Legea pensiilor militare pe întelesul meu

În buna dimineață de sâmbătă, în loc să dau la zăpada căzută pe mașină azi-noapte, procrastinez în fața laptop-ului. De data asta, este vorba despre proiectul legii pensiilor pentru militari.

Situația actuală a pensiilor pentru militari este destul de clară. În urmă cu cinci ani, Guvernul Boc din Regimul Băsescu a găsit de cuviință să „unifice” toate formele de pensie existente în plată la acea dată într-o singură formă, cea a pensiei de asigurări sociale, plătită prin sistemul public de asigurări sociale.

Pe baza acestui deziderat, căruia îi putem spune foarte adevărat pretext, guvernanții din sectorul militar al domeniului public, în frunte cu ministrul de atunci al apărării, Oprea Gabriel, au aranjat prin lege transformarea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale nu prin schimbarea denumirii și originii sumelor datorate pensionarilor, sumele înșile rămânând aceleași, ci prin „recalcularea” și „reconvertirea” acestor sume, astfel încât o treime din pensionarii militari să primească mai puțin, o treime mai mult și restul să rămână cam cum a fost.

Pentru a face așa ceva, a fost necesară încurcarea tuturor prevederilor legale și normative, astfel încât să nu se poată realiza o transformare unitară, corectă și cinstită a pensiilor dintr-un tip în altul, dar să se obțină un control discreționar al funcționărimii puse să facă această „reconversie” asupra fiecărei pensii în parte, concomitent cu imposibilitatea certă a pensionarilor militari de a avea vreun cuvânt de spus asupra rezultatului procesului, fiecare pentru pensia lui sau a ei.

Au urmat trei ani de suceli și învârteli, în care treimea perdantă a pierdut din drepturile sale de plată, treimea ce a rămas cam cu aceiași bani a rămas și mulțumită că nu a pățit mai rău, iar treimea cu sporirea pensiei prin „reconversie” l-a votat pe „binefăctătorul” Oprea într-o veselie, în alegerile din 2012, astfel încât acesta, din ministru, a ajuns ditamai vice-prim-ministru. În mărinimia sa fără egal, acest vice-prim-ministru a „insistat” pe lângă finul său de botez al copilului, care este și premier, pentru ca cei văduviți de bani să primească măcar cât primeau în urmă cu ani, pe când erau pensionari militari de stat.

Astfel, în momentul de față, avem pensionari în sistemul public de asigurări sociale ce primesc o pensie de sigurări sociale prin casele sectoriale de pensii de pe lângă ministerele și serviciile încadrate cu militari. Deși nimeni dintre acesti militari nu a contribuit vreodată la sistemul public de asigurări sociale, unii primesc o pensie mult mai mare decât cea cu care se pensionaseră militar, ca și când ar fi contribuit mai mult, alții primesc cam la fel, iar alții primesc mai puțin. Aceștia din urmă beneficiază însă de marea mărinimie a nașului Oprea și a finului premier amintiți mai sus și sunt plătiți cu câți bani erau plătiți acum cinci ani, înainte de „reconversia” pensiilor lor, calculate atunci corect și onest, la trecerea în rezervă. Nu vor avea însă parte de nicio majorare până când pensia lor nu va valora, real, exact cât ar trebui să fie dacă ar fi fost redusă așa cum au decis funcționarii din casa sectorială de pensii că trebuie redusă, deoarece ar fi contribuit mai puțin la fondul de pensii de asigurări sociale, la care oricum nu contribuiseră deloc, nici ei, nici ceilalți. Acești pensionari cu pensii înghețate au mai suferit și plata redusă a pensiilor „reconvertite” pe o durată de vreo 20 de luni, bani pe care nu i-au mai văzut vreodată, deși îi meritau, atâta vreme cât pensia lor militară de stat fusese calculată și stabilită cu respectarea riguroasă a legii de atunci, deci fără să fi înșelat în vreun fel statul.

În condițiile în care finul premier, domnul Ponta Victor, a ales să candideze pentru funcția supremă în stat, cea de președinte al României, nașul vice-premier a „insistat” din nou pe lângă finul său să promită revenirea pensionarilor militari la pensiile lor militare de stat, cum le avuseseră în urmă cu cinci ani. Ceea ce candidatul a promis.

Acum, după ce au trecut alegerile prezidențiale, pe care candidatul nostru le-a pierdut cu deplină penibilitate, în pofida sprijinului nețărmurit oferit de pensionarii militari gratificați cu pensii mărite și de cei cu promisiuni de revenire a pensiilor lor așa cum erau ele pe vremuri, s-a pus în „discuția publică” un proiect de lege pentru pensiile militare.

Când zic „s-a pus în discuție” folosesc impersonalul cu deplină intenție, așa cum limba de lemn este folosită ca să nu spun cine face așa ceva, deoarece nu se știe niciodată dacă face bine sau rau, dar nu trebuie să îl supărăm cumva pe nașul Oprea Gabriel, dacă despre domnia sa este vorba.

Un prieten, colonelul Marin Neacșu, de la Craiova, a avut răbdarea și dârzenia să urmărească aceste „dezbateri publice”, precum și rezultatul lor secvențial, în procesul legislativ românesc de formulare și promovare a legilor. Așa că, oricine ar fi intesat de stadiul actual al acestei „inițiative legislative” poate să facă o vizită site-ului În cuiul cătării, unde va găsi toate informațiile, plus o mulțime de idei pertinente, privind motivația comportamentului uneori bizar al actorilor intrați în scenă cu ocazia acestui proces legislativ, între care se individualizează la rampă, în afară de naș și fin, ministrul apărării și șefii așa-ziselor organizații de reprezentare a unora dintre militarii inactivi.

În ceea ce mă privește, eu consider complet nejustificat interesul dat textului de lege, precum și procesului de formulare a lui, din mai multe motive.

În primul rând, cei care l-au scris, precum și cei care l-au dictat sunt tot aceiași care au scris și dictat și textele anterioare de lege privind pensiile militarilor, de cinci ani încoace. Sunt cei care au trebuit ulterior să revină cu ordonanțe de urgență sau chiar cu legi cu un singur articol, prin care să pună o oarecare noimă în propriile lor prevederi legale, odată ce acestea au început să fie aplicate și s-a putut constata cu ochiul liber cât de idiot fuseseră ele scrise. Adică, nu există nici cea mai mică dovadă că oamenii ăștia, chiar dacă ar fi cei mai onești și mai bineintenționați oameni din lume, ar fi acum în stare să scrie vreun text de lege coerent, aplicabil și funcțional. Pentru că au mai avut ocazia să o facă și nu au fost în stare.

În al doilea rând, atâta vreme cât în procesul de redactare a legii pensiilor pentru militari este implicat domnul Oprea Gabriel, trebuie să ne gândim că domnia sa nu va face altceva decât ceea ce a făcut și în trecut, adică să folosească prilejul legiferării pensiilor pentru finanțarea cu banul public a membrilor propriului său partid. Ceea ce nu este altceva decât o formă de gratificare a muncii de partid depusă de aceștia pentru domnul Oprea personal ori pentru finii săi. Acestei forme de gratificare i se adaugă acordările de grade militare civililor sadea, avansările nelegale și nejustificate ale micilor militari și agățarea în piepul lor a unor medalii și ordine de stat, așa cum ne-a prea obișnuit acest domn Oprea G.

În al treilea rând, în jungla publică din România mișună tot felul de animăluțe cu blana roasă și murdară, care își arogă tot felul de titluri și care se pun și auto-propun în tot felul de frunți ale diferitelor haite ori turme ce populează această junglă. Desigur, am folosit aceste metafore pentru a-i indica pe șefii sindicatelor și asociațiilor ori fundațiilor cu pretenții de reprezentare a propriilor lor membri de sindicat ori asociați. În ultimii cinci ani, acești șefi, inamovibili, de altfel, nu au dovedit nici măcar într-o singură ocazie că muncesc și conduc organizațiile proprii în interesul propriilor membri, ca să nu mai vorbim de interesul întregului corp al militarilor pensionați. Însă, au fost nenumărate exemplele în care aceștia s-au pus deschis în slujba guvernanților, primind în schimb mici gratificații, cum ar fi băgarea în seamă la recepții și adunări festive, vreun sediu în clădirile statului, cu permisul de intrare aferent, vreun telefon „scurt” sau „militar” instalat pe birou, cu care să poată aranja vreo avansare în grad în rezervă a celor ce merită asta, ori cumpărarea vreunui porc de la secția gospodărie a vreunui comandament și altele de aceeași valoare. Ei bine, aceste animăluțe ponosite au pretenția că sunt implicați în redactarea legii noastre. Dacă este așa, atunci ce rost ar mai avea ca eu să o citesc? Știu de pe acum că va fi doar o înșiruire de inepții și de „prevederi” prin care vizuinele animăluțelor să fie făcute cât mai confortabile. Și atât.

Nu în ultimul rând, orice lege a pensiilor militare ar trebui redactată și promovată într-un context legislativ cuprinzător. Ceea ce nu este cazul în momentul de față. Adică, sunt ferm convins că nu se ține seama de faptul că legea privind forțele armate, legea privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, legile securității naționale, cele care reglemenetează activitatea serviilor de informații și a celorlalte structuri militarizate, legile privind statutele cadrelor militare, legea mobilizării și rezervei armate și alte legi se află în momentul de față în diferite forme de redactare, modificare sau promovare spre aprobare în Parlamentul României. Ori, aceste multe și diverse legi au o legătură intimă cu legea pensiilor militare, deoarece aceasta se referă, ori ar trebui să se refere și la finanțarea rezerviștilor militari, indiferent de categoria lor militară.

Așa că nu văd ce rost ar avea o lectură intermediară a unui text de proiect de lege scris de nepriceputi, text care urmează să mai sufere modificări făcute de alți nepricepuți dar și de cei interesați exclusiv de propriul lor interes personal sau de partid, mai ales atunci când orice păreri, opinii sau propuneri aș avea eu de pe urma lecturii s-ar topi între cei ce au pretenția absurdă că m-ar reprezenta și pe mine în relația lor intimă și dezagreabilă cu șefii de la stat.

Cam acesta este înțelesul pe care îl dau eu legii pensiilor pentru militari.

Optiuni strategice de securitate pentru Romania

Optiunea Unu este ca România să nu facă nimic. Adică, să facă doar strictul necesar pentru realizarea forțelor militare naționale convenite cu NATO, în cadrul procesului de planificare comun, precum și pentru găzduirea pe teritoriul său a unității de comandă și control a NATO ce abia s-a stabilit să se instaleze la noi și a bazelor militare americane deja instalate sau în proces de finalizare a instalării lor.

Pentru această opțiune, noua strategie națională de securitate, cea a președintelui Klaus Iohannis, va consemna doar riscurile și amenințările convenite atât cu NATO cât și cu americanii că sunt identificabile în spațiul vital românesc și va da tuturor componentelor sistemului național de apărare acele misiuni strategice care răspund acestor amenințări și riscuri, stabilind totodată direcțiile strategice pentru constituirea și pregătirea acelor forțe armate care fac din România un „aliat puternic”, cum i-a zis secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, în luna ianuarie 2015, când președintele ei a vizitat Cartierul General NATO de la Bruxelles. Forțe armate ce vor fi, cu necesitate, egale cu cele convenite prin sistemul de planificare comun a forțelor în NATO.

Într-o formă simplificată, efortul financiar anual pentru aceste forțe armate, constituite și menținute la un nivel de performanță acceptabil, s-ar calcula înmulțind numărul total de personal militar activ necesar pentru încadrarea unităților cu o sumă per capita ce cuprinde totalul cheltielilor de operare, de achiziții sau investiții și de dezvoltare ale sistemului național de apărare. În practică, ar trebui să vorbim de undeva între 80 și 100 de mii de euro pentru fiecare cască, bască ori caschetă. Adică, dacă avem de constituit o forță de 30.000 de militari, va trebui să alocăm anual între 2,4 și 3,0 miliarde de euro prin bugetul de stat. Adică, dublu decât i se alocă în prezent Ministerului Apărării Naționale, care are acum în subordine mai bine de două ori mai mulți militari decât cei justificabili prin planificarea comună NATO.

De aici rezultă că, dacă România adoptă Opțiunea Unu, va trebui totuși să facă două lucruri. Va trebui să reducă dramatic personalul activ din Ministerul Apărării Naționale, la mai puțin de jumătate din cât este în prezent, precum și să dubleze bugetul acestui minister. De fapt, deoarece reducerea personalului se realizează doar cu costuri suplimentare față de bugetul normal, efortul financiar necesar va fi semnificativ mai mare decât dublul actualului buget.

În momentul de față, intențiile strategice privind apărarea națională se discută public în procente din produsul intern brut (PIB), existând un acord politic general ca acest procent să fie ridicat de la puțin peste unu la sută la doi la sută, în următorii trei ani. Cum PIB-ul României este sub 150 de miliarde de euro, înseamnă că, din punct de vedere al finanțării, România ar putea face fezabilă Opțiunea Unu doar dacă forța ce urmează a fi realizată nu va depăși 25 de mii de militari. Asta, peste trei ani.

Deci, Opțiunea Unu nu înseamnă menținerea stărilor de lucru așa cum sunt ele astăzi, ci realizarea unei puteri armate minime, destinată exclusiv îndeplinirii angajamentelor asumate cu aliații noștri. Pentru aceasta, este nevoie de o strategie de punere în practică a Opțiunii Unu și de consolidare a ei, ulterior acestei puneri în practică, într-un orizont total de timp de patru-cinci ani.

Evident, menținerea strărilor de lucru așa cum sunt ele astăzi nu este o opțiune. Este doar o continuare a abandonării responsabilității de a apăra România, așa cum s-a întâmplat până acum.

Opțiunea Doi este ca România să parcurgă un proces propriu de evaluare strategică a propriei sale securități naționale, să identifice independent toate riscurile și amenințările la adresa acestei securități, să își stabilească obiectivele strategice în funcție de viziunea sa pe termen lung, privind locul și rolul pe care ar vrea să îl ocupe și să îl joace pe scena Lumii, să determine cât din necesarul de securitate națională este produs prin apartenența la NATO și cât prin parteneriatele strategice, în special cel cu Statele Unite ale Americii, precum și cât i-ar mai rămâne de produs independent, cu resurse proprii.

Pentru aceasta, noua strategie de securitate națională, cea a președintelui Klaus Iohannis, va trebui să reflecte rezultatele procesului de evaluare strategică amintit mai sus, să stabilească misiunile strategice pentru toate componentele sistemului național de apărare și să proiecteze îndeplinirea acestor misiuni prin realizarea forțelor necesare, în format complet și într-un orizont de timp acceptabil.

Deocamdată, nu știm cu certitudine care este viziunea României pe termen lung, deci nu putem aprecia acum și aici de câtă putere militară este nevoie pentru punerea în practică a acestei viziuni, nici care sunt toate amenințările și riscurile de securitate cărora România va trebui să le dea un răspuns adecvat, cu toate elementele sale de putere militară sau de altă natură. Este însă evident că, în cazul Opțiunii Doi, efortul financiar pentru realizarea cu mijloace militare a politicii de securitate rezultată din noua strategie va fi egal cu, sau mai mare decât cel din Opțiunea Unu. De aici rezultă că decizia politică consensuală deja luată, de majorare a bugetului de apărare la doi la sută din PIB, gradual, în următorii trei ani, s-ar putea să nu fie suficientă pentru finanțarea acestei Opțiuni Doi.

Indiferent de opțiunea strategică pe care o reflectă noua strategie de securitate națională, avantajul ei real este că justifică politic cheltuirea banului public pentru apărarea națională. Asta, pornind de la premisa că banul public alocat apărării naționale va fi cheltuit cu înțelepciune și pricepere, astfel încât să maximizeze eforturile de realizare a puterii militare a României.

Din păcate, o asemenea premisă este greu de acceptat, în condițiile în care toate celelalte sectoare ale domeniului public sunt guvernate prost, cu pierderi financiare masive și cu rezultate penibile. Chiar presupunând că, în sectorul de securitate și apărare, nu domnește aceeași corupție instituționalizată ce este atât de evidentă în administrația publică centrală și locală, tot nu avem suficiente elemente să credem că banul public va fi cheltuit cu mai multă eficiență în acest sector decât în oricare altele.

De aici vine și concluzia că, indiferent de opțiunea aleasă, noua strategie de securitate națională va rămâne doar un exercițiu literar dacă nu va fi însoțită, ba chiar precedată, de măsuri legislative, normative și administrative pentru introducerea și sporirea bunei guvernări în sectorul de securitate și apărare al României, inclusiv printr-un control și printr-o supraveghere civile responsabile a lui. Să mai menționăm că o asemenea bună guvernare nu va fi niciodată posibilă până când nu se vor repara mai întâi toate stricăciunile produse în acest sector în ultimii zece ani, mai ales în rândul oamenilor. Managementul apărării este o știință și o artă care nu poate fi învățată la locul de muncă și aplicată de cei aduși în sistem prin pile și relații sau pe șpăgi și mită, de cei avansați în grad și în funcții pe merite altele decât cele de pregătire și performanță profesională, de civili în uniformă sau de militari sub acoperire de civili.

Deci, ar fi mult de lucru pentru realizarea unei noi strategii naționale de securitate, cea a noului președinte Klaus Iohannis, dar și mai mult ar fi de lucru dacă această strategie va fi aplicată vreodată în România.