Veniți de luați notițe

Este evident că domnii de la Uniunea Social Liberală (USL), proaspăt ieșiți din opoziție și de curând deținători ai unora dintre puterile democratice din statul România, sunt solicitați sau chiar sunt asaltați de domnii de la Partidul Democrat Liberal (PDL). În asemenea condiții, ne mirăm că mai au timp să mai și guverneze Țara.

Sau nu mai au timp și de asta?

Pentru observatorul neimplicat emoțional, cred că s-a atins deja nivelul maxim de saturație al nano-scandalurilor ce însoțesc îndepărtarea temporară a domnului Băsescu Traian de la tastele și căștile telefonului prezidențial, instalat în Palatul Cotroceni.

În tot cazul, mie mi-a ajuns. De aceea, când am vrut să mă uit totuși la televizor, am dat peste un program în care se povestea cum domnul Mircea Lucescu, anternorul de fotbal și fosta vedetă a aceluiași sport, și-a început cariera antrenorială la Hunedoara, cu mulți ani în urmă.

Unul din lucrurile nemaivăzute până atunci, pe care le-a inițiat acolo, a fost să alcătuiască o echipă de tineri ce își luau notițe la meciuri, despre ce și, mai ales, cum se întâmplau lucrurile pe teren, de la pase greșite la tactica echipelor sau la tehnica de joc individuală, ori la numărul de sprinturi înainte sau înapoi. Cam cum vedeți că fac acum calculatoarele la diferite sporturi, de ne dau tot felul de „statistici”.

Și m-am gândit eu. Poate domnii de la USL, fiind prea ocupați cu PDL-iștii și, dacă le mai rămâne timp, cu guvernarea, nu au cum să își mai noteze ce se întâmplă în acest meci politic și să învețe din aceste întâmplări. Poate n-ar fi lipsit de interes să ceară unor tineri mai liberi ca timp să își noteze câte ceva din ceea ce face actuala opoziție pedelistă. Că au cu siguranță ce învăța.

Eventual, pot să compare ceea ce fac pedeliștii acum cu ceea ce făceau ei, useliștii, când erau în opoziție.

Făcând această comparație, n-ar mai trebui să fie indignați și să se întrebe unde era Europa când domnul Băsescu a refuzat să schimbe guvernul Boc demis de Parlament, când ei erau ridiculizați în fel și chip, făcuți chiulangii când erau în grevă parlamentară, când nu primeau „timp de antenă” la televiziunea publică nici cât negru sub unghie, când erau asaltați cu dosare de toate felurile și așa mai departe.

În schimb, ar trebui să se întrebe de ce n-au făcut și ei ca pedeliștii, astăzi?

Am spus-o de mai multe ori. Democrația nu este dictatura majorității, pentru că deținerea și exercitarea puterii în stat nu este un atribut exclusiv al democrației. Mult mai specifică este protejarea minorității de către majoritatea deținătoare de putere. Adică, deciziile majorității nu trebuie niciodată să fie ostile minorității. Majoritatea nu are de ce să își construiască bunăstarea pe necazul minorității.

Acum, pedeliștii vorbesc de principii, de apărarea democrației, de pericolul teribil al distrugerii intituțiilor de către puternicii zilei, foștii opozanți minoritari, până mai ieri.

Ei nu se plâng că li s-au luat privilegiile, că nu mai pot să fure nesingheriți, că nu mai au cum să își pună nepoții, frații și cumnații în funcții grase, la stat, pe multe mii de euro pe lună. Nu. Ce spun ei este că sunt „îngrijorați” de noua dictatură a majorității, formată din oameni fără demnitate și necinstiți.

Useliștii ar trebui să ia notițe la acest mod de a face propagandă.

Și ar fi trebuit să știe că singurul mod în care nu au cum să fie acuzați de abuzul de putere sau de dictatura majorității este să-i acuze, să-i condamne și să-i pedepsească pe foști majoritari și făptași ai multor fapte reporbabile, penale și anticonstituționale, inclusiv anti-naționale.

Desigur, Procuratura nu se află printre pârghiile de putere ajunse în mâna lor. Aceasta este încă sub control băsescian și funcționează încă în rolul de poliție politică.

Dar useliștii pot să facă acuzații politice, să aducă probe executive, din ministerele și agențiile pedeliștilor și pot să îi condamne public, național, european, american și chiar chinezesc.

Oare de ce nu o fac?

Poate nu are cine să îi învețe. Dacă stau să învețe de la pedeliști, este foarte posibil să folosească aceste lecții când vor fi din nou în opoziție.

Adică, foarte curând.

Suspendatul si suspendacii

Să fi fost transmisia ori televizorul meu de vină, dar domnul Băsescu Traian, președintele suspendat al României, a apărut azinoapte, la o conferință de presă intempestivă, ca fardat cu fond de ten pe toată suprafața capului, inclusiv pe calviția sa emblematică. Dacă așa a fost, atunci înseamnă că, deja, domnia sa a început campania de câștigare a referendumului prin care poporul român se va pronunța dacă suspendarea va deveni sau nu demiterea sa. Pentru că fondul de ten arată grija pentru cum apari la televizor, ceea ce este, înainte de toate, expresia considerației față de telespectatori.

Conținutul acestei prime conferințe de presă de după votul covârșitor, în Parlament, în favoarea suspendării băsescului nici nu merită analizat. Domnul Băsescu a vrut  să se arate victimă și a folosit toate cuvintele și gesturile pe care le știe pentru a trasmite acest mesaj. A zâmbit strâmb, a repetat la nesfârșit aceiași frază, cu aerul că nu își dă seama că a mai spus-o odată și încă odată, și-a înecat glasul într-o lacrimă fugară când a vorbit despre sine și cum nu a mințit domnia sa niciodată, a explicat că, în calitate de victimă, este nevoit totuși să lupte și să muște, dar nu pentru el, personal, ci pentru funcția ce trebuie apărată, chiar dacă domnia sa nu ține neapărat la ea, funcția și așa mai departe.

            Conferința de presă va rămâne memorabilă pentru că a introdus o nouă poreclă colectivă. Cei care au votat pentru suspendarea sa în Parlament, numiți „Cei 322”,  acum cinci ani, sunt astăzi „Suspendacii”. Ei sunt călăii, torționarii, cuțitarii pe la spate, iar domnul Băsescu Traian este victima. Raporturile sunt clare, cel puțin în mesajul suspendatului.

            Există posibilitatea ca domnul Băsescu chiar să se creadă o victimă inocentă a propriei guvernări. Dacă domnia sa a fost sincer când a spus publicului că „e perfect”, atunci este foarte posibil ca și acum să creadă, cu sinceritate, că nu a făcut nimic rău, sau, cel puțin, nimic grav, astfel încât să merite să fie suspendat și apoi demis.

            Desigur, altele ar fi fost trăirile domniei sale dacă ar fi fost acuzat de ceea ce a făcut și nu doar de ceea ce a zis. Pentru că domnul Băsescu a făcut multe și rele. Probabil, pentru că nu sunt date și dovezi concrete, aceste fapte nu au fost aduse în discuție nici în Parlament, nici în fața opiniei publice. Dar este evident că numai prin fapte reprobabile și-a putut îmbogăți familia până la nivelul de opulență actual. Cum este evident că numai prin corupție a putut crea sistemul de pârghii sociale și economice pe care îl conduce cu mână forte și în care își impune voința sa fără comentarii.

           În lipsa unor acuze de săvârșire a unor asemena fapte, domnul Băsescu s-a arătat consternat de ideea de a fi condamnat pentru vorbe, sau „declarații”, cum le-a zis domnia sa. Ba, chiar le-a dat lecții publice acuzatorilor, arătându-le cum ar fi trebuit ei să găsească fapte de care să fie făcut vinovat, ca, de exemplu, eventuale decrete prezidențiale date în afara competențeleor constituționale.

         Adevărul este că nimeni nu a stat să investigheze cu minuție gesturile de guvernare băsiste. Nu s-au făcut anchete, nu s-au colectat dovezi, de tipul înregistrăilor convorbirilor telefonice între președintele Băsescu și primul ministru Boc, ori stenogramele secrete ale ședințelor Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Nimeni nu i-a intervievat pe consilierii prezidențiali sau pe alte persoane apropiate domnului Băsescu, sub jurământ și sub pasibilitatea pedepsei penale pentru declarații false, pentru a vedea cum transmitea acesta ordine către diverși demnitari sau justițiari. Toate acuzațiile au fost întemeiate pe ceea ce a văzut toată lumea că a zis domnul Băsescu.

            Acest lucru este de înțeles. Acuzatorii s-au bazat pe două elemente de succes. Unul a fost colectarea numărului suficient de voturi în Parlament pentru suspendare și celălalt a fost popularitatea foarte scăzută sau, mai bine zis, impopulariatea masivă a suspendatului, ceea ce dă speranțe mari că va pierde referendumul de demitere. În plus, încălcarea gravă a Constituției nu ține de materia de drept penal ci de politic, ea nefiind tranșată în justiție ci în Parlament și, apoi, în electorat. Dezbaterea politică este cu totul altceva decât administrarea de probe. Așa că „suspendacii” nu s-au mai încurcat cu detalii de tipul dovezilor materiale sau faptice ale încălcărilor grave băsesciene ale Constituției României.

       De altfel, dacă s-ar fi colectat asemenea dovezi, nici nu ar mai fi fost nevoie de suspendare și referendum pentru demitere, pentru că domnul Băsescu s-ar fi încadrat direct în prevederile Codului penal.

Să sperăm că lucrurile nu se vor opri aici. Că, odată demis, domnul Băsescu Traian nu va fi lăsat să își vadă liniștit de viața sa, să caute, de exemplu, vreun armator care să îi dea pe mână un vapor, de căpitan de vas ce este. Pentru că domnul Băsescu este, în continuare, pasibil de pedepse penale pentru foarte multe fapte și nu vorbe. Trebuie numai ca cineva să le probeze. Ceea ce n-ar fi atât de dificil.

România dă pe afară

Unul dintre cele trei surse de putere ale domnului Băsescu Traian, ca vârf al regimului care îi poartă numele este acceptarea internațională și, pe alocuri, chiar susținerea internațională. Pentru curioși, celelalte două sunt așa-zisele „servicii” și sistemul mafiot de relații secrete între unii politicieni, câțiva demnitari și funcționari de stat, mulți interlopi și destui „oameni de afaceri”.

Domnul Băsescu a reușit această acceptare internațională cu foarte multe eforturi. A trebuit să se facă preș în fața unor funcționărași jalnici și patetici ai organismelor internaționale sau amabasadori ai „licuricilor”. A mai trebuit să aibă grijă ca România să arunce cu banul public în dreapta și în stânga, pe cele mai mari prețuri pe care le plătește o țară europeană pentru te-miri-ce, de la produse alimentare importate, în loc să fie produse acasă, și până la gaze naturale. A mai împrumutat bani fără rost, în cantități imense, numai ca să mulțumească finanța internațională și a încurcat cât a putut lucrurile acasă, ca Europa nu cumva să plătească acele faimoase fonduri de zeci de miliarde de euro ce ar fi trebuit „atrase” pentru prosperitatea populației. În fapt, foarte mulți profitori internaționali s-au văzut îmbogățiți doar pentru ca să îl lase în pace pe domnul Băsescu Traian, să facă ce vrea domnia sa cu poporul nostru.

            Însă eforturile băsesciene nu sunt îndeajuns pentru acceptul sau chiar sprijinul continuu al străinilor. Domnul Băsescu este obligat să demonstreze, în permanență, că el este la cârma Țării, că domnia sa este cel ce taie și spânzură nestăvilit, după bunul său plac și chef. Fără această demonstrație sau garanție, Băsescu nu ar mai fi o investiție convingătoare pentru alți șefi de stat și de guvern, ori finanțiști, sau simpli aventurieri internaționali.

            În aceste condiții, orice manifestări de nesupunere internă, ca să nu mai vorbim de confiscarea, chiar și temporară, a scaunului de „șef de stat” de către șeful de guvern, la o întâlnire la vârf europeană, sunt cu totul inacceptabile, iar cei vinovați de aceste manifestări și gesturi de desconsiderare a atotputerniciei băsesciene trebuie striviți imediat și iremediabil.

            Văzută din afara Țării, situația din România este confuză. Nu este clar dacă partidul prezidențial chiar a pierdut majoritatea parlamentară prin trădări și dezertări ale oportuniștilor, sau această pierdere nu este decât o manevră tactică de aducere a opoziției unite social-liberale la putere, pentru compromitere deplină în vederea alegerilor generale.

            Indiferent care dintre aceste două alternative este cea adevărată, realitatea este că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Parlamentului. De aceea, în acțiunea de compromitere a actualei puteri executive, ce îl are în frunte pe premierul Victor Ponta, domnia sa a trebuit să se bazeze pe celelalte elemente de putere, ce i-au mai rămas la dispoziție, între care se remarcă „serviciile” ce controlează o bună parte a sistemului de justiție românesc, compus atât din procurori cât și din judecători. De aici s-a născut noua „dosariadă”, cu incompatibilități și plagiate, precum și amenințarea cu „justiția” pentru rezolvarea oricărei dispute politice, inclusiv apelul la Curtea Constituțională, chiar dacă aceasta nu face parte din puterea judecătorească propriuzisă.

Tot de aici s-au iscat evenimentele menite să impună o anumită agendă premierului, atât ca persoană, cât și ca demnitar.

În primul rând, ca importanță, a fost condamnarea domnului Adrian Năstase, cu executarea închisorii, domn ce este atât părintele politic al domnului Ponta, cât și exponentul maximei puteri de care a beneficiat partidul său, pe vremea când era prim-ministru. Domnul Ponta a refuzat să se prindă în această capcană, ceea ce dus la maximizarea dramatismului public, prin vocea stridentă ale doamnei Monica Macovei și prin intervenția în forță a procurorilor domnului Morar împotriva tuturor celor ce i-au luat locul domnului Ponta, arătându-se alături de domnul Năstase.

În al doilea rând, a fost „scandalul” plagiatului lucrării de doctor a domnului Ponta. Și aici premierul a refuzat să își schimbe agenda, rămânînd consecvent cu intenția sa de a demonstra că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Țării în fața celorlalți șefi de stat și de guvern europeni.

A mai fost demonstrația „papioanelor” cu zgârci, ca „reacție” la trecerea Institutului Cultural Român sub controlul Parlamentului României, cum au mai fost decizia de incompatibilitate la adresa domnului Mircea Diaconu, ministrul culturii și tentativa de umilire a noului ministru investit.

În disperare de cauză, a fost activată și Curtea Constituțională, care a decis în favoarea domnului Băsescu, dar într-un limbaj inadecvat și cu o procedură incompletă.

          De partea cealaltă a baricadei, se pare că Uniunea Social Liberală a identificat corect cel puțin unul dintre centrele de putere băsesciene, cel al acceptării sau sprijinului internațional și a acționat pentru a dovedi străinătății că domnul Băsescu nu mai este de luat în serios. Prin faptul că, în pofida tuturor tentativelor de deturnare a drumului pe care a luat-o domnul Ponta, acesta a ajuns la Bruxelles, am putea cataloga toate aceste încercări băsiste ca nereușite.

         Nu ne putem însă pronunța nici în favoarea useliștilor. Aceștia nu au câștigat, deocamdată, nimic, ci doar nu au luat, încă, bătaie. Domnul Băsescu nu poate fi adus la tăcere de acest Parlament, unde majoritatea actuală este de conjunctură, la fel ca și cea trecută, băsesciano-bocistă. Nici celelalte două centre de putere băsiste amintite la început nu sunt ușor de atacat și distrus. Din contră, este foarte probabil ca social-liberalii să nici nu aibă un plan de lovire decizivă a acestora.

Este evident că usleiștii știu că adevărata lor armă a victoriei este câștigarea alegerilor generale, ce le-ar conferi un Parlament puternic și opozabil  cu deplin succes președintelui.  Numai că domniile lor vor să ajungă la aceste alegeri pe o lege nouă, ceea ce este, practic, imposibil, atâta vreme căt domnul Băsescu le poate opune și Curtea Constituțională și procedura promulgării sau nu a oricărei legi.

Ca urmare, o victorie finală este încă îndepărtată în timp. Până atunci, rămâne să ne delectăm cu bătălii mărunte și atacuri tactice. Adică cu circul nostru de fiecare zi.

Pixelul albastru recidivus

În anul 2009, spre finalul campainei electorale pentru alegerea președintelui României, în turul doi, domnul Dinu Patriciu a dat publicității un filmuleț ce îl arăta pe domnul Băsescu Traian, competitor în acele algeri, cum îi dă un dos de palmă unui copil, la marginea unui podium, pe timpul campaniei electorale, cu cinci ani în urmă. Luat prin surprindere, când a văzut filmul pentru prima dată, domnul Băsescu nu a avut curajul să nege cu vehemență acea situație, dar a a avut totuși prezența de spirit să spună că nu își mai aduce aminte și că este important contextul în care a avut loc lovirea copilului, promițând că va veni cu explicații a doua zi.

Dacă, inițial și pe nepregătite, domnul Băsescu a încercat să se apere cu argumentul că, probabil, copilul a fost obraznic și ar fi cam meritat o corecție de acel tip, ulterior, aparatul său de propagandă a lansat o campanie furibundă și deosebit de extinsă, pentru negarea adevărului și de discreditare a dovezii filmate. Contra-campania de minimizare a efectelor distructive pentru Băsescu ale mărturiei filmate că acesta lovește cu nonșalanță un copil a căpătat ulterior titlul de campania „Pixelul albastru”.

La vremea respectivă, impactul se calcula și în voturi și în simpatie pentru domnul Băsescu. Chiar și după câștigarea alegerilor, această afacere a continuat să fie în atenția publicului, întreținută chiar de tabăra Băsescu, ceea ce arată că, pentru ei, impactul în domeniul simpatiei pentru președinte însemna la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât cel în voturi.

Acum, aceiași tabără, în frunte cu același președinte, se confruntă cu o nouă afacere mediatică, mult mai distructivă decât prima, cea a tentativei de sinucidere a domnului Adrian Năstase, una dintre cele mai puternice personalități politice românești și omul pe care domnul Băsescu îl urăște cel mai mult.

Ce este amuzant sau chiar caraghios aici, este că tabăra, din nou luată pe nepregătite, alege să contracareze cu mijloace deja cunoscute o situație cu totul inedită. Adică, încearcă să opună rutina unei noutăți depline.

Strategia lor, la fel ca și în cazul precedent, este de negare a realității. Iar obiectivul ei este minimizarea impactului asupra nivelului de simpatie, oricum minuscul, de care se mai bucură domnul Băsescu Traian.

Șansele de succes ale acestei strategii sunt însă mult mai mici decât data trecută.

În primul rând, atunci au fost ascunși de ochii publicului toți protagoniștii filmului, mai puțin domnul Băsescu, desigur, care spunea că nici nu a fost pe acolo. Acum, toți cei implicați sunt interogabili, mai ales profesorii medici ce au cercetat și intervenit în repararea rănilor produse de tentativa de sinuciedere a domnului Năstase.

În al doilea rând, de data aceasta Procuratura a făcut o anchetă, imediat după tentativa de sinucidere, și a folosit întregul aparat de investigare criminalistică la dispoziție. Au cercetat locul faptei, au prelevat probe, au interogat toți martorii și toate persoanele implicate în eveniment și au ajuns la concluzii certe. Iar faptul că nu comunică degrabă aceste concluzii, cum nu ne spun nici rezultatele anchetei, nu înseamnă altceva decât o probă indubitabilă că Procuratura este controlată politic de la Cotroceni și integrată în efortul propagandistic de negare a realității foarte stânjenitoare pentru primul locuitor al acestui palat.

În al treilea rând, atunci domnul Băsescu mai putea să ofere răsplăți mari celor ce și-au călcat demnitatea în picioare, dacă au avut așa ceva, pentru a susține, în pofida oricărui bun simț, că ceea ce vedem nu este. Așa am aflat că există un domn Funeriu, ce calculase viteza mâinii prședintelui și îi ieșise mai mare decât cea a derulării cadrelor filmului încriminat, ceea ce era o dovadă indubitabilă a falsului. Imediat după aceea, domnul Funeriu a ajuns întâiul ministru agramat și repetator de vorbe spuse la ureche din istoria educației naționale, iar acum trăiește tot pe banii Țării, adică ai mei și ai dumneavoastră, ca consilier prezidențial (cacofonie intenționată).

Dar este puțin probabil ca domnul Băsescu să mai aibă cu ce să îi răsplătească pe cei ce strigă acum, sus și tare, că domnul Năstase și-a „înscenat” sinuciderea. Așa că aceștia sunt mai puțin motivați și fac treabă mult mai proastă, chiar în dorul lelii. De exemplu, nu a apărut încă nimeni care să calculeze viteza glonțului în zona jugularei sinucigașului și să dovedească faptul că acesta știa că va trece acel glonț la doi milimetri de acel organ vital.

Asta nu înseamnă că ar trebui să îi trecem cu vederea. Din contră, ar trebui să întocmim o listă cu toți aceștia, fie că sunt „internetauți” sau „jurnaliști”, ori „experți”. Că nu se știe niciodată când avem nevoie de ea, lista.

Sinuciderea ca armă politică

Este foarte posibil ca domnul Adrian Năstase să nu fi încercat să își ia viața de frică de viața grea și dură din închisoare, nici din orgoliu sau rușine să se arate foștilor supuși cu cătușe la mâini și de după gratii. Cum nici tracasarea ori eroarea juridiară nu pot fi o explicație plauzibilă pentru un asemenea gest.

Dacă ținem seama de cultura domniei sale, inevitabil de natură clasică, este foarte posibil ca gestul său să fi fost inspirat de Seneca, filosoful stoic, scriitorul și omul politic roman, ce, la aceiași vârstă de 62 de ani, s-a sinucis, în urma unei acuzații nedrepte abătute asupra sa de împăratul Nero. Gestul lui Seneca a fost unul eminamente politic, arătând dezacordul deplin cu politica împăratului.

Știm deja că domnul Băsescu Traian apreciază mult sinuciderea ca soluție la problemele reale sau imaginare ale vieții, pentru că l-am văzut aducând omagiu și flori la căpătâiul unei sinucigașe notorii. Nu știm, însă, cum va reacționa același domn la o sinucidere ca gest politic.

Deocamdată, domnia sa tace. Fiind un gest fără precedent în viața politică românească, este dificil de anticipat consecințele. Așa că, rezerva, așteptarea și prudența sunt de înțeles la domnul Băsescu.

Dacă ar avea o cât de cât cultură, dar nu are, am bănui că este împietrit de groază. Pentru că ar fi știut că sinuciderea politică a lui Seneca a declanșat declinul împăratului Nero, care s-a sfârșit peste doar trei ani, tot prin sinucidere.

Politica Guvernului Ponta privind pensiile pentru militari

Nu sunt încă nici măcar două săptămâni de când noul Guvern Ponta și-a început mandatul. Aproape că nici nu se poate vorbi de guvernare de-adevăratelea din partea acestuia, deși primul ministru și echipa sa sunt foarte activi în diferitele direcții de acțiune. Trecuți în „opoziție”, foștii guvernanți de până mai ieri jubilează acum la cea mai mică inexactitate guvernamentală și îi arată cu degetul pe noii guvernanți, deși nu este clar dacă aceștia chiar sunt la „putere”.

Dar și cetățenii simplii sunt nerăbdători să vadă realizări cât mai evidente ale noii guvernări și par destul de frustrați că aceste realizări nu se văd încă. Mai ales cei care sunt, de o bună bucată de vreme, împotriva domnului Băsescu Traian și a modului ticălos în care acesta își îndeplinește „mandatul” par a fi nesiguri dacă, într-adevăr, au de-a face cu o nouă guvernare, sau doar cu niște nume ceva mai noi ale aceleiași guvernări păguboase, de care are parte România în ultimii opt ani.

Am mai scris că orice nou guvern, indiferent dacă își zice Ponta sau altcumva, dacă nu este o continuare cu alte chipuri și nume a guvernărilor precedente, va trebui să ia, din primul moment, trei tipuri de măsuri, pentru a se califica drept nou, în ochii publicului larg din România, repectiv măsuri punitive, reparatorii și de bună guvernare.

Poate pare prematur să discutăm atât de curând după instalarea Guvernului Ponta despre politicile acestuia de aplicare a celor trei tipuri de măsuri. Dar nu este prea devreme pentru a vedea care sunt intențiile acestui guvern în această direcție, pentru că, după toate cele, asemenea intenții trebuie să fie transparente din prima zi de guvernare.

Să luăm numai cazul pensiilor militarilor. Vorbim de o categorie mai mică de cetățeni, aproape nesemnificativă în ecuația electorală, dar relevantă atât ca putere sau expresie de forță a statului, cât și ca o situație de abuz politic, financiar, social și moral al fostei guvernări Boc din Regimul Băsescu încă în funcțiune.

Scriam de măsuri punitive, de ordin politic, administrativ și chiar penal, împotriva politicienilor, guvernanților din Executiv și funcționarilor înregimentați politic, ce au emis și aplicat legi anti-cetățean și pro-clientela proprie, care și-au bătut joc, în mod deliberat, de valorile naționale, fie ele materiale sau spirituale și care s-au folosit de pozițiile de conducere publică pe care le-au capturat prin diferite forme de fraudă, șantaj și corupție, pentru a dobândi averi pentru ei, familiile și prietenii lor.

În cazul militarilor pensionați, Guvernul Ponta nu pare a fi grăbit să ia asemenea măsuri.

Domnul Băsescu Traian, cel care a dat garanții publice că pensiile militare de stat vor rămâne pensii militare de stat cu numai o lună înainte de a ordona și coordona transformarea lor în pensii de asigurări sociale și pe militarii beneficiari în simplii asistați sociali, a devenit partenerul de guvernare al domnului Ponta, nu pe deplin, ci doar în condiții de „cohabitare”.

Doamna Anastase Roberta, președintele Camerei Deputaților, cea care a trecut prin vot fraudulos legea pensiilor unificate și nu a pățit nimic, nici măcar cât ar fi fost dacă greșea să dea restul la bufetul Parlamentului, este bine merci în funcție și nu pare să se clintească de acolo.

Domnul Boc Emil, fostul prim ministru, cel cu „pensiile nesimțite” și autorul celei mai anticonstituționale și anticetățean legislații din întreaga istorie democrată a Țării, patronul politcii de desființare de facto a Armatei de rezervă a României și de bulversare a întregului sistem național de apărare, este la Cluj-Napoca, unde candidează la primărie, pe când unul dintre cei mai apropiați asociați ai săi este ministrul de interne în guvernul acesta.

Domnul Oprea Gabriel, cel plin de stele pe hainele civile, dezertor de partid și trădător de drept comun, a primit mulțumiri de la domnul prim-ministru Ponta cu ocazia părăsirii funcției de ministru al apărării, funcție din care a organizat și condus aplicarea partinică și ticăloasă a unei legi proaste, cea a transformării pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale, astfel încăt partidul său de dezertori să își majoreze rândurile  cu beneficiarii acestei politici, dintre foștii militari. Nu numai că a primit mulțumiri, dar acest Oprea este și partenerul parlamentar al domnului Ponta, cu care a încheiat un „protocol”.

Până în prezent, nu am dat de nici o urmă de comisii de anchetă parlamentară ori administrativă, nici urmă de plângeri penale împotriva acestor capi politici și subordonaților lor din Parlament, Guvern și Ministerul Apărării.

Probabil că vor fi îndepărtați din funcțiile deținute câțiva funcționărași, fie ei civili sau militari, care au servit cu devoțiune și ardoare neclintită cauza politicii Băsescu-Boc-Oprea. De exemplu, doamna general de la finanțe-pensii de la Armată voia de mult să se pensioneze la rândul domniei sale și, probabil, acum a făcut-o. Ori, domnul amiral de la vocea publică a Armatei va tăcea oficial de acum încolo. Dar nu avem nici un indiciu că ar păți ceva cei care au emis, cu bună știință, decizii de revizuire a pensiilor militarilor pe bază de informații incomplete sau chiar eronate, precum și cei care au patronat administrativ asemenea abuzuri penale. Este foarte posibil ca tot aceștia să treacă acum la „repararea erorilor” produse zecilor de mii de foști militari de carieră, sub îndrumarea noii guvernări.

Am ajuns astfel la discuția despre măsurile reparatorii, de ordin material, dar și moral, pe care Guvernul Ponta ar da semne că le-ar lua în favoarea acestei categorii sociale și profesionale, cea a militarilor în rezervă și retragere, afectată profund de proasta guvernare din Regimul Băsescu.

Din punct de vedere tehnic, pentru militarii pensionați, reparațiile nu sunt posibile, cum nu a fost posibilă nici aplicarea corectă a celor două legi strâmbe de transformare a pensiilor lor din pensii militare de stat în pensii de asigurări sociale. Ar trebui schimbate, mai întâi, aceste legi.

Dar, și mai devreme decât aceasta, ar trebui emisă o politică pe termen lung privind locul și rolul rezervei umane în sistemul național de apărare. Iar această politică să fie apoi transpusă în legislație și măsuri administrative, inclusiv reparatorii. Numai că o asemenea politică nu poate fi în sarcina unui guvern provizoriu, cu mandat de numai câteva luni. Și, mai mult, o asemenea politică nu poate fi apanajul unui singur partid sau uniune de partide conjunctural majoritare în Parlament. Vorbim aici de o politică națională, de consens politic. Ori, câtă vreme în funcția de președinte de Țară se află domnul Băsescu Traian, este fantezist și chiar idiot să vorbim de politici naționale și de consens pentru adoptarea unei viziuni comune pe orice domeniu, inclusiv cel militar.

Deci, nu avem cum să ne așteptăm la adevărate măsuri reparatorii, financiare și morale, în favoarea pensionaților din Armată, pe timpul acestei guvernări. Cel mai probabil, în funcție de disponibilitățile financiare și de percepția de importanță electorală a gestului, ceva mai încolo, prin septembrie sau octombire, actuala majoritate politică, în frunte cu domnii Ponta și Antonescu, va decide ca cei cărora le-au scăzut cuantumurile pensiilor în urma „revizuirii”, să revină la suma primită anterior.

Bineînțeles că cei cărora le-au crescut pensiile vor rămâne cu ele crescute, ceea ce îi va face să rămână foarte recunoscători domnului Oprea pentru cadou și, foarte probabil, îi vor vota partidul cu entuziasm, împreună cu ceilalți membri ai familiilor și cu ceva prieteni ce se bucură de aceste creșteri, meritate sau nu, calculate corect sau nu. Aceștia nici nu vor vrea să audă de vreo reparație, fie ea doar morală.

În fine, scriam altădată despre măsuri imediate de demonstrare a capacității noii puteri politice de a performa în spiritul și pe baza conceptului de bună guvernare, așa cum este el tratat de recomandările și exemplele partenerilor internaționali ai României, ca Banca Mondială sau Uniunea Europeană, ori principalele state dezvoltate economic și social din cadrul lor. De altfel, premierul Ponta a promis că va introduce un alt mod de guvernare în România, ceea ce ne-ar face să credem că ar fi vrut să se refere la buna guvernare, de care Țara nu a avut parte până acum.

În exemplul de care ne ocupăm aici, asemenea măsuri ar trebui să fie vizibile din prima zi de guvernare. Primul ministru și ministrul apărării au declarat că aderă la principiul transparenței și la cel al incluziunii publicului în luarea deciziilor guvernamentale, ca principii definitorii ale conceptului de bună guvernare. Nu au făcut însă transparentă poziția lor politică față de problema pensiilor militarilor. Singura măsură la care s-a angajat noul ministru al apărării a fost să propună lansarea unei dezbateri publice privind revenirea la „pensiile ocupaționale”.

După zece zile de guvernare, nu știm dacă noul prim ministru este în favoarea continuării implementării politicii Băsescu-Boc-Oprea în problema pensiilor militarilor, ori este de părere să înghețe aplicarea acestei politici în stadiul în care se află acum, până la luarea unei decizii, sau are o cu totul altă politică în domeniu, pe care urmează să o formuleze și să o implementeze în viitorul apropiat. Cele mai multe indicii duc spre opțiunea noului guvern de a continua politica Băsescu-Boc-Oprea în acest domeniu.

Printre altele, a fost destul de îngrijorătoare afirmația premierului, pe atunci doar desemnat, că este hotărât ca guvernul pe care îl conduce să aplice legile țării, „fără excepții, fără derogări și fără scuze”. Asta, deoarece nu a făcut distincție între legile drepte și cele strâmbe. Desigur, după guvernările Băsescu – Boc, care au depășit orice limită la încălcarea oricăror legi, inclusiv a celor scrise, votate și promulgate de ei înșiși, un alt mod de guvernare impune cu necesitate și condiția de a nu mai încălca legislația Țării. Dar, de aici și până la a nu recunoaște că sunt legi proaste intenționat și că aceste legi nu trebuie să mai fie în vigoare este o cale lungă. În orice caz, într-o declarație de acum câteva zile, premierul Ponta a numit câteva legi ce vor fi abordate cu prioritate în Parlament, dar cele legate de pensiile militarilor nu sunt printre aceste priorități.

Cât despre includerea publicului în actul de decizie guvernamentală, dacă este vorba despre principiul bunei guvernări, atunci nu lansarea în dezbatere publică a unui subiect, oricare ar fi el, este forma cea mai potrivită de realizare a acestei includeri. În primul rând, subiectul trebuie să fie de interes public. Pensiile ocupaționale nu sunt de interes public, ci sunt doar un subiect de discuții publice, de tipul uite ce de bani câștigă unii. Și nici măcar nu este un subiect milităresc, ca să fie propus de ministrul apărării, ci unul tehnic, aflat în mapa ministrului muncii și asistenței sociale. În schimb, subiectul apărării României și al îndeplinirii acestei funcții a statului prin formarea și pregătirea unei rezerve umane corespunzătoare este unul de interes național și nu de oricare fel, ci de interes strategic. Iar el implică nu atât dezbaterea publică ca atare, adică un fel de discuții de cafenea, ci studii serioase și aprofundate, analize și rapoarte făcute de specialiști adevărați și recunoscuți, în numele poporului român, guvernanții urmând să țină seama de aceste produse populare în deciziile lor.

Deocamdată, însă, nu am ajuns aici cu guvernarea Ponta. Poate este prea devreme și suntem noi nerăbdători și vom avea o supriză plăcută în viitorul apropiat. Sau, poate, nu vom ajunge niciodată aici cu această guvernare, care este totuși limitată la câte luni au mai rămas din acest an. Până ne vom lămuri, putem spune că politica Guvernului Ponta privind pensiile militarilor este să nu aibă nici o politică.

Tătucul malefic

Luați individual, românii sunt, în marea lor majoritate, oameni de bun simț, mândri de ei înșiși, de familiile și de Țara lor, generoși și miloși, cu respect de sine, care vor să se facă apreciați și plăcuți de cei din jur, grijulii să nu se facă de râs, să nu fie luați drept fraieri sau chiar să fie fraieriți.

Românii aceștia sunt la intersecția dintre mândria neamurilor mediteraneene, care sunt în stare să moară și să omoare pentru demnitatea lor și mândria neamurilor germanice din centrul Continentului, care pun la temelia vieții lor prestigiul realizărilor fiecăruia. Dar asta, doar la nivel individual.

La nivelul conștiinței colective, românii sunt mult mai umili, mai lipsiți de mândrie și de pasiune, mai neîngrijiți și mai dezinteresați de binele propriu decât oricare dintre celelalte popoare din Europa. La acest nivel, se remarcă fără efort o delăsare specifică popoarelor supuse, care se bucură de faptul că li se dă câte ceva, atât cât să poată supraviețui. Ori, în Europa, nu mai sunt astfel de popoare, cu excepția celor provenite din fostul imperiu sovietic.

Pornind de la acest considerent colectiv, în ultimile două secole, de formare a națiunii române, stăpânii din țară și din străinătate au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a menține „unitatea” poporului care are, colectiv, o mentalitate de supuși, precum și pentru a nega orice valoare dată individului din societate, acela care are, majoritar, caracteristicile cu care am început acest articol. Aceasta, pentru că este foarte ușor de „condus”, adică de stăpânit o asemenea mulțime, care se crede și se simte total dependentă de „conducător”, de la care așteaptă să primească întreaga sa bunăstare.

Fie ei domnitori, regi sau președinți, fie ei autoritari sau mai democrați, toți conducătorii României au fost priviți, la modul colectiv, ca „tătuci”. Poporul s-a lăsat întotdeauna pe mâna lor și a fost, tot întotdeauna, recunoscător atunci când aceștia i-au dat câte ceva. Sau, când i s-a dat mai puțin, sau i s-a luat prea mult, poporul a fost cârtitor, dar niciodată până acolo încât să îl dea jos pe acel tătuc.

Când a fost să fie de dat jos, au trebui să vină străinii ca să schimbe un tătuc român, fie că a fost schimbat individul, cum s-a întâmplat cu Carol al II-lea, fie că a fost schimbat conducătorul ca exponent al unui sistem politic, cum a fost cazul cu Alexandru Ioan Cuza, Mihai I sau Ceaușescu.

De douăzeci de ani încoace, schimbarea tătucului în România s-a făcut prin alegeri.

Iar argumentul principal al alegerii sau al schimbării, în toți acești ani, a fost numai ceea ce tătucul a dat sau nu a dat.

Asta, până la domnul Băsescu Traian. Spre deosebire de toți „conducătorii” sau „tătucii” români, domnul Băsescu s-a dovedit complet, profund și exclusiv malefic, din prima zi de guvernare, acum mai bine de șapte ani. Cu toate acestea, a fost reales acum doi ani și ceva. În ultimile zile, în lumina protestelor de stradă din toată Țara, au apărut diferite liste cu fărădelegile, ticăloșiile, măgăriile și prostiile făcute de acest tătuc de-a lungul guvernărilor sale. Nu are rost să le mai amintim aici.

Ceea ce contează acum este să ne dăm seama cât de malefic este domnul Traian Băsescu pentru viitorul poporului român, începând cu ziua de mâine.

Nu ne trebuie calități premonitorii pentru a ne da seama că domnul Băsescu este extrem de malefic. Acesta a concentrat în pumnul său un mănunchi de pârghii de putere cu care manipulează, șantajază, amenință și chiar constrânge pe toți cei cu care lucrează în actul de guvernare. În plus, controlează prin aceleași pârghii toate cele trei puteri constituționale ale statului România, respectiv puterea parlamentară, cea executivă și cea judecătorească. Și, cu toate aceste pârghii, acționează împotriva poporului român.

Deci, acest popor, așa supus și umil cum se arată el la modul colectiv, nu numai că nu se mai poate aștepta ca „tătucul” Băsescu să îi mai „dea” ceva, dar nici nu mai poate spera că ar putea impune orice soluție spre mai binele său, atâta vreme cât Băsescu rămâne stăpânul peste acele pârghii de putere statală.

Concluzia firească este că, dacă poporul român vrea să îi meargă mai bine, atunci acesta trebuie să facă, imediat, două lucruri.

Unul este să se debaraseze de domnul Băsescu Traian, ca primul pas necondiționat pentru oricare ar fi alte măsuri politice, juridice sau administrative prin care să se realizeze acest mai bine.

Iar celălalt este să recunoască și să dea valoare fiecărui membru al său, astfel încât majoritatea bunului simț, a mândriei și onoarei, a generozității și responsabilității să predomine și să conducă românii spre o bunăstare binemeritată și prea demult așteptată.

Tactica milei

Am scris și spus că Băsescu Traian este inamicul meu, al cetățeanului român ce sunt, și l-am acuzat de infracțiuni care ar fi trebuit să îl vâre direct după gratii, așa președinte cum este el. În replică, Băsescu Traian s-a arătat la fel de arogant și crâncen cum a fost și înainte de a-mi declara eu atitudinea mea față de domnia sa.

Asta până alaltăieri, 24 ianuarie 2012, când publicul l-a văzut într-o postură penibilă nu numai pentru un președinte de „țară de mâna a doua”, cum îi zice el României, ci și pentru orice om cu o cât de modestă demnitate.

În sinea mea, ascultându-l pe domnul Băsescu și citindu-i spusele de la „ceremonia” de „investire” ca ministru de externe a unui trădător și dezertor politic, în care acela se jura că va fi loial Țării, i-am dat președintelui circumstanța atenuantă că a fost „sub influența băuturilor alcoolice”. Însă insul a recidivat aseară, într-o nemaipomenită „intervenție cu românii”, redenumită eufemistic „declarație de presă”, de Departamentul său de Comunicare Publică.

Nu am să fac referiri la textele celor două ieșiri publice băsiste, deși sunt foarte tentat să citez și să comentez derapajele logice, lipsa de coerență în susținerea oricărei idei ce se pierde pe parcursul unei simple propoziții din „discursul” băsist, rudimentarea cu care s-a străduit să se arate că mai este încă ceea ce-a fost, cel puțin în mintea lui și a acoliților săi, precum și reconfirmarea cinismului și disprețului nedisimulate pe care le nutrește față de mine, cetățeanul român.

Ceea ce contează este „semnalul” general pe care aceste arătări în public ale președintelui de România îl trimit în Țară și străinătate.

Iar acest semnal este unul de tipul derbedeului laș, care, încolțit de unii mai puternici, se roagă umil, cu lacrimi în glas, să nu fie bătut, în speranța că, doar-doar, va scăpa cu bine din situația asta. Ba chiar este dispus să facă pe el, ca să le arate agresorilor cât îi este de frică și că nu mai este nevoie să îl și bată, căci, iată, este deja total umilit. Iar, din gură, spune plângăcios că el este om bun și cuminte, că nu este el derbedeul ăla pe care ceilalți îl caută, cel care dă și fuge și se ascunde după alții, zicând că ăia sunt de vină. Iar, dacă toate aceste tertipuri nu țin, strigă cu surprindere „uite, acolo, la ăla”, în speranța că toți vor întoarce capul și că va putea astfel să profite de moment și să fugă, scăpând nepedepsit.

Deci, Băsescu, inamicul meu, a aplicat, ieri și alaltăieri, tactica milei, milă care să înlocuiască sila naturală pe care o produce de obicei. Și, sunt convins, face acest lucru cu un scop precis, cel de a câștiga timp.

Domnia sa are nevoie de timp pentru a-l lăsa pe Generalul Iarnă să căștige, în numele său, bătălia cu demonstranții care sunt tot mai puternici și mai amenințători, dar sunt oameni și ei, sensibili la frig și viscol. Și îi mai trebuie un timp pe care nu îl are, pentru a-și consolida poziția de conducător al propriei mafii politice și economice pe care ar putea-o scăpa din mână în orice moment, dacă ăia văd cum îi fuge scaunul de sub șezut. Asta, pentru că centrul de putere al domniei sale este tocmai funcția prezidențială pe care o deține.

Situația în care se află acum este într-adevăr generatoare de milă. Deși nu s-au declarat încă potrivnici băsescului, mulți dintre colaboratorii lui l-au abandonat, de facto. Nu mai are nici cine să îi pregătească discursurile, iar străinii pe care i-a cumpărat sau măcar i-a mulțumit cu banul public românesc își iau acum mâna de pe el și îl lasă să clameze el însuși cât de apreciată „internațional” a fost „guvenarea” sa.

Ce va face domnul Băsescu după ce va câștiga acest timp, obținut cu sacrificarea propriei demnități umane, pe care, oricum, nici nu o prea mai are?

Probabil se va răzbuna cu cruzime și ură pe toți cei care l-au adus în situația asta, de a trebuit el să plângă, să se umilească și să se roage să fie lăsat în pace, ca să „guverneze” Țara. După cum el însuși a și mătrurisit, cu noduri în gât, individul ăsta are deja liste cu cei care l-au încolțit în public, fie ei oameni simpli de pe stradă, ori demonstranți organizați, sau bloggeri ori comunicatori on-line. Ne-a asigurat, în direct, că ne cunoaște deja dosarele, că știe ce am făcut noi înainte și acum, așa că nu am nici o îndoială că aceste liste vor fi folosite cu străjnicie pentru cumplita răzbunare băsistă.

Așa că, la mine, tactica milei nu ține. Inamicul rămâne inamic până la obținerea victoriei.

Este adevărat că nu ne putem pune cu Generalul Iarnă, dar îl putem coopta în tabăra noastră, a celor de care îi este frică băsescului până la distrugerea pantalonilor proprii. Iarna și ținutul în casă pot fi benefice pentru consolidarea unei alternative la guvernarea proastă actuală, prin dialog extins între cetățeni, pe internet.

Pentru că demonstrațiile doar atâta pot să facă, să demonstreze că publicul este PENTRU demisia lui Băsescu Traian și a Guvernului Boc Emil, PENTRU lichidarea corupției generalizate și re-instaurarea domniei legii în România, PENTRU recucerirea României de către români și nu împotriva „măsurilor de austeritate”, cum a încercat Băsescu să mintă că ar fi demonstranții ce l-au șubrezit în asemenea hal.

Din păcate. înlocuirea actualei guvernări cu alta mai bună, înlăturarea corupților din administrația publică centrală și locală, precum și instaurarea domniei legii și a dreptății în Țară nu se pot face cu demonstrații.

Mai mult chiar, în trecutul nu prea îndepărtat, demonstrațiile care au dus la căderea unui regim politic sau, măcar, a unui guvern au fost folosite, cu pricepere, pentru „legitimarea” noilor „conducători” politici.

De data aceasta, va trebui să găsim alte forme de autoguvernare cetățenească, iar comunicarea online este un mediu propice pentru a face acest lucru. Concret, se pot face, cu ușurință, câteva lucruri elementare, dar estențiale pentru o nouă guvernare.

De exemplu, se poate iniția o listă publică a corupților, găzduită pe orice site vrem noi. Oricine poate pune pe oricine pe listă, cu singura condiție să aducă cel puțin un argument pentru această includere. Cel impricinat, precum și cei care sunt de altă părere pot interveni cu contra-argumente, iar, în final, opinia publică va avea o imagine clară privind fiecare caz în parte.

Un alt site, ori chiar mai multe site-uri, ar putea găzdui propuneri de nominalizare pentru demnități publice centrale și locale, de la consilieri locali la primul-ministru tehnocrat. Și cei care fac propunerile, și cei care nu sunt de acord cu ele au posibilitatea să se pronunțe la vedere, în același loc, iar publicul și-ar putea face o opinie despre fiecare candidatură în parte.

Cei care se pricep la teoria și practica bunei guvernări ar putea publica tutoriale sau conferințe privind modalitățile practice de includere a principiilor și regulilor acestei bune guvernări în viața noastră de cetățeni responsabili.

Și așa mai departe, până la victoria finală.

Trădătorul patriot

Nu este nici un secret și nici o noutate faptul că, în România, demnitățile publice sunt „negociate” între demnitarii înșiși, fără nici o grijă de ce o să zică cetățeanul, oricât de suveran și de deținător al puterii supreme în stat ar scrie Constituția că este acest cetățean.

Este, însă, un lucru de condamnat și de neacceptat ca funcția de ministru de externe al Țării al cărui cetățean sunt eu să fie monedă de troc politic între ineptul premier Boc Emil și susținătorii săi în uniforme pătate cu unsoarea dezonoarei, ce alcătuiesc așa-zisul partid al dezertorilor, cunoscut și sub numele de UNPR.

Îl cunosc doar pe omul public Diaconescu Cristian, iar această cunoștință nu mă onorează câtuși de puțin. Dar nici părerea mea personală și proastă despre Diaconescu, nici disconfortul intelectual pe care îl sufăr de câte ori mă gândesc la acest personaj nu sunt criterii pentru a fi sau a nu fi de acord cu punerea lui în scaunul lui Mihail Kogălniceanu, de care mi-am adus aminte că a fost și el ministru de externe, că tot este astăzi Ziua Unirii.

Ceea ce mă revoltă pe mine cumplit este procedura cu care se operează numirea unui ministru de externe în România. Iar acest fapt ar trebui să revolte întregul public național.

Chiar dacă scaunul ar fi fost „vacantat” în mod neașteptat, prin dispariția ocupantului din motive imposibil de anticipat, numirea noului ministru ar fi trebuit să urmeze o cale firească, fundamentată pe respectul față de cetățean și, implicit, față de Țară și partenerii ei externi. Un asemenea candidat ar fi trebuit arătat lumii în această postură, mai întâi, astfel încât fiecare să aibă timp să vadă despre cine este vorba.

Faptul că împricinatul a mai fost odată, pentru vreo zece luni, pe aceiași funcție, este de luat în seamă, dar nu este definitoriu. Mai contează și profilul moral, care să se constituie într-o garanție că omul ales își va face datoria cu loialitate și cu devotament față de cetățeanul român. Mai contează și cum a înțeles el politica de stat a României și cum își propune să îndeplinească această politică, precum și ce garanții oferă că exact așa va face. În plus față de acestea, mai trebuie discutat public, înainte de numire, și mandatul pe care îl primește de la popor, prin reprezentanții acestuia în Parlamentul României, mandat consfințit prin acordul parlamentarilor de a accepta numirea sa ca ministru de externe.

În loc de toate acestea, ne vedem puși în fața unui spectacol grotesc, cu doar trei acte scurte, ca niște scuipături pe obrazul demnității publice.

Actul unu:

Se face liber scaunul ministerial prin darea afară, fără vorbă (doar prin SMS) a ocupantului care doar a promis că va aduce Partidului un milion de voturi, dacă este lăsat cu fundul pe acel scaun. Bineînțeles, pentru dat afară, orice motiv este la fel de bun. Faptul că s-a ales cel mai penibil dintre ele, cel că omul ar fi scris ceva necuvenit pe blogul său, este în firea lucrurilor, când este vorba de acest Boc din Regimul Băsescu. Așa știe el să facă politică: să bârfească ce scrie lumea pe blog și să ia măsuri. Bine că nu îmi citește și blogul meu, că m-ar fi dat de mult afară din țară.

Actul doi.:

Boc îl numește pe Diaconescu Cristian în funcția rămasă liberă, pentru că, între cele un milion de voturi promise de plecatul din funcție Baconski și cele vreo treizeci de voturi în Parlament ale părtașilor la dezertări ale diaconescului, acestea din urmă cântăresc mult mai mult în ochii lui Boc, fiind vorba de voturi reale și necesare chiar astăzi, nu în viitorul îndepărtat și imprevizibil. Mai ales că, în acel viitor, Boc Emil nici nu va mai fi prim-ministru.

Actul trei:

Băsescu semnează, la fapt de seară, „decretul” de numire a lui Diaconescu în funcția de ministru de externe și folosește prilejul acestei numiri ca să se adreseze Țării. Aflăm, cu această ocazie, că nu avem o politică de stat în domeniul public al afacerilor externe. O eventuală clarificare ideologică a ministrului de externe proaspăt numit s-ar putea petrece „mâine”, când președintele Țării s-ar putea să aibă o „intervenție cu românii”.

Totodată, constatăm că nu numai că nu a fost consultat Parlamentul cu privire la această numire, dar nici măcar nu au participat amândoi șefii de camere parlamentare la „ceremonia” ungerii ministeriale, în poză apărând doar doamna de la Cameră, îmbrăcată în doliu, probabil ca să arate mai puțină și mai potrivită lângă domnul prim-ministru. Nu se știe însă unde este domnul de la Senat.

Cât despre garanțiile morale ale noului ministru de externe, cum că va fi loial exclusiv Țării și poporului ei, acestea au lipsit cu desăvârșire din dezbaterea publică și din mesajul prezidențial.

Nu vom comenta aici speculațiile că domnul Diaconescu ar fi ofițer sub acoperire al unui serviciu secret român și că, din acel serviciu, și-ar fi dobândit domnia sa gradele militare arătate la vedere, precum și ordinele de a dezerta dintr-un partid și de a trece în altul, ori cele de a trăda diverși colaboratori sau șefi, care l-au făcut ceea ce este acum domnia sa, la suprafață, desigur. Ele sunt, cum spuneam, doar speculații. În plus, dacă s-ar confirma, aceste speculații ar o dovadă favorabilă că domnul Diaconescu are totuși proprietatea morală a loialității, chiar dacă o ține ascunsă de văzul lumii.

Ceea ce este îngrijorător este seninătatea cu care opinia publică românească acceptă teza imposibilă că un trădător poate să fie totuși loial, sau că un dezertor, chiar și numai dintr-un partid, poate să fie patriot, adică să nu dezerteze niciodată din slujba țării. Oricât de mult m-aș gândi, nu pot să îmi dau seama pe ce s-ar putea baza o asemenea opinie.

Dacă vrem totuși un răspuns liniștitor la îngrijorarea enunțată mai sus, rămâne doar să așteptăm ziua de mâine, când domnul Băsescu ne va „clarifica”, în „intervenția sa cu românii”. Hă hă hă hă hă hă