Optiunea Unu este ca România să nu facă nimic. Adică, să facă
doar strictul necesar pentru realizarea forțelor militare naționale convenite
cu NATO, în cadrul procesului de planificare comun, precum și pentru găzduirea
pe teritoriul său a unității de comandă și control a NATO ce abia s-a stabilit
să se instaleze la noi și a bazelor militare americane deja instalate sau în
proces de finalizare a instalării lor.
Pentru această
opțiune, noua strategie națională de securitate, cea a președintelui Klaus
Iohannis, va consemna doar riscurile și amenințările convenite atât cu NATO cât
și cu americanii că sunt identificabile în spațiul vital românesc și va da
tuturor componentelor sistemului național de apărare acele misiuni strategice
care răspund acestor amenințări și riscuri, stabilind totodată direcțiile
strategice pentru constituirea și pregătirea acelor forțe armate care fac din
România un „aliat puternic”, cum i-a zis secretarul general al Alianței Nord-Atlantice,
în luna ianuarie 2015, când președintele ei a vizitat Cartierul General NATO de
la Bruxelles. Forțe armate ce vor fi, cu necesitate, egale cu cele convenite
prin sistemul de planificare comun a forțelor în NATO.
Într-o formă simplificată, efortul financiar anual pentru aceste forțe
armate, constituite și menținute la un nivel de performanță acceptabil, s-ar
calcula înmulțind numărul total de personal militar activ necesar pentru
încadrarea unităților cu o sumă per capita ce cuprinde totalul cheltielilor de
operare, de achiziții sau investiții și de dezvoltare ale sistemului național
de apărare. În practică, ar trebui să vorbim de undeva între 80 și 100 de mii
de euro pentru fiecare cască, bască ori caschetă. Adică, dacă avem de
constituit o forță de 30.000 de militari, va trebui să alocăm anual între 2,4
și 3,0 miliarde de euro prin bugetul de stat. Adică, dublu decât i se alocă în
prezent Ministerului Apărării Naționale, care are acum în subordine mai bine de
două ori mai mulți militari decât cei justificabili prin planificarea comună
NATO.
De aici rezultă că, dacă România adoptă Opțiunea Unu, va trebui totuși să
facă două lucruri. Va trebui să reducă dramatic personalul activ din Ministerul
Apărării Naționale, la mai puțin de jumătate din cât este în prezent, precum și
să dubleze bugetul acestui minister. De fapt, deoarece reducerea personalului
se realizează doar cu costuri suplimentare față de bugetul normal, efortul
financiar necesar va fi semnificativ mai mare decât dublul actualului buget.
În momentul de față, intențiile strategice privind apărarea națională se
discută public în procente din produsul intern brut (PIB), existând un acord
politic general ca acest procent să fie ridicat de la puțin peste unu la sută
la doi la sută, în următorii trei ani. Cum PIB-ul României este sub 150 de
miliarde de euro, înseamnă că, din punct de vedere al finanțării, România ar
putea face fezabilă Opțiunea Unu doar dacă forța ce urmează a fi realizată nu
va depăși 25 de mii de militari. Asta, peste trei ani.
Deci, Opțiunea Unu nu înseamnă menținerea stărilor de lucru așa cum sunt
ele astăzi, ci realizarea unei puteri armate minime, destinată exclusiv
îndeplinirii angajamentelor asumate cu aliații noștri. Pentru aceasta, este nevoie
de o strategie de punere în practică a Opțiunii Unu și de consolidare a ei,
ulterior acestei puneri în practică, într-un orizont total de timp de
patru-cinci ani.
Evident, menținerea strărilor de lucru așa cum sunt ele astăzi nu este o opțiune. Este doar o
continuare a abandonării responsabilității de a apăra România, așa cum s-a
întâmplat până acum.
Opțiunea Doi este ca România să parcurgă un proces
propriu de evaluare strategică a propriei sale securități naționale, să
identifice independent toate riscurile și amenințările la adresa acestei
securități, să își stabilească obiectivele strategice în funcție de viziunea sa
pe termen lung, privind locul și rolul pe care ar vrea să îl ocupe și să îl
joace pe scena Lumii, să determine cât din necesarul de securitate națională
este produs prin apartenența la NATO și cât prin parteneriatele strategice, în
special cel cu Statele Unite ale Americii, precum și cât i-ar mai rămâne de
produs independent, cu resurse proprii.
Pentru aceasta, noua strategie de securitate națională, cea a președintelui
Klaus Iohannis, va trebui să reflecte rezultatele procesului de evaluare
strategică amintit mai sus, să stabilească misiunile strategice pentru toate
componentele sistemului național de apărare și să proiecteze îndeplinirea
acestor misiuni prin realizarea forțelor necesare, în format complet și într-un
orizont de timp acceptabil.
Deocamdată, nu știm cu certitudine care este viziunea României pe termen
lung, deci nu putem aprecia acum și aici de câtă putere militară este nevoie
pentru punerea în practică a acestei viziuni, nici care sunt toate amenințările
și riscurile de securitate cărora România va trebui să le dea un răspuns
adecvat, cu toate elementele sale de putere militară sau de altă natură. Este
însă evident că, în cazul Opțiunii Doi, efortul financiar pentru realizarea cu
mijloace militare a politicii de securitate rezultată din noua strategie va fi
egal cu, sau mai mare decât cel din Opțiunea Unu. De aici rezultă că decizia
politică consensuală deja luată, de majorare a bugetului de apărare la doi la
sută din PIB, gradual, în următorii trei ani, s-ar putea să nu fie suficientă
pentru finanțarea acestei Opțiuni Doi.
Indiferent de opțiunea strategică pe care o reflectă noua strategie de
securitate națională, avantajul ei real este că justifică politic cheltuirea banului public pentru apărarea
națională. Asta, pornind de la premisa că banul public alocat apărării
naționale va fi cheltuit cu înțelepciune și pricepere, astfel încât să
maximizeze eforturile de realizare a puterii militare a României.
Din păcate, o asemenea premisă este greu de acceptat, în condițiile în care
toate celelalte sectoare ale domeniului public sunt guvernate prost, cu
pierderi financiare masive și cu rezultate penibile. Chiar presupunând că, în
sectorul de securitate și apărare, nu domnește aceeași corupție
instituționalizată ce este atât de evidentă în administrația publică centrală
și locală, tot nu avem suficiente elemente să credem că banul public va fi
cheltuit cu mai multă eficiență în acest sector decât în oricare altele.
De aici vine și concluzia că, indiferent de opțiunea aleasă, noua strategie
de securitate națională va rămâne doar un exercițiu literar dacă nu va fi
însoțită, ba chiar precedată, de măsuri legislative, normative și
administrative pentru introducerea și sporirea bunei guvernări în sectorul de
securitate și apărare al României, inclusiv printr-un control și printr-o supraveghere
civile responsabile a lui. Să mai menționăm că o asemenea bună guvernare nu va
fi niciodată posibilă până când nu se vor repara mai întâi toate stricăciunile
produse în acest sector în ultimii zece ani, mai ales în rândul oamenilor. Managementul
apărării este o știință și o artă care nu poate fi învățată la locul de muncă
și aplicată de cei aduși în sistem prin pile și relații sau pe șpăgi și mită,
de cei avansați în grad și în funcții pe merite altele decât cele de pregătire
și performanță profesională, de civili în uniformă sau de militari sub
acoperire de civili.
Deci, ar fi mult de lucru pentru realizarea unei noi strategii naționale de
securitate, cea a noului președinte Klaus Iohannis, dar și mai mult ar fi de
lucru dacă această strategie va fi aplicată vreodată în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu