Ce îi mișcă pe români?

În cultura românească, este de bon ton să se țină seama de apartenența etnică a fiecărui cetățean român. Chiar înainte de a ști despre cineva că este deștept sau prost, cinstit sau ticălos, cuminte sau parșiv, va trebui să știm că este ungur, sau țigan, sau grec, sau ce o mai fi acel cineva. Iar dacă acel cineva se întâmplă să fie român, trebuie neapărat să ne lămurim de unde este el sau ea. Poate că este oltean ori olteancă, ori bănățean sau bănățeancă și așa mai departe.

Este de mirare că nimeni nu a propus încă analiza obligatorie pentru fiecare cetățean român a acidului dezoxiribonucleic, mai cunoscut sub prescurtarea de ADN (sau DNA, prescurtare de inspirație anglo-saxonă) și care conține instrucțiunile de natură biologică date celulei proprii de înaintași. Am putea astfel să știm cu certitudine nu numai cine este țingan, ungur, sas ori sârb, ori turc sau român de la munte sau de la câmpie, dar și ce origine tracă, greacă, romană, avară, cumană, slavă sau indiană are respectiva persoană.

Probabil nu s-a instituit o asemenea regulă de frică să nu se afle cât de amestecat ar fi sângele europenilor de pe la noi. Am putea afla, de exemplu, că cetățeanul care, mai deunăzi, a sărbătorit ziua de 15 martie atât de dragă urmașilor revoluționarilor maghiari de la 1848 condamnând la moarte și spânzurând un manechin cu poza lui Avram Iancu lipită pe scăfârlie, ar putea să fie chiar el un urmaș al Iancului, deoarece este de notorietate că acesta umbla din crâșmă în crâșmă și din femeie în femeie, în ultima parte a vieții. Și, deci și-ar fi putut lăsa sămânța impregnată cu ADN-ul propriu și într-o strămoașă a justițiarului de secol 21.

Faptul că un ins s-a jucat cu o păpușă în stradă a făcut rating la posturile de televiziune și s-a plimbat și pe internet, în „rețelele de socializare”. Spre deosebire de alții, un asemenea episod ar trebui să ridice o singură întrebare serioasă: ce îi mișcă pe români?

Asta cu atât mai mult cu cât, pe 20 martie, se vor împlini 21 de ani de la așa-zisele „evenimente de la Târgu Mureș”, care au constat în încleștări violente între români și maghiari și soldate cu cinci morți și numeroși răniți în ambele tabere. Țărani români și maghiari din sate mai apropiate sau mai îndepărtate de oraș s-au urcat în autobuze și au venit la Târgu Mureș să îi bată pe ceilalți. Ce i-a mișcat atunci? Ce i-a făcut să își pună viața sau măcar sănătatea în pericol și să se transforme din oameni cu frica lui Dumnezeu într-o gloată violentă?

Într-o anchetă făcut la puțină vreme după acele evenimente în Ibănești, o localitate din care venise la Târgu Mureș victima foarte mediatizată Mihăilă Cofariu, la întrebarea ce au avut românii de acolo cu maghiarii de la oraș, un grup de bătrâni ai satului au invocat atrocitățile de pe timpul ocupației ungurești a Ardealului, în 1940 – 1944, în urma Dictatului de la Viena, în special în localitățile Ip și Trăznea. Numai că, despre acele atrocități țăranii aflaseră din cărți și folclorul de propagandă.

La întrebarea ce li s-a întâmplat personal lor sau cunoscuților sau cuiva din sat pe timpul ocupației de patru ani, singurul caz care a putut fi menționat a fost că un consătean care mergea pe jos dintr-un sat în altul a fost surprins de o patrulă militară maghiară (honvezi), iar unul dintre ostași i-a tăiat poalele cămășii până sub chimir, ca să semene cu ținuta ungurească, deși românii din partea aceea se mândresc cu faptul că portul lor este același cu cel al dacilor imortalizați în monumentele Romei, în special Columna lui Traian și Arcul de Triumf al lui Constantin. Numai că, pentru poalele unei cămăși, fie ele chiar și simbolul identiății proprii, nu merită să mori. Mai bine coși altă cămașă și îi arăți honvedului că nu ai putut fi înfrânt atât de ușor.

