Je m'en fiche

Cu televizorul închis, cu feisbucul accesat nu mai mult de cinci minute odata și nu mai mult de trei ori pe zi, și cu familia și prietenii având multe alte subiecte de vorbit, nici nu știu cum mai stăm cu arestrările, învinuirile și dezvăluirile din viața publică românească. Și nici nu-mi pasă.

De ce mi-ar păsa? Presupunând că îi arestează pe toți, fie ei parlamentari, miniștri, premieri, moguli de media, „oameni de afaceri”, generali ori magistrați, viața mea nu va suferi nicio modificare vizibilă. În ultimă instanță, dacă i-ar aresta și pe toți funcționarii ce le-au facilitat celor de mai sus accesul neîngrădit la banul public pentru nevoi personale, aș rămâne și fără bunurile și serviciile publice pe care acești funcționari pretind că mi le asigură. Numai că, știind calitatea execrabilă a acestor bunuri și servicii, așa cum sunt ele produse în prezent, fie în sănătate, educație, cultură, apărare națională sau mediu, nu cred că oprirea asigurării lor va fi tragică ori măcar notabilă.

Așa, la modul general, știu fără să îmi pese că doamna Elena Gabriela Udrea dezvăluie în fiecare zi lucrătoare a săptămânii câte ceva și amenință cu alte dezvăluiri privind corupția instituționalizată din România și agenții ei de conjunctură. Acest lucru s-ar putea zice că m-ar interesa doar ca spectacol, bârfă și can-can. Însă, pentru asta, doamna respectivă ar trebui să facă și să zică ceva neașteptat, neimaginat și surprinzător.

Numai că, cel puțin în ceea ce mă privește, nu reușește să facă ori să zică așa ceva. Este drept că nu știam, pentru că nu aveam de unde să știu, că un general contra-spion îi dă unui „om de afaceri” instrucțiuni de plată, la nivelul sutelor de mii de euro sau chiar milioanelor, către un alt „om de afaceri”, care are un canal de televiziune. Dar mă dusese mintea că așa ceva se întâmplă în mod frecvent în România, în condițiile în care este evident că toată presa de propagandă și manipulare mediatică se susține din alte surse financiare decât din câștigurile realizate în urma vânzării produselor ei către public. La fel cum mă dusese deja mintea că nimeni nu va finanța ceva la ordin din banul câștigat cinstit din munca proprie, ci va folosi doar banul nemuncit, furat cu acte de la stat, adică din buzunarul public. Nu aveam cum să știu nume, sume și proceduri, că nu am fost acolo.

Dar doamna Udrea a fost. Iar eu, ca toți din țara asta, știam că domnia sa a fost acolo. Și mai știam că, la un moment dat, o să spună ceva despre asta. Mă așteptam să spună puțin, doar atât cât să nu lase niciun dubiu că știe tot. Pentru că puterea domniei sale constă în faptul că știe, nu că spune. În momentul în care știm cu toții, doamna Udrea, ca oricare altcineva din branșă, gașcă, clan ori organizație, rămâne fără putere.

Deocamdată, exact asta a și făcut doamna Udrea, după câte îmi dau seama. A spus câte ceva, puțin și punctual. Dacă nu este crezută și nu se întâmplă nimic, va mai spune încă un pic. Până în momentul în care i se va recunoaște puterea și va dicta condițiile de predare a celor atacați nu atât prin ceea ce a spus deja, cât prin ceea ce nu a spus încă.

Deocamdată, în jocul acesta al „dezvăluirilor”, ca cetățean, eu sunt folosit doar ca amenințare, în sensul că, dacă cine trebuie nu face ce trebuie, mi se va spune și mie ce este cu acela, de-adevăratelea. Dacă acela va face ceea ce se așteaptă de la el, atunci eu nu voi ști niciodată nimic. Doar voi bănui. Vă dați seama că un astfel de rol nu mi se potrivește. Ca urmare, tot ce pot face este să mi se rupă. Sau, cum este acum la modă să se zică, je m'en fiche.