România dă pe afară

Unul dintre cele trei surse de putere ale domnului Băsescu Traian, ca vârf al regimului care îi poartă numele este acceptarea internațională și, pe alocuri, chiar susținerea internațională. Pentru curioși, celelalte două sunt așa-zisele „servicii” și sistemul mafiot de relații secrete între unii politicieni, câțiva demnitari și funcționari de stat, mulți interlopi și destui „oameni de afaceri”.

Domnul Băsescu a reușit această acceptare internațională cu foarte multe eforturi. A trebuit să se facă preș în fața unor funcționărași jalnici și patetici ai organismelor internaționale sau amabasadori ai „licuricilor”. A mai trebuit să aibă grijă ca România să arunce cu banul public în dreapta și în stânga, pe cele mai mari prețuri pe care le plătește o țară europeană pentru te-miri-ce, de la produse alimentare importate, în loc să fie produse acasă, și până la gaze naturale. A mai împrumutat bani fără rost, în cantități imense, numai ca să mulțumească finanța internațională și a încurcat cât a putut lucrurile acasă, ca Europa nu cumva să plătească acele faimoase fonduri de zeci de miliarde de euro ce ar fi trebuit „atrase” pentru prosperitatea populației. În fapt, foarte mulți profitori internaționali s-au văzut îmbogățiți doar pentru ca să îl lase în pace pe domnul Băsescu Traian, să facă ce vrea domnia sa cu poporul nostru.

            Însă eforturile băsesciene nu sunt îndeajuns pentru acceptul sau chiar sprijinul continuu al străinilor. Domnul Băsescu este obligat să demonstreze, în permanență, că el este la cârma Țării, că domnia sa este cel ce taie și spânzură nestăvilit, după bunul său plac și chef. Fără această demonstrație sau garanție, Băsescu nu ar mai fi o investiție convingătoare pentru alți șefi de stat și de guvern, ori finanțiști, sau simpli aventurieri internaționali.

            În aceste condiții, orice manifestări de nesupunere internă, ca să nu mai vorbim de confiscarea, chiar și temporară, a scaunului de „șef de stat” de către șeful de guvern, la o întâlnire la vârf europeană, sunt cu totul inacceptabile, iar cei vinovați de aceste manifestări și gesturi de desconsiderare a atotputerniciei băsesciene trebuie striviți imediat și iremediabil.

            Văzută din afara Țării, situația din România este confuză. Nu este clar dacă partidul prezidențial chiar a pierdut majoritatea parlamentară prin trădări și dezertări ale oportuniștilor, sau această pierdere nu este decât o manevră tactică de aducere a opoziției unite social-liberale la putere, pentru compromitere deplină în vederea alegerilor generale.

            Indiferent care dintre aceste două alternative este cea adevărată, realitatea este că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Parlamentului. De aceea, în acțiunea de compromitere a actualei puteri executive, ce îl are în frunte pe premierul Victor Ponta, domnia sa a trebuit să se bazeze pe celelalte elemente de putere, ce i-au mai rămas la dispoziție, între care se remarcă „serviciile” ce controlează o bună parte a sistemului de justiție românesc, compus atât din procurori cât și din judecători. De aici s-a născut noua „dosariadă”, cu incompatibilități și plagiate, precum și amenințarea cu „justiția” pentru rezolvarea oricărei dispute politice, inclusiv apelul la Curtea Constituțională, chiar dacă aceasta nu face parte din puterea judecătorească propriuzisă.

Tot de aici s-au iscat evenimentele menite să impună o anumită agendă premierului, atât ca persoană, cât și ca demnitar.

În primul rând, ca importanță, a fost condamnarea domnului Adrian Năstase, cu executarea închisorii, domn ce este atât părintele politic al domnului Ponta, cât și exponentul maximei puteri de care a beneficiat partidul său, pe vremea când era prim-ministru. Domnul Ponta a refuzat să se prindă în această capcană, ceea ce dus la maximizarea dramatismului public, prin vocea stridentă ale doamnei Monica Macovei și prin intervenția în forță a procurorilor domnului Morar împotriva tuturor celor ce i-au luat locul domnului Ponta, arătându-se alături de domnul Năstase.

În al doilea rând, a fost „scandalul” plagiatului lucrării de doctor a domnului Ponta. Și aici premierul a refuzat să își schimbe agenda, rămânînd consecvent cu intenția sa de a demonstra că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Țării în fața celorlalți șefi de stat și de guvern europeni.

A mai fost demonstrația „papioanelor” cu zgârci, ca „reacție” la trecerea Institutului Cultural Român sub controlul Parlamentului României, cum au mai fost decizia de incompatibilitate la adresa domnului Mircea Diaconu, ministrul culturii și tentativa de umilire a noului ministru investit.

În disperare de cauză, a fost activată și Curtea Constituțională, care a decis în favoarea domnului Băsescu, dar într-un limbaj inadecvat și cu o procedură incompletă.

          De partea cealaltă a baricadei, se pare că Uniunea Social Liberală a identificat corect cel puțin unul dintre centrele de putere băsesciene, cel al acceptării sau sprijinului internațional și a acționat pentru a dovedi străinătății că domnul Băsescu nu mai este de luat în serios. Prin faptul că, în pofida tuturor tentativelor de deturnare a drumului pe care a luat-o domnul Ponta, acesta a ajuns la Bruxelles, am putea cataloga toate aceste încercări băsiste ca nereușite.

         Nu ne putem însă pronunța nici în favoarea useliștilor. Aceștia nu au câștigat, deocamdată, nimic, ci doar nu au luat, încă, bătaie. Domnul Băsescu nu poate fi adus la tăcere de acest Parlament, unde majoritatea actuală este de conjunctură, la fel ca și cea trecută, băsesciano-bocistă. Nici celelalte două centre de putere băsiste amintite la început nu sunt ușor de atacat și distrus. Din contră, este foarte probabil ca social-liberalii să nici nu aibă un plan de lovire decizivă a acestora.

Este evident că usleiștii știu că adevărata lor armă a victoriei este câștigarea alegerilor generale, ce le-ar conferi un Parlament puternic și opozabil  cu deplin succes președintelui.  Numai că domniile lor vor să ajungă la aceste alegeri pe o lege nouă, ceea ce este, practic, imposibil, atâta vreme căt domnul Băsescu le poate opune și Curtea Constituțională și procedura promulgării sau nu a oricărei legi.

Ca urmare, o victorie finală este încă îndepărtată în timp. Până atunci, rămâne să ne delectăm cu bătălii mărunte și atacuri tactice. Adică cu circul nostru de fiecare zi.