Dar pentru spânzurarea în bătaie de joc a portretului Crăișorului Munților, cum era cunoscut în epocă Avram Iancu, ce ar trebui să facă cetățeanul român?

În prinicipiu, ar trebui să plătească taxe și impozite. Și atât. Eventual, ar trebui să controleze și să supervizeze democratic cum acele taxe și impozite sunt folosite de guvernanți pentru a-i proteja cetățeanului român demnitatea și valorile.

Ce ar trebui un parlamentar din opoziție să facă în aceiași problemă? Ar trebui să facă imediat o interpelare sau să îl cheme pe ministrul administrației și internelor să spună cine a aprobat o asemenea demonstrație publică și ce sancțiuni a primit pentru abuzul de funcție, sau, dacă nu a fost aprobată condamnarea și spânzurarea în stradă a efigiei Iancului, ce s-a întreprins pentru încetarea episodului și ce amendă a fost aplicată făptașului.

În loc de acestea, parlamentarul de opoziție, în special când este leader de partid, se duce la televizor să deplângă situația gravă creată, să avertizeze că asemenea manifestări vor fi și mai grave în viitorul apropiat și să se pregătească să mai rămână odată în minoritate la cea de-a unsprezecea moțiune de cenzură penibliă la adresa puterii corupte, inepte dar inamovibile.

Și tot în loc de acestea, cetățeanul român face rating la posturile de televiziune care „dezbat” cazul cu păpușa spânzurată, mai comentează pe Facebook și, în rest, lasă guvernanții să folosească cum vor ei banul public pe care tot cetățeanul român l-a dat din casă.

Că de mișcat, dacă nu s-au mișcat ei românii ăia de la 1848, care l-au lăsat pe Avram Iancu să umble de nebun și să vorbească singur prin munți și l-au mai și certat că îi face de rușine, de ce s-ar mișca ei împotriva proastei guvernări a României în toate domeniile, chiar și în cel al apărării demnității și valorilor naționale?

Deci, chiar nimic nu îi mai mișcă pe români!

4 martie: o lecție demult uitată

4 martie 1977 a căzut într-o vineri, ca și anul acesta 2011. Și a fost cam la fel de frig ca și acum. Iar pe seară a fost cutremurul cel mare. A durat destul de mult, de parcă nu se mai termina. Ulterior s-a aflat că peste un minut s-a tot cutremurat pământul cu tot ce era pe scoarța lui.

Un tânăr ofițer de infanterie tocmai ațipise în camera părinților, în fața televizorului. La un moment dat, mama lui i-a strigat: scoală-te, că e cutremur! Aha, e cutremur, s-a gândit el, trezindu-se și ascuțindu-și simțurile, ca să vadă cum e un cutremur de pământ. Nu mai văzuse niciodată unul. La precedentul, care zdrăngănise paharele în vitrină și legănase lampa din tavan era tot așa acasă, unde locuia cu părinții, și tocmai adormise, iar aceștia nu au vrut să îl trezească, că era obosit după serviciu. Iar lui i-a părut rău atunci că ratase evenimentul, dar acum era gata să vadă ce și cum e cu cutremurul.

Prima observație a fost că nu se mai oprea. La etajul cinci al blocului de opt etaje și la scara din mijloc, acest lucru îți dădea impresia că ești prins într-o cutie ai cărei pereți te pot strivi dacă nu chiar acum, atunci cu siguranță la următorul șoc. Iar aceste șocuri se succedau la interval de secunde și erau unul mai aprig decât celălalt. Și întotdeauna mai urma unul, apoi altul și altul, de parcă ar fi avut de gând să se oprească numai când blocul, cu tine în el cu tot, s-ar fi făcut fărâme. Una din poveștile de după cutremur era că niște muncitori făceau reparații de seară cocoțați pe un turn de răcire al unei termocentrale, care are o oarecare legănare în mod normal, când i-a prins cutremurul din 4 martie și așa de cumplită și, mai ales de lungă a fost zgâlțâiala acolo sus, la sute de metri înălțime, încâ au vrut să își desfacă centurile de siguranță și să se arunce în gol, numai să se termine odată.

Dar ofițerul nostru de infanterie nu se speria cu una cu două. Nu își blocase mintea în așteptarea deznodământului catastrofic, ci încerca să dea un sens lucrurilor care se întâmplau în jurul lui și să anticipeze ce va urma, ca să fie pregătit. Tatăl lui, om autoritar și independent, care își asuma cu ușurință și naturalețe responsabilitatea, a scos un geamăt greu de descris, și-a apucat soția de cot și s-au repezit spre ușa de ieșire din apartament. Dar tânărul ofițer i-a oprit cu o comandă: stați, unde vă duceți? Rămâneți aici! Asta pentru că el deja își imaginase traseul până în stradă și acesta presupunea ieșirea prin casa scărilor, care avea o particularitate: nu era încorporată în construcția blocului, ci era o structură separată, legată de bloc prin balcoane de acces în apartamente. Iar el era convins că, dacă este să cadă, casa scărilor va cădea mai repede decât ditamai blocul.

În zilele următoare, când se va ocupa de câteva dintre blocurile căzute în București, își va da seama că nu există o soluție salvatoare. Unii, într-adevăr, au murit în casa scărilor și le-a rămas apartamentul intact, cum au fost Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț, doi monști sacri ai entertaimentului românesc de atunci. Alții au rămas în cameră și au fost striviți acolo. Un domn de la ultimul etaj din blocul Casata stătea în fotoliu la televizor și nu a făcut altceva decât să își încleșteze degetele de brațele acestuia iar în final s-a trezit în stradă, bine-merci, în condițiile în care blocul s-a făcut praf, cu zeci de victime în el. La un alt bloc, cu restaurant la parter, oamenii au ieșit pe geamurile mari și sparte ale restaurantului direct în stradă. Doar că cei care au ieșit pe geamul din dreapta au scăpat, pe când cei ce au ales geamul din stânga au fost striviți de balcoanele care au căzut exact peste ei. Se spunea atunci că, la Zimnicea, unde nu a mai rămas nici o casă în picioare, a murit un singur om, deoarece nu existau blocuri, iar oamenii au putut ieși din case în câteva secunde. Deci, singurul criteriu de a scăpa cu bine dintr-un cutremur devastator este să ai noroc și viață mai lungă decât atât.

Însă blocul acesta nu cădea, deși era scuturat zdravăn. Proptit în tocul ușii, așa cum auzise el că trebuie făcut, ofițerul nostru putea privi pe geam cum blocul de peste drum ba dispare cu totul, ba umpe toată fereastra, așa de tare se înclina blocul său. Dar nu cădea.

După care a fost liniște. Preț de câteva secunde. Apoi s-au auzit vecinii de palier strigând și repezindu-se pe scări în jos și îndemnându-i pe ceilalți să iasă reprede în stradă, până nu e prea târziu. Apoi iarăși liniște. Eroul acestei povestiri parcă știa de undeva că replicile cutremurului mare sunt de obicei mai mici decât acesta. Și nici nu îi venea să creadă că poate exista un cutremur mai mare decât cel prin care tocmai trecuse. De aceea a convenit împreună cu părinții lui că au scăpat cu bine. S-au gândit ei că ar trebui să iasă și să vadă ce s-a întâmplat în jur. Ca urmare, s-au îmbrăcat bine, pentru că era fring noaptea aceea, și au coborât. Cum locuiau în centrul Bucureștilor, au putut să vadă că acolo unde era blocul Nestor, care avea la parter o cofetărie cu cea mai bună înghețată de ciocolată din București, era acum un morