La începutul anilor 1990,
în România, nimeni, dar nimeni nu înțelegea la ce este bun un ministru civil în
fruntea Ministerului Apărării Naționale. Cei ce veneau de pe afară, în chip de
sfătuitori, cel mai desea apelau la argumentul că așa este în toate statele
democrate ale lumii și că, dacă vrem ca și România să fie o democrație, atunci
trebuie să numim un ministru civil la Apărare.
De partea cealaltă, a
celor conservatori, ce voiau să rămână lucrurile așa cum le știau din
moși-strămoși, principalul contra-argument la ideea unui ministru civil era că
ministrul apărării trebuie să fie cel mai experimentat și priceput militar,
pentru a putea conduce destinele armatei și a decide asupra soartei militarilor
în deplină cunoștință de cauză. De unde să știe un civil „cu ce se mănâncă
armata”?!? Cum să vină un civil să dea ordine în Armată?!?
Pentru a putea fi numit un ministru civil, s-a făcut mai întâi o reordonare
a structurii ministeriale. S-a format o parte „civilă” și s-a înființat Statul
Major General. Partea civilă este condusă de un secretar de stat, tot civil și
acesta, și se ocupă, în primul rând, de politicile de apărare, pe când Statul
Major General are în frunte pe ofițerul cel mai mare în grad și cu cea mai mare
funcție în Armată. Amândoi sunt subordonați ministrului, care își bazează
deciziile pe politicile generate în minister de civili și pe recomandările și
sfatul profesional ale șefului militarilor.
Acum, după douăzeci de ani de la acele vremuri, ar trebui ca toate
ministerele să aibă o conducere oarecum similară, în care să se genereze, pe de
o parte, politici în domeniu, iar, pe de altă parte, să se imprime un caracter
profesional, specializat, actului de guvernare ministerială. Astfel încăt să nu
mai conteze că ministrul nu este o persoană care a ajuns acolo, pe scaunul demnitarului,
urcând pe scara carierei profesionale, ci că a fost numit pe alte criterii.
Ați putea spune că, în asemenea condiții, nici nu mai contează cine este
pus ministru, indiferent de minister. Eu aș zice că, din contră, se pot alege
nominalizările de miniștri dintr-un bazin de personalități mult mai încăpător
decât înainte. Rămân valabile cele două mari categorii, sau extreme, de
selecție. Astfel, la o extremă, miniștri care au habar despre domeniul pe care
îl guvernează se mai numesc și „tehnicieni”, pe când celor care nu au habar,
dar tot sunt numiți miniștri, li se mai spune și „miniștrii politici” și sunt
situați la cealaltă extremă. Între aceste două, se pot face tot felul de
combinații de calități personale și profesionale, de personalitate și de imagine
publică.
De aceea, este de mare mirare că guvernul Ponta se confruntă cu evidente și
chiar insurmontabile dificultăți în găsirea unor doamne și domni care să ocupe
scaunele ministeriale ce îl compun.
Dacă ar fi fost vorba de un guvern normal, pus în funcții în urma
alegerilor generale, pentru un mandat de patru ani, ne-am fi așteptat ca
principalele două criterii de selecție și numire a miniștrilor să fie
algoritmul de distribuție a funcțiilor în cadrul alianței și politicile ori
viziunile strategice pregătite de anumite personalități pentru anumite domenii,
care personalități sunt apoi chemate să le pună în operă, ca miniștri.
Dar, noi vorbim aici de un guvern pe termen scurt, cu un program de
guvernare de o jumătate de an, care execută un buget pregătit și aprobat de
fosta putere politică și îndeplinește ordinul dat de troica internațională
Fondul Monetar Internațional – Banca Mondială – Uniunea Europeană. Singurele
calități ale unui ministru în acest guvern ar fi trebuit să fie loialitatea față
de Uniunea Social Liberală, onestitatea față de public și credibilitatea că va îndeplini
ceea ce s-a stabilit mult deasupra capului său, indiferent cât de mobilat cu
gânduri și știință ar fi fost acesta. Sau, indiferent cât de gol ar fi fost. La
aceste calități, domnul prim-ministru Ponta a adăugat, la cea mai recentă
ședință de guvern, și pe cea de rezistență la „atacurile” perfide ale fostei
puteri, prăbușite în opoziție dar încă susținută de președintele Băsescu și,
deci, de „structurile” pe care acesta le păstorește.
Cum de nu au găsit domnii Antonescu, Constantin și Ponta suficient de mulți
candidați care să îndeplinească aceste trei, sau, la rigoare, patru condiții?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu