziu.

Păcat însă că nu a făcut și un curs de morală sau unul de etică profesională, că tare ar mai avea nevoie.