Nu câinii omoară copii în România

Nu câinii omoară copii sau oameni în România, ci oamenii care lasă câinii să se descurce singuri ca să își găsească de mâncare și apă, precum și cei care îi abandonează pe câinii mari sau pe puii de câine pe stradă, împreună, desigur, cu cei ce ar trebui să rezolve problema câinilor vagabonzi dar nu o fac, deoarece, atâta timp cât presistă, problema aceasta este aducătoare de bani pentru ei și familiile lor.

Acești oameni sunt singurii criminali de copii sfâșiați de câini pe străzi sau tăpșane. Câinii sunt făcuți de mama natură să muște. Indiferent de mărime, rasă, educație și mediu, câinii mușcă, fie în joacă, fie serios. De aceea, sunt reguli clare privind protejarea oamenilor de câini. De aceea posesorul de câini trebuie să își poarte protejatul cu lesă, indiferent de mărime și cu botniță, dacă acest protejat face parte din categoria câinilor care au o mușcătură periculoasă. De aceea câinii se lasă în libertate doar în spații controlate.

În cazul câinilor comunitari, stăpânul lor este comunitatea. Adică oamenii între care trăiesc acești câini. Desigur, nu fiecare locuitor al cartierului sau orașului este obligat să aibă personal grijă de câinii comunitari, ci primarul care îl reprezintă pe acel locuitor și care cheltuiește banul public plătit pentru aceasta de fiecare locuitor al urbei. Dacă primarul nu poate să îi poarte pe toți câinii comunitari cu lesă și să le pună botniță celor cu mușcătura mai cruntă, el este totuși obligat prin aceiași lege să creeze un mediu controlat în care să lase în libertate câinii comunitari.

Eu nu pot să accept nicio discuție serioasă despre niciun caz concret în care este implicat un câine comunitar și o ființă umană care nu începe de la câteva elemente clare și ușor de arătat. În primul rând, vreau să știu care este bugetul respectivei comunități pentru animalele străzii. Apoi vreau să știu cum a fost el cheltuit până la incidentul despre care ar trebui să vorbim. Mai trebuie să aflu dacă există o evidență clară a tuturor acestor animale ale străzii și dacă ele sunt ținute sub control de cei ce răspund de ele, conform regulilor scrise și nescrise.

Dacă aflu că bugetul pentru câini există, indiferent de mărimea lui, dar că el este cheltuit pentru altceva decât pentru asigurarea controlului câinilor comunitari, în orice proporție, chiar și numai unu la sută, atunci nici nu are rost să vorbim despre câinele care a mușcat un om, ci despre primarul care a făcut posibilă această mușcătură și despre locuitorii care i-au zis ori i-au dat de înțeles primarului că bine face să lase câinii să muște oamenii, votându-l și răsvotându-l.

Asta, într-o discuție rațională. Pentru că, într-o discuție viscerală, în care unii cu ochii roșii, scoși din orbite, urlă că să moară toți câinii iar alții, cu ochii în lacrimi oftează de mila câinilor fără stăpân, eu unul nu mă bag. Pot însă să le spun primilor că, până la omorârea câinilor să vadă cine este vinovat de orice caz de mușcătură, ca să nu mai vorbim de moarte prin mușcătură. Să vadă cine a furat din banul public destinat câinelui ce a mușcat și cine l-a lăsat sau l-a încurajat pe hoț să fure. Să vadă cine nu respectă legea și regulile nescrise ale conviețuirii oamenilor cu câinii. Apoi, dacă tot mai cred că soluția este să moară toți câinii străzii, să ia domniile lor o măciucă și să îi omoare ei, personal, pe toți. Nu să îi pună pe alții să facă treaba asta, iar ei doar să se uite, ca la un film ce le dă fiori pe șira spinării de plăcere. Așa s-ar mai ostoi și ei și le-ar mai trece roșala din ochi și le-ar mai intra ochii aceia înapoi în orbite.

Celor care plâng de mila câinilor și nu știu asta, le spun că soluția este adopția câinilor străzii. Sau, presarea autorităților locale să își facă datoria pentru care sunt alese în fruntea obștii. Sau, și una și alta.

Se zice că, în București, ar fi 50.000 de câini comunitari. Nu cred această cifră, în condițiile în care nu există un registru de evidență a lor. Aleșii neamului au scos, intenționat din lege obligativitatea unui asemenea registru, tocmai pentru a nu se putea număra câinii și a se face calculul cheltuirii banului public pentru fiecare câine. Însă, indiferent dacă cifra vehiculată este mai mare sau mai mică, ar rezulta un câine la vreo 50 de cetățeni ai Capitalei. În condițiile în care, pe mine mă costă întreținerea unui câine de curte în jur de 500 de lei anual, ar însemna că, pentru ținerea sub control a câinilor străzii din București, locuitorii Capitalei ar trebui să dea, fiecare, zece lei anual. Probabil că ei plătesc mult mai mult. Numai că nu se vede.

Rosia Montană nu este nicio controversă

Cea mai nouă veste politică din România este că cei trei leaderi ai Uniunii Social Liberale sunt patru. De la stânga la dreapta, cum te uiți la ei, îi vedem pe domnii Daniel Constantin, Crin Antonescu, Ponta Victor și Oprea Gabriel, așezați în spatele unei mese și în fața unui panou pe care scrie USL România puternică! Ce fac acești patru bărbați? Dau o replică ambiguă și repetitivă la „acuzațiile” aduse ceva mai devreme de domnul președinte în funcție Băsescu Traian. De fapt, replica o dau doar domnii Antonescu și Ponta, în timp ce domnii Constantin și Oprea doar dau din cap, afirmativ când este vorba de faptele glorioase ale guvernării Ponta și negativ când e vorba de ce a zis rău despre ei domnul Băsescu.

Printre altele, domnul Băsescu a spus că domnul Ponta a luat bani de la Gabriel Resources Ltd. pentru a promova legea pentru demararea exploatării la suprafață, prin cianurare, a aurului românesc de la Roșia Montană. Acuzație ce este foarte credibilă, în condițiile în care domnul Ponta tocmai se plânsese că cei de la Roșia Montană Gold Corporation nu îi plătiseră încă pe toți politicienii români, între cei excluși de la plată, la vremea aceea, aflându-se și domnul Ponta. De aici, o reacție foarte bâlbâită a domnilor Antonescu și Ponta.

Domnul Antonescu a mărturisit că, în opinia sa personală, proiectul Roșia Montană este unul controversat. Adică, sunt păreri pro și contra. Domnul Ponta a spus că părerile populare privind Roșia Montană sunt împărțite, exemplificând cu cei ce au demonstrat ieri, duminică 1 septembrie 2013, care sunt împotriva exploatării, precum și cu cei ce vor să se angajeze în noua exploatare auriferă și care, evident, sunt pentru. Amândoi au susținut că această controversă nu poate fi soluționată decât în Parlament. De aceea, domnul Ponta, premierul României, a re-negociat condițiile cu firma implicată, a întocmit proiectul de lege și l-a trimis în Parlament spre dezbatere și aprobare.

Deci, domnii Antonescu și Ponta știu cum este cu controversele din partea populației. Mai puțin clară se vădește care este părerea domniilor lor despre același subiect. Deocamdată, domnul Antonescu ne promite că vom afla care este părerea sa și, implicit, a Partidului Național Liberal, pe care îl prezidează, cândva în viitor. În trecut, domnul Ponta a spus că este împotriva proiectului, dar îl susține pentru a putea și alții să se exprime, fie că sunt împotrivă sau sunt pentru exploatarea aurului de la Roșia Montană de Gabriel Resources Ltd.

Realitatea este că nu avem de-a face cu nicio controversă aici. Argumentele care se aduc, de o parte și de alta, nu sunt din aceeași categorie, deci nu se contrează unul cu altul. Este ca în umorul absurd, când întrebi care este diferența dintre un purice și un tramvai, iar răspunsul este că puricele se poate urca în tramvai, dar tramvaiul e galben. Tot așa, cei ce se opun proiectului aduc argumente din domeniul protecției mediului, al prezervării vestigiilor istorice și al susținerii demnității oamenilor din zona Roșia Montană, care au ajuns să își vândă și sufletul pentru un braț de lemne cu care să se încălzească la iarnă. În loc să găsesască merite proiectului în aceleași domenii ale naturii, istoriei și oamenilor, cei ce susțin proiectul vorbesc de locuri de muncă.

Politicienii mai vorbesc și despre câștigurile pe care le-ar avea România de pe urma exploatării aurului de la Roșia Montană, ca și când, prin expoatare, România ar primi ceva ce nu are acum. Când, de fapt, logic, situația este exact pe dos. Acum, înainte de exploatare, România are tot aurul de acolo, precum și orice alte bogății ar mai ieși la suprafață, odată cu deversarea sutelor de mii de tone de ceanuri. După exploatare, România va avea doar șase la sută din acel aur și argint ca redevențe și va fi propietara unui sfert din întreprindere, ceea ce îi va garanta un sfert din dividende, dacă vor exista asemenea dividende. Cu alte cuvinte, România va pierde 94 la sută din aurul și argintul de acolo, sută la sută din celelalte metale rare, va mai pierde patru munți, vreo două râuri, ceva păduri ce erau pe munții ăia, precum și enorm de multe resurse financiare din banul public pentru mentenanța lacului cu ceanuri ce se va forma în urma mineritului de suprafață.

Un europarlamentar de-al puterii actuale a etichetat proiectul Roșia Montană Gold Corporation ca fiind unul de importanță strategică pentru România. De fapt, ca exploatare minieră propriuzisă, proiectul acesta este unul de importanță economică pentru compania exploatatoare. El mai este de importanță fiscală pentru guvernul României, cel ce nu este niciodată egal cu România însăși, în sensul că guvernul va avea ceva intrări la buget de pe urma acestui proiect. De importanță strategică este doar ceea ce se opune proiectului, respectiv prezervarea naturii, conservarea vestigiilor istorice multimilenare și salvarea oamenilor și a demnității lor.

Problema este mult mai simplă decât este ea formulată de politicienii români și propagandiștii acestora, susținători ai proiectului. Ca să fim exacți, vorbim de mai multe probleme ce se pot formula de pe urma situației privind Roșia Montană.

Prima problemă este una de bani. Conform guvernanților, statul nu are bani să își exploateze direct aurul, argintul și metalele rare de la Roșia Montană. De aceea, dă acest aur aflat în pământ unei companii canadiene, care să îl scoată de acolo și să îl transforme în bani, statul primind șase la sută din aurul scos, precum și 25 la sută din dividendele afacerii. Ce nu știu guvernanții și, în consecință, nu ne spun și nouă este la ce le trebuie acel aur și acei bani rezultați din darea lui la privat. Presupunând că România ar avea un câștig substanțial de pe urma acestei exploatări, el nu se justifică prin nevoia de bani de cheltuială, chiar dacă pe listă s-ar afla doar cheltuieli legitime și necesare, cum sunt șomajul, pensiile, învățământul, cultura și așa mai departe.

Atâta vreme cât guvernul refuză să ia măsurile necesare pentru curmarea corupției instituționalizate, a contrabandei și evaziunii fiscale, care îl privează anual de vreo 20 de miliarde euro, nimeni din guvern nu poate să propună alte surse de venit public, nici măcar din zona exploatării miniere sau a oricăror altor resurse naturale, mai ales dacă acestea nu sunt regenerabile. Deci, dacă guvernul are o problemă de bani, sursa acelor bani este în cu totul altă parte decât la Roșia Montană.

Apoi avem o probemă de coeziune socială. În mod normal și într-o lume normală, această coeziune socială nu ar fi trebuit să fie o problemă. Însă, România este ca o tribună de stadion, în care poporul său este spectatorul propriei sale istorii. Când, pe teren, se confruntă cineva, cum ar fi partidele politice, sau agenți economici de stat ori privați, poporul se împarte în susținători ai câte uneia din tabere și în indiferenți. Deoarece rezultatul confruntărilor nu este niciodată un mai bine generalizat, ci doar câștigul unuia împotriva sau pe seama altuia, coeziunea socială este sacrificată pe altarul satisfacerii unor pasiuni. Oamenii nu susțin o cauză sau o idee, ci țin cu unii sau cu ceilalți, din motive ce le sunt chiar lor necunoscute. De această situație profită, bineînțeles, toți cei care își clădesc propria bunăstare pe seama poporului român și a banului public pe care acesta îl dă statului.

Chiar și demararea unei așa-zise dezbateri publice privind proiectul de la Roșia Montană este o expresie a acestei profitabilități. În loc să fie formulat, mai întâi, un ideal național, din care să rezulte niște interese naționale și, abia apoi, să se dezbată în ce măsură aceste interese sunt promovate, satisfăcute sau apărate de stat în relația sa cu o întreprindere privată ce vrea să pună mâna, la propriu, pe aurul românesc, guvernanții invită la dezbateri de tipul tu cu cine ții? Ca și când adevărul și dreptatea s-ar putea stabili prin vot, prin majoritate.

Mai avem o problemă de valori. Cu infinită migală, de-a lungul unei întregi generații, fără excepție, politicienii români au muncit, s-au străduit, au transpirat, împreună cu propagandiștii ce îi servesc cu devotament, pentru a impune în mentalul colectiv o ierarhie de valori în care, pe primele locuri, se află ceea ce pot ei să reprezinte, respectiv banii, popularitatea ieftină numită și vedetism, precum și subcultura. Alte valori sunt minimalizate, dacă nu sunt chiar negate de aceiași politicieni și propagandiștii lor.

Exact aceeași inversare ierahică a valorilor are loc și în cazul Roșiei Montane. Valorile reprezentate de natură, istorie și oameni sunt înlocuite de bani, prestigiul de a fi văzut la televizor și satisfacția că ai primit de pomană.

Bineînțeles, mai avem o problemă de comunicare. Este greu să comunici atunci când unul vorbește una, iar altul răspunde cu altceva. Este greu să comunici atunci când unul folosește argumente logice, de bun simț, iar altul folosește forța, intimidarea sau chiar coruperea ori mita, prin care impune argumente contrare. Cum este aproape imposibil să comunici atunci când interlocutorii au valori complet diferite unul de celălalt.

Cu toate acestea, cred că am reușit să mă fac înțeles. Adică, sunt total împotriva exploatării aurului de la Roșia Montană, de oricine și în orice condiții. Și, mai ales, sunt împotriva proastei guvernări ce face posibilă o asemenea exploatare.

Pe aceiași temă, pe acest blog:

România săraca ce aur poartă

Antena-3 gold

Ziaristul ipocrit