sâmbătă, 13 mai 2017

Statul biserică sau biserica stat

Sistemul actual și mondial de state a fost, la origine, un sistem de state religioase. Recunoașterea și respectarea religiei celuilalt fiind principiul de bază al păcii între statele europene, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în continuare. 

Foto: catedralaneamului.ro

A fost perioada statelor mici, cu principi care guvernau credincioși monocolori, în marea lor majoritate. Perioadă încheiată cu Independența Statelor Unite și, apoi, cu Revoluția franceză.
Amândouă au dus la formarea unor state separate complet de biserică. La americani, pentru simplul motiv că orice intervenție a religiei în treburile statului ar fi însemnat și o formă de opresiune asupra celorlalte religii, prin intermediul puterilor în stat. Ceea ce era și este inacceptabil. Iar la francezi, pentru că, de la Napoleon pornire, Revoluția franceză a fost exportată ca formă de edificare a statelor burgheze. Ori sistemul statal burghez era integrator, astfel încât nu mai permitea și nu permite nici astăzi competiția între religii, pe domeniul public.
Așa că războaiele care au avut loc între state nu au mai avut caracter religios, iar pacea dobândită prin victoria unora asupra celorlalte nu a mai fost fundamentată pe principii de respect al religiei celuilalt, ci pe respect al drepturilor și libertăților omenirii, formulate la nivel de individ.
Al treilea tip de stat a fost cel comunist. Nu numai laic, ci și ateu. Adică, anti-Dumnezeu. Din simplul motiv că ideologia comunistă a avut, de la început, pretenția de a fi o nouă religie. Fără de Dumnezeu. Sau, mai precis, dumnezeul ei fiind Partidul.
Între statele comuniste și cele laice s-a dus un război rece. Ca singura formă acceptabilă de competiție ideologică. După mai bine de o generație, din acest război au ieșit învingători laicii occidentali. Învinșii comuniști au fost obligați să accepte manifestarea religiilor în țările pe care le conduseseră. Iar statele democratice, rezultate în urma căderii regimurilor comuniste au redevenit laice.
Asta, în timp ce bisericile și-au relansat competiția între ele, în afara domeniului public, inițial. Dar, văzând șubrezenia edificiului statal post-comunist, unele dintre ele nu au avut nicio reținere pentru a se confrunta și a căuta victoria asupra altor biserici și pe domeniul public. Un caz individualizabil îl constituie ofensiva ortodoxiei moscovite, a cărei influență asupra domeniului public nu se rezumă la granițele Federației Ruse și care face și oficiul de ideolog al guvernanților de la Kremlin.
Războiul civil deosebit de sângeros, dus între catolicii, musulmanii și ortodocșii conlocuitori și co-naționali ai federației iugoslave și, mai ales, ai Bosniei și Herțegovinei, dus cu mijloace militare statale și para-militare deopotrivă, poate fi citit și ca pe un simptom al importanței religiei în conflict. Dar și în pacea de după conflict, în Europa secolului 21. 
Ne aflăm acum într-o epocă în care un inamic al Occidentului se identifică religios. E vorba despre terorismul cu etichetă islamică fundamentalistă. De câțiva ani, acest terorism a aspirat la statalitate. Atât pentru a avea asigurate sursele de putere și resursele necesare constituirii acelei puteri, cât și pentru a se ridica la paritate cu țintele sale occidentale. Așa a apărut așa-zisul Stat Islamic. Sau Daesh.
Pentru ca să aibă succes în mentalul occidental, Daesh insistă pe o confruntare religioasă. Preluând de la alte organizații teroriste musulmane, prin compoziție, ideea că Occidentul este inamicul său religios, deoarece aduce ofense Coranului și Profetului, și ignorând complet toleranța religioasă totală și instituționalizată, din statele occidentale temeinice, Daesh proclamă pretenția absurdă, chiar imbecilă, că duce un război sfânt asupra infidelilor euro-atlantici.
În acest context, orice altă ofenisvă religioasă asupra statului occidental, mai ales atunci când acesta este incomplet sau strâmb edificat, dusă din interior, pe principii de competiție între biserici, seamănă, mai degrabă, a vulnerabilitate de securitate națională, decât a potențator de moralitate și de spiritualitate, în rândul publicului guvernat. 

Asta, în timp ce este evident că o întărire a moralei creștine, inclusiv prin reconcilierea între bisericile creștine, este mai mult decât necesară. Este esențială pentru asigurarea unui viitor civilizației europene. Iar suprastatalitatea poate fi un mediu propice pentru atingerea unei astfel de reconcilieri.

marți, 9 mai 2017

De Nouă Mai hai la lupta cea mare!

Spre sfârșitul zilei de astăzi, 9 mai 2017, aflu trăsnaia că Parlamentul României a votat un referendum. Ceea ce este de mai multe ori o idioțenie anti-democratică.

Foto: informatiazilei.ro

(1) Parlamentul este ultima instituție care să nu știe ce vrea publicul suveran, care își exercită suveranitatea tocmai prin domnia sa, parlamentul. De fapt, Parlamentul nici nu poate fi parlament fără să știe exact ce vrea publicul suveran. Așa că nu are ce să îl întrebe pe public, prin referendum.
(2) Ceea ce a votat Parlamentul este o întrebare la care Parlamentul vrea ca publicul să se răspundă prin referendum. Doar că întrebarea este idioată. Se referă la cum ar vrea publicul să fie definită familia. Este extrem de idiot să aflăm că sunt nedumeriri privind definirea familiei în Constituția României, la 26 de ani de la adoptare și la 14 ani de la revizuire.
(3) Referendumul votat de Parlament este o etapă a unui proces legislativ niciodată exersat pe la noi. E vorba despre inițiativa cetățenească de modificare a Constituției României. Ce este idiot aici este că această ințiativă concretă cetățenească de modificare a Constituției României propune o modificare ineptă, în condițiile în care Constituția colcăie de prevederi ce trebuie modificate imediat, pentru buna exercitare a principiilor de guvernare democratice. Dar, în afara publicului, nimeni nu vrea să fie modificate strâmbăturile curente ale Constituției. Iar publicul nu are nicio inițiativă de îndreptare a adevăratelor mari probleme consituționale, ci doar să definească familia!
(4) Inițiativa cetățenească este, de fapt, un pretext. Pentru că, de-adevăratelea și incorect politic, avem de a face cu o demonstrație de forță a unor biserici și culte religioase, majoritatea creștine. Care demonstrează că sunt instrumentale în proporție de milioane de voturi, ca să stabilească cine să acceadă la puterea legislativă și la cea executivă în România.
(5) Întreaga poveste poartă amprenta populismului, a știrilor false, a adevărului alternativ, a manipulării și a dezinformării. 
(5.1.) Nu există nici cea mai infimă credibilitate că inițiatorii inițiativei cetățenești chiar ar fi strâns peste trei milioane de semnături. Într-adevăr, ei au prezentat Parlamentului un camion cu hârtii pe care erau trecute peste trei milioane de nume și coordonate de identificare a acelor nume. Dar nimeni nu a îndrăznit să verifice nici măcar una la mie dintre „semnăturile” de pe acele liste. Adică, să vadă, din trei mii de semnături alese aleator, câți dintre purtătorii numelor din dreptul lor recunosc că ar fi semnat acea scrisoare. În schimb, există bănuiala întemeiată pe precedente că s-a aplicat și aici practica de „strângere” a semnăturilor pentru candidații la președinție, unde se folosesc bazele de date pe care și le-au construit partidele, de-a lungul timpului. În cazul de față, bazele de date ale bisericilor și cultelor religioase au fost folosite aproape sigur.
(5.2) În toate pozițiile lor publice, inițiatorii și susținătorii lor au declarat, verde în față, că se opun constituirii legale a familiilor monosexuate. Numai că, în loc să propună o modificare a Constituției României în acest sens, ei propun o definire a familiei din care să fie excluși părinții singuri, care pot fi cât se poate de heterosexuali, dar să fi avut ghinionul să le moară partenerul de sexul opus, ori să se despartă de acela, ori să nu găsească să se căsătorească vreodată cu tatăl sau cu mama copiilor săi, din miile de motive posibile, toate morale și creștine, fără îndoială. Practic, mințind cu nerușinare că „luptă” împotriva flagelului homosexualității, inițiatorii, activiștii și susținătorii inițiativei propun, iar Parlamentul votează cu o covârșitoare majoritate, ca fie scoși în afara legii orice părinți care nu sunt o pereche formată dintr-un bărbat și o femeie. Ceea ce nu mai este idiot. Este ticălos, de-a dreptul.
(5.3) În susținerea aberantei inițiative, inițiatorii, susținătorii și parlamentarii dezinformează publicul cum că ar apăra „valorile creștin ortodoxe”. Precum și „tradițiile poporului român”. Asta, pe când niciunul dintre ei, nici măcar capii bisericilor implicate, nu sunt în stare să pună degetul pe ce valoare anume creștin-ortodoxă apără ei când propun ca familia să fie definită în Constituția României ca fiind formată doar și numai dintr-un bărbat și o femeie. De câte ori sunt întrebați asta, sar în sus, de parcă le-ar cere cineva să se lepede de Dumnezeu. Schimbă vorba, se răstesc la cel ce întreabă, îl acuză de blasfemie, de trădare de neam și de țară, de vândut al străinilor, de reptilism, de conspirația universală împotriva vașnicului popor geto-daco-trac, și aplică orice altă diversiune, numai să nu spună scurt și cu nume despre ce valoare sau ce valori ar fi vorba. Cât despre tradiții, nici măcar nu se omoară să ne spună ce sunt acelea, tradițiile.
(5.4) De altfel, orice opoziție la inițiativa cetătețească de modificare a Constituției României în minusculul punctișor de definire a familiei este considerată, din start, ca fiind anti-valorile naționale, anti-creștin-ortodoxă, anti-națională, anti-tradițională, anti-populară, anti-română și chiar anti-Dumnezeu. 
6. Dacă întreaga poveste este doar un exercițiu de putere, de influență (și nu avem niciun argument că nu ar fi așa), atunci succesul acestei „inițiative cetățenești” va consfinți puterea și influența deținute de inițiatorii reuniți în „Coaliția pentru Familie”. Iar această putere este exclusiv anti-democratică. Dar și anti-românească și anti-europeană. Și nimeni nu știe astăzi la ce le trebuie o asemenea putere și o asemenea influență asupra treburilor României, la nivelul cel mai strategic cu putință.