Dottore davvero

Acum vreo opt ani, când domnul Victor Ponta, actualul premier român, a devenit doctor în știința dreptului, statul încuraja foarte mult obținerea unor asemenea titluri. Astfel, posesorii lor beneficiau de 15 la sută în plus la salariu, spor ce a fost plătit până ce domnul Boc Emil a rămas fără bani de salarii, de prost ce era, ca premier și administrator de Țară.

Nu este de mirare că, încurajat astfel, doctoratul a devenit o modă și chiar o afacere, în care se învârteau atât bani publici cât și privați. Cei privați proveneau de la doamnele și domnii orgolioși, care nu voiau să rămână „mai prejos” decât anumiți tovarăși de-ai lor, care „își luaseră doctoratul”.

Spre deosebire de titlurile universitare și de master, pentru care era suficient să plătești la timp și integral taxa de școlarizare ca să le poți lua acasă, titlul de doctor presupunea și puțin efort, pentru că el nu era conferit de școala la care erai înscris, ci de Ministerul Educației. O comisie a acelui minister valida dosarul de doctorat, înainte de emiterea ordinului ministerial de acordare, ceea ce presupunea ca acel dosar să fie bine întocmit.

Astfel, în funcție de relațiile de piață dintre doctorand, conducătorul său de doctorat și școala ce găzduia aceste relații, se depunea un efort conjugat pentru ca dosarul să fie corespunzător și să treacă de comisia ministerială. Efortul consta, în principal, din redactarea unor texte, ce deveneau „referate”, precum și a unei „teze de doctorat”. Cine redacta aceste texte era irelevant. Ceea ce conta era ca ele să fie „bune” pentru a fi prezentate comisiei. Desigur, mulți doctoranzi și-au scris singuri lucrările, cum au fost destui care nici măcar nu și le-au citit.

Dacă întrebai pe acea vreme care era rațiunea din spatele referatelor și tezei, aproape nimeni nu știa că acestea ar trebui să fie consecința unei activități de cercetare științifică a domeniului ce făcea obiectul doctoratului. Nu-i vorbă că nici astăzi nu sunt prea mulți în Țara noastră care să știe acest lucru. Asta, deși, după ce domnul Ponta a devenit doctor, au apărut alte norme de organizare a acestui proces academic, norme ce solicită expres întocmirea unui plan de cercetare științifică și chiar și publicarea unor rapoarte și articole prin care să se facă cunoascute rezultatele acelei cercetări.

Apariția motorului Google de căutare pe Internet a complicat și a simplificat, în același timp, lucrurile. Le-a complicat pentru că s-a multiplicat exponențial accesul redactorilor lucrărilor de doctorat la texte din întreaga lume cu subiecte similare și scrise într-o limbă cunoscută, chiar înainte ca Google să dezvolte și motorul de traducere instantanee a acelor texte. Practic, nici un profesor universitar, conducător de doctorat ori membru în comisia de susținere sau de validare a titlului nu va putea vreodată să cuprindă această imensă, aproape infinită literatură, pentru a o compara cu textul unui referat sau al unei teze de doctorat și a-i confirma originalitatea, ori a-i descoperi plagiatul. Dar, în același timp, orice profesor cu puțină istețime, citind un text pe un subiect familiar, ar fi putut să interogheze același Google cu anumite fraze „cheie” din acel text, cum ar fi unele expresii plastice, metafore sau chiar un limbaj special și să descopere originalul pe Internet, dacă lucrarea a fost făcută cu „copy-paste”.

În aceste condiții, este o manifestare de tupeu și de ipocrizie să pretinzi că orice doctor de acum opt ani ar fi trebuit să obțină acest titlu prin cercetare științifică proprie, care să fi fost făcută cu metode novatoare și personale, iar rezultatele acelei cercetări să fi fost relevante și originale. Dacă munca doctorandului, presupunând că a făcut-o singur, a constat numai în „studiul” bibliografiei și totul s-a rezumat la interpretarea acelei bibliografii, este aproape normal și categoric firesc să se găsească similitudini de texte.

Aceste observații nu sunt, sub nici o formă, o scuză pentru cei ce au fost prinși copiind sau care nici nu au citit ce au scris. Însă aceasta a fost și mai este și astăzi realitatea de la noi. Practic, în România, titulul de doctor este o bagatelă, un moft, o expresie de orgoliu satisfăcut și chiar o mică afacere cu diplome, cum sunt atâtea altele în lumea universitară de la noi. De aceea nu suntem câtuși de puțin validați la nivel internațional cu un învățământ universitar și postuniversitar performant, decât sub limita inferioară a mediocrității.

Nu am citit textele relevante și nu mă pronunț asupra cazului plagiatului domnului Victor Ponta. Pot să mă pronunț însă asupra unor acuzații ce i se aduc.

Am auzit cel puțin trei universitari prestigioși care au afirmat că plagiatul este atât de evident că și un copil de clasa a patra ar putea să îl vadă. Aceștia mint cu nerușinare. Nici măcar ei nu ar putea să descopere un plagiat, dacă ar trebui să compare două texte dintr-o disciplină care nu le este familiară, d-apoi un copil. Pentru că nu este vorba de a te uita pe cele două texte și atât. Trebuie să înțelegi originalitatea ideilor din ele, cum trebuie să înțelegi locul și importanța lor în economia lucrării. Apoi trebuie să identifici un eventual prejudiciu adus plagiatului de plagiator. Toate aceste trebuințe nu sunt, sub nici o formă, treabă de copil. Deci, deși domnii profesori știau aceste lucruri, ei au preferat să ne mintă cu nerușinare, din motive ce urmează să fie elucidate.

O comisie ce se pare că este partizană politic ar fie emis o sentință de retragere a titlului de doctor domnului Ponta, sentință inacceptabilă legal și formal din varii motive, ce nu intră în sfera mea de interes. Însă, mă interesează pe ce se bazează sentința membrilor comisiei, așa puțini și fără cvorum cum au fost ei. Din cele spuse public de președintele comisiei, ar fi faptul că au descoperit că în jur de 15 la sută din textul de bază al tezei de doctorat ar fi similar cu un alt text, dintr-o carte a unui autor ce nu este menționat în bibliografie. Același domn nu ne-a spus însă cât de importante sunt acele pagini. Scoaterea lor ar anula sau nu valabilitatea ideilor originale din teză, sau chiar ar anula ori nu valoarea întregii lucrări?

Mai mult, nimeni nu ne spune cât de original și de important în teoria domeniului la care se referă teza este textul plagiat. Este foarte important de știut acest lucru, dacă dovada plagiatului duce la retragerea titlului de doctor al plagiatorului. Pentru că nu este același lucru dacă avem de-a face cu o sursă ce, la rândul ei, preia alte texte, devenite proprietate universală, ori cu o sursă originală, cu paternitate netăgăduită.

Am mai auzit solicitări ferme de demisie a premierului, pe motiv de plagiat. În schimb, nu mi-a spus nimeni dintre acuzatori sau solicitanți pe ce se bazează ei. Și-a construit domnul Ponta cariera profesională și politică pe baza acestei lucrări plagiatoare? Și-a întemeiat domnia sa autoritatea morală pe titlul de doctor obținut prin plagiat? Dacă da, atunci să demisioneze imediat!

Dar dacă nu a făcut nimic din cele întrebate mai sus? Dacă primul care a dezvăluit că domnul Ponta este doctor în științe a fost șugubățul președinte de România, domnul Băsescu Traian, care i-a zis, la televizor, „dottore”, pe când domnul Ponta nici nu a vrut să știm că are acest titlu, obținut în mod onest sau nu? Care este atunci relevanța plagiatului, dacă acesta chiar există?

Cât despre argumentele morale, cum că cine fură un text este pasibil să fure și un bou, eu zic să lăsăm boii să se preocupe de asemenea argumente, într-o Țară a jafului generalizat.