Jusitiția politică romană

Nu trebuie nici măcar să vedem cum arată coperțile dosarului „Trofeul Calității”, nici să știm despre modul dramatic în care unul dintre cei inculpați în acest dosar a reacționat la aflarea veștii despre condamnarea sa, cum nu trebuie să fi văzut cum arăta și cum citea sentinața în acest dosar judecătoarea de la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a ne da seama că el, dosarul, este unul eminamente politic.

Pentru necunoscători, vorbim de cazul domnului Adrian Năstase, fost prim-ministru, ministru, președinte de cameră parlamentară, profesor universitar de drept, autor de nenumărate cărți și persoană publică de primă mărime, atât în România cât și în străinătate. Acesta a fost condamnat la doi ani cu executare pentru că, în 2004, pe timpul campaniei electorale în care a candidat la funcția de președinte al României, ar fi beneficiat de sumele colectate de la mai mulți antreprenori privați sub forma de cotizații de participare la o acțiune intitulată „Trofeul Calității”. În urma aflării verdictului, domnul Năstase a încercat să își ia viața.

Într-adevăr, nu trebuie să știm nimic din cele de mai sus. Dar, pentru a ajunge însă la concluzia că acest caz este unul de natură politică, este bine să ținem seama că, într-un mod foarte politic, Uniunea Europeană menține de cinci ani un mecanism de control și verificare pe justiție asupra României, pentru că nu este convinsă că aici domnește legea și nu acceptă ca cetățenii europeni să fie supuși acestei justiții strâmbe românești.

Tot foarte politic, domnul ambasador al Statelor Unite la București și nu autoritățile române este cel ce stabilește cine să fie procurorul șef al compartimentului de luptă anti-corupție din Procuratura Generală, pe criterii de domnia sa stabilite, iar acest procuror, odată menținut în funcție de american, ne explică nouă, la televizor, importanța politică a condamnării fostului premier Adrian Năstase la închisoare cu executare pentru o vină nedovedită în instanță de nici unul dintre procurorii pe care îi are în subordine.

Este ca și cum cineva de la Bruxelles, exasperat de nivelul înalt de corupție din România și de totala lipsă de reacție internă la acest flagel, se apucă să stabilească niște „criterii” măsurabile după care să se orienteze „lupta anti-corupție” și, între acestea, stabilește că cititorii acestui articol ar trebui deferiți justiției românești, ca semn că aceasta funcționează.

Nimeni nu are pretența că a citi acest articol este o crimă, sau, măcar, o infracțiune. Nu. De fapt, Bruxelles-ul ar fi spus ceva de genul că nici un cititor al acestui articol nu ar trebui scutit de o pedeapsă penală pentru orice infracțiune ar săvârși, pe considerentul că este cititor al articolului de față. Ceea ce este, în totalitate și pe față, o atitudine politică.

Se întâmplă însă că, în România, să se rețină numai faptul că cel puțin un cititor al acestui articol TREBUIE condamnat penal, pentru a demonstra Bruxelles-ului că am învins corupția din Țară. În aceste condiții, este de la sine înțeles că orice vină este la fel de bună, dacă rezultatul va fi încarcerarea, judecarea și condamnarea unora dintre cititorii mei, printre care, evident, vă numărați și dumneavoastră. Pentru că așa vrea Bruxelles-ul.

Cum nici un om normal, cu cei șapte ani de acasă și cu suficientă educație nu ar fi în stare să „instrumenteze” un asemena caz, de condamnare a cititorilor articolului de față indiferent pentru ce vină, numai să fie condamnați, intervine domnul ambasador american, care știe domnia sa pe cineva capabil de un asemenea efort și îl propune autorităților românești. Acestea, în frunte cu președintele Băsescu Traian, zic am înțeles și trec la execuție. Așa că acum încă îl avem pe domnul procuror șef Morar, care va găsi pe cineva din subordine să vă învinuiască de ceva penal, pentru a putea satisface condiția impusă de străini.

Dacă dumneavoastră sunteți o persoană corectă și onestă, care nu ați săvârșit în viața dumneavoastră nici o infracțiune sau, dacă ați săvârșit-o, ați fost atât de priceput sau pricepută încât nu ați lăsat nici urme, nici dovezi, nici martori, atunci procurorul de caz are o problemă.  

Pentru a rezolva această problemă, acesta va face două lucruri.

În primul rând, vă va face un dosar penal. În el va pune un volum imens de nimicuri, cum ar fi mii de ore de convorbiri telefonice și înregistrări ambientale ale discuțiilor dumneavoastră cu toți cei care v-au întâlnit vreodată. Va interoga mii de martori, care să ateste că vă cunosc și că au auzit ei că ați putea fi, la fel de bine, un infractor, pe cât sunteți de cinstit sau cinstită.

În final, în dosar va adăuga rechizitoriul scris chiar de domnia sa, procurorul. Partea cea mai importantă a rechizitoriului va fi interpretarea „dovezilor” din dosar. Procurorul va arăta, în scris, cum faptul că ați menționat articolul meu unui prieten înseamnă, în realitate, predispoziția dumneavoastră la comiterea infracțiunii pentru care veți fi trimis în judecată. Sau că, atunci când un alt prieten v-a întrebat despre stadiul unei probleme de sănătate iar dumneavoastră i-ați spus că „s-a rezolvat”, de fapt ați mărturisit că ați comis infracțiunea de care vă acuză procurorul.

Al doilea lucru pe care îl va face acest procuror va fi să vă rețină pentru 24 de ore și să ceară unui judecător să vă aresteze pentru 29 de zile, pe argumentul că se va da un semnal la Bruxelles că justiția în România funcționează și că iată, cititorii articolului meu nu sunt mai presus de lege și au același tratament ca orice infractor.

De aici încolo sunteți la mâna justiției politice române în forma cea mai gravă. Unul sau mai mulți judecători, după caz și după nivelul instanței de judecată, vă vor stabili termene aiurea, peste luni și chiar ani, timp în care veți putea sta și în arest preventiv sau în libertate condiționată, în funcție de „semnalul” pe care judecătorii vor să îl dea la Bruxelles. Veți avea nevoie de avocați pricepuți, care să vă mențină măcar în afara arestului, pentru că exonerarea de acuzațiile ce vi se aduc este, practic, imposibilă. Adică, veți avea nevoie să cheltuiți mii de euro pe lună pentru a fi lăsat sau lăsată să vă „demonstrați nevinovăția”. Dacă nu aveți asemenea sume, ajungeți, aproape cu siguranță, în arestul preventiv, de unde nu veți mai ieși luni și luni de zile.

Poate vă gândiți că măcar familia și prietenii care vă cunosc intim ar putea să vă dea un foarte necesar suport moral. Din păcate, veți constata imediat că așteptați degeaba un asemena sprijin. Dacă veștile despre punerea dumneavoastră sub acuzare și, în cazul cel mai grav, arestarea preventivă au ajuns deja în presă sau măcar pe Internet, puteți fi sigur sau sigură că opinia publică v-a condamnat deja. Pe parcursul apelurilor și recursurilor pentru ridicarea măsurii arestării preventive veți constata cum însăși judecătorii vor face referire la această opinie publică și vor sublinia caracterul nociv al faptului că sunteți în atenția publicului. Concluzia, chiar așa inexitentă în procedura penală cum este ea, va fi că trebuie să rămâneți în arest pentru a nu contamina acest public cu prezența dumneavoastră.

În aceste condiții, prietenii vor prefera să nu vă mai „inoportuneze” cu contacte ce pot să îi alăture persoanei dumneavoastră, iar mulți dintre membrii de familie se vor supăra pe dumneavoastră că v-ați expus într-un asemena hal. La ce vă trebuia să citiți acest articol și să vă mai și lăudați cu asta!? Uite unde v-a adus neglijența dumneavoastră! Acum, rămâne să suportați consecințele, să vă ispășiți pedeapsa și să mergem mai departe. Să vă fie învățătură de minte!

Într-un final, se va ajunge și la judecarea dumneavoastră. Până la acel moment, veți fi avut de suferit îndelungi termene și nenumărate înfățișări, în care procurorii s-au străduit să arate că, indiferent de probele administrate, dumneavoastră sunteți oricum o persoană condamnabilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru că ați citit articolul meu, ceea ce nu se face. Uite, și Uniunea Europeană cere cu vehemență ca brațul lung al legii să nu îi ierte pe cei ce săvârșesc infracțiuni și sunt, de asemenea, cititori ai acestui articol. Ei trebuie neapărat să fie trimiși la închisoare, ca semn că în România domnește legea.

Ce pot să spun eu aici este că, dacă vi s-ar întâmpla așa ceva, deși eu nu vă doresc deloc să vi se întâmple, veți putea vedea, pe pielea dumneavoastră, cât de politică este justiția românească. Dacă nu vi se va întâmpla nimic din cele scrise mai sus, dar tot vreți să vă convingeți că justiția în România este una eminamente politică, atunci este suficient să vă uitați în jurul dumneavoastră. De acolo am extras eu acest model de trimitere în judecată discutat aici.

Pixelul albastru recidivus

În anul 2009, spre finalul campainei electorale pentru alegerea președintelui României, în turul doi, domnul Dinu Patriciu a dat publicității un filmuleț ce îl arăta pe domnul Băsescu Traian, competitor în acele algeri, cum îi dă un dos de palmă unui copil, la marginea unui podium, pe timpul campaniei electorale, cu cinci ani în urmă. Luat prin surprindere, când a văzut filmul pentru prima dată, domnul Băsescu nu a avut curajul să nege cu vehemență acea situație, dar a a avut totuși prezența de spirit să spună că nu își mai aduce aminte și că este important contextul în care a avut loc lovirea copilului, promițând că va veni cu explicații a doua zi.

Dacă, inițial și pe nepregătite, domnul Băsescu a încercat să se apere cu argumentul că, probabil, copilul a fost obraznic și ar fi cam meritat o corecție de acel tip, ulterior, aparatul său de propagandă a lansat o campanie furibundă și deosebit de extinsă, pentru negarea adevărului și de discreditare a dovezii filmate. Contra-campania de minimizare a efectelor distructive pentru Băsescu ale mărturiei filmate că acesta lovește cu nonșalanță un copil a căpătat ulterior titlul de campania „Pixelul albastru”.

La vremea respectivă, impactul se calcula și în voturi și în simpatie pentru domnul Băsescu. Chiar și după câștigarea alegerilor, această afacere a continuat să fie în atenția publicului, întreținută chiar de tabăra Băsescu, ceea ce arată că, pentru ei, impactul în domeniul simpatiei pentru președinte însemna la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât cel în voturi.

Acum, aceiași tabără, în frunte cu același președinte, se confruntă cu o nouă afacere mediatică, mult mai distructivă decât prima, cea a tentativei de sinucidere a domnului Adrian Năstase, una dintre cele mai puternice personalități politice românești și omul pe care domnul Băsescu îl urăște cel mai mult.

Ce este amuzant sau chiar caraghios aici, este că tabăra, din nou luată pe nepregătite, alege să contracareze cu mijloace deja cunoscute o situație cu totul inedită. Adică, încearcă să opună rutina unei noutăți depline.

Strategia lor, la fel ca și în cazul precedent, este de negare a realității. Iar obiectivul ei este minimizarea impactului asupra nivelului de simpatie, oricum minuscul, de care se mai bucură domnul Băsescu Traian.

Șansele de succes ale acestei strategii sunt însă mult mai mici decât data trecută.

În primul rând, atunci au fost ascunși de ochii publicului toți protagoniștii filmului, mai puțin domnul Băsescu, desigur, care spunea că nici nu a fost pe acolo. Acum, toți cei implicați sunt interogabili, mai ales profesorii medici ce au cercetat și intervenit în repararea rănilor produse de tentativa de sinuciedere a domnului Năstase.

În al doilea rând, de data aceasta Procuratura a făcut o anchetă, imediat după tentativa de sinucidere, și a folosit întregul aparat de investigare criminalistică la dispoziție. Au cercetat locul faptei, au prelevat probe, au interogat toți martorii și toate persoanele implicate în eveniment și au ajuns la concluzii certe. Iar faptul că nu comunică degrabă aceste concluzii, cum nu ne spun nici rezultatele anchetei, nu înseamnă altceva decât o probă indubitabilă că Procuratura este controlată politic de la Cotroceni și integrată în efortul propagandistic de negare a realității foarte stânjenitoare pentru primul locuitor al acestui palat.

În al treilea rând, atunci domnul Băsescu mai putea să ofere răsplăți mari celor ce și-au călcat demnitatea în picioare, dacă au avut așa ceva, pentru a susține, în pofida oricărui bun simț, că ceea ce vedem nu este. Așa am aflat că există un domn Funeriu, ce calculase viteza mâinii prședintelui și îi ieșise mai mare decât cea a derulării cadrelor filmului încriminat, ceea ce era o dovadă indubitabilă a falsului. Imediat după aceea, domnul Funeriu a ajuns întâiul ministru agramat și repetator de vorbe spuse la ureche din istoria educației naționale, iar acum trăiește tot pe banii Țării, adică ai mei și ai dumneavoastră, ca consilier prezidențial (cacofonie intenționată).

Dar este puțin probabil ca domnul Băsescu să mai aibă cu ce să îi răsplătească pe cei ce strigă acum, sus și tare, că domnul Năstase și-a „înscenat” sinuciderea. Așa că aceștia sunt mai puțin motivați și fac treabă mult mai proastă, chiar în dorul lelii. De exemplu, nu a apărut încă nimeni care să calculeze viteza glonțului în zona jugularei sinucigașului și să dovedească faptul că acesta știa că va trece acel glonț la doi milimetri de acel organ vital.

Asta nu înseamnă că ar trebui să îi trecem cu vederea. Din contră, ar trebui să întocmim o listă cu toți aceștia, fie că sunt „internetauți” sau „jurnaliști”, ori „experți”. Că nu se știe niciodată când avem nevoie de ea, lista.

Sinuciderea ca armă politică

Este foarte posibil ca domnul Adrian Năstase să nu fi încercat să își ia viața de frică de viața grea și dură din închisoare, nici din orgoliu sau rușine să se arate foștilor supuși cu cătușe la mâini și de după gratii. Cum nici tracasarea ori eroarea juridiară nu pot fi o explicație plauzibilă pentru un asemenea gest.

Dacă ținem seama de cultura domniei sale, inevitabil de natură clasică, este foarte posibil ca gestul său să fi fost inspirat de Seneca, filosoful stoic, scriitorul și omul politic roman, ce, la aceiași vârstă de 62 de ani, s-a sinucis, în urma unei acuzații nedrepte abătute asupra sa de împăratul Nero. Gestul lui Seneca a fost unul eminamente politic, arătând dezacordul deplin cu politica împăratului.

Știm deja că domnul Băsescu Traian apreciază mult sinuciderea ca soluție la problemele reale sau imaginare ale vieții, pentru că l-am văzut aducând omagiu și flori la căpătâiul unei sinucigașe notorii. Nu știm, însă, cum va reacționa același domn la o sinucidere ca gest politic.

Deocamdată, domnia sa tace. Fiind un gest fără precedent în viața politică românească, este dificil de anticipat consecințele. Așa că, rezerva, așteptarea și prudența sunt de înțeles la domnul Băsescu.

Dacă ar avea o cât de cât cultură, dar nu are, am bănui că este împietrit de groază. Pentru că ar fi știut că sinuciderea politică a lui Seneca a declanșat declinul împăratului Nero, care s-a sfârșit peste doar trei ani, tot prin sinucidere.

Compasiune pentru cine nu mai este

Familia domnului Adrian Năstase trăiește o dramă, în aceste momente. Tatăl și soțul se află în Urgență, împușcat în gât. Primele informații duc spre situația că domnul Năstase și-ar fi provocat singur rănirea, pe când se afla pe punctul de a fi arestat, în locuința proprie, pentru a fi condus la penitenciar, unde urma să execute o pedeapsă de doi ani cu închisoarea. De la spital vin vești că are șanse mari să scape cu viață.

Nu prea sunt multe de comentat aici.

În primul rând, această dramă mi-a provocat o mare compasiune pentru domnul Adrian Năstase. Sper ca starea domniei sale să evolueze spre bine și că se va însănătoși cât mai curând.

Nici ce se va întâmpla cu Adrian Năstase mai departe, după însănătoșire, nu este foarte mult de comentat. Probabil că, dacă își va aduna puterile, se va duce să facă închisoare. Mult mai puțin probabil, dar nu imposibil, va fi grațiat de președintele României, domnul Băsescu Traian. Și cam atât.

Dacă nu s-ar fi împușcat, ar fi putut continua cariera politică, fie în închisoare, fie într-un refugiu politic. Ar fi putut face greva foamei și ar fi putut sensibiliza opinia publică internațională cu privire la nedreptatea pe care o suferea. Ar fi putut deveni un fel de dizident al sistemului politic românesc. Ar fi colectat sute de mii de semnături de adeziune cu cauza sa și de sprijin moral față de suferința sa în penitenciar.

Dar, acum, după împușcare, domnul Adrian Năstase nu mai este, ca politician.

Dușmanii și adversarii săi încă nu știu asta și s-au pornit, în toiul nopții, să îl împroaște cu lături politice și propagandistice. Cel mai probabil este că s-au speriat și, în totală nesiguranță pentru viitorul lor, latră ca niște maidanezi și scuipă ca niște mâțe încolțite.

Pentru că acest „caz” Năstase schimbă radical datele situației politice românești.

Deja, înainte de drama împușcării, simpla condamnare a domniei sale cu închisoarea cu executare a însemnat depășirea unei linii invizibile de demarcație, trecerea unui prag inefabil, stabilit prin consens între politicienii români post-decembriști. Linie și prag ce arăta până unde poate merge „lupta politică”. Adică până la libertatea personală, până la atingerea de membrii familiei ori până la confiscarea averilor.

Acum, ne așteptăm la retaliere. Să sperăm că vom afla, în sfârșit, cum arată adevărata corupție, la vârf și instituționalizată. Vom vedea abuzuri de putere inimaginabile și vom descoperi enormitatea sumelor delapidate de guvernele Boc și complicii.

Nu cred însă că vom afla cum funcționează poliția politică din regimul Băsescu. Nu va îndrăzni nimeni să ne spună care sunt mecanismele prin care cinci judecători sunt „convinși” să dea o anumită soluție unanimă într-o cauză așa cum a fost dosarul domnului Năstase. Dacă sunt ofițeri sub acoperire și au primit ordin să dea acea soluție, cum de au ajuns toți cinci în același complet? Dacă sunt șantajabili, cum de sunt atât de mulți în acestă situație? Sau, doar le-a luat Dumnezeu mințile tuturor, deodată, ori erau idioți de la început, cine i-a pus acolo și cine nu a văzut că sunt aiurea? Pentru că este aproape sigur că nu au fost corecți și cinstiți în decizia lor.

Așa că, și pe viitor, aceiași indivizi, în robe de înaltă curte, se vor juca fără milă și grijă cu viețile oamenilor, atâta vreme cât sunt protejați de cei de la putere, care le transmit, pe căi nebănuite, ordine și indicații fără logică juridică.

Nedreptatea românească

Adrian Năstase, fost președinte de partid parlamentar majoritar, fost prim-ministru, personalitate marcantă dar și controversată a întregii epoci post-decembriste a fost condamnat la doi ani închisoare, cu executarea pedepsei, de o instanță formată din trei judecători, cu o majoritate de doi la unu.

Citind numai această știre, de una singură, fără să avem cunoștință de nimic altceva despre cauza penală, ori despre România, ba chiar fără să fi trăit în lumea asta până la citirea știrii și tot ne este suficient pentru a concluziona că, la noi, domnește nedreptatea.

De ce? Simplu.

Nu este drept ca vinovăția unui om să fie stabilită prin procentaj, prin balotaj, prin majoritate de voturi. Dar, așa este legea românească! Mai mult ca sigur, la noi, de aceea completele de judecată sunt numai cu număr impar de membri, ca să se poată stabili o majoritate de opinie.

Ceea ce este o ticăloșie deliberată. Ce este aia, vinovat în proporție de 66 la sută?!?

Omul ori este vinovat, ori nu este vinovat!

Mai departe, constatăm că „instanța” a decis ca cei doi ani de condamnare să fie petrecuți în închisoare.

Într-o lume dreaptă, pedeapsa cu închisoarea este dată celor care au dovedit că nu pot fi altfel îndreptați și pentru a-i separa de restul lumii, pe o perioadă suficient de lungă pentru ca ei să fie convinși de greșeala făcută, iar restul lumii să se vindece de pe urma stricăciunii săvârșite de condamnat.

 În România, pedeapsa închisorii cu executare rămâne la bunul plac al majorității completului de judecată. De ce se aplică ea? Pentru că așa vrem noi, răspund aceștia!

În cazul lui Adrian Năstase, indiferent de acuzații și de faptul că ar fi sau nu vinovat de ele, închiderea sa după gratii pentru o perioadă scurtă de timp nu este deloc un act de dreptate. Adică, nu se adresează celor două condiții amintite mai sus.

Adrian Năstase, personalitate puternică, deși controversată, nu poate fi „re-educat” prin pușcărie, oricât le-ar place unora să îl vadă după gratii, pe motive întemeiate sau nu. Din păcate, istoria României abundă de exemple de asemenea personalități care au stat cu mult mai mulți ani în pușcării mult mai mizere decât cele de astăzi și tot nu au fost „re-educate”.

Iar separarea dintre condamnat și societate pe o perioadă atât de scurtă nici nu se justifică, din punct de vedere al dreptății. Ce este aia doi ani? Adică, în fapt, cam 12 luni? Ce răni se închid în acest timp?

Deci, în România domnește nedreptatea!

Și am ajuns la această concluzie fără să enunțăm conținutul „cauzei penale”, fără să ne întrebăm dacă, într-adevăr, Adrian Năstaste este sau nu vinovat, fără să ne uităm la elementele de poliție politică ce-ar fi putut influența acest caz și fără să discutăm foarte posibila intruziune a politicului în actul de justiție.

Ironia face ca subiectul știrii, domnul Adrian Năstaste, să fie un intim al sistemului de justiție românesc, așa cum este el astăzi, când i-a făcut această nedreptate.

Domnia sa predă dreptul acesta nedrept românesc și conduce programe de doctorat în drept, deci știe exact și în detaliu despre ce vorbim aici.

Iar, pentru mulți ani, domnia sa a fost unul dintre primii trei sau patru oameni în stat și unul dintre cei doi capi ai legislativului românesc.

Din aceste poziții, domnul Năstase ar fi putut să sprijine o reformă reală a justiției, care să facă dreptate în loc de nedreptate, dacă nu chiar să inițieze și să conducă o asemenea reformă.

Dar nu a făcut acest lucru.

Ne rămâne nouă, celor cărora ne mai pasă de România și poporul său, să vedem cum și ce putem face pentru ca, la un moment dat, să domnească dreptatea și în Țara noastră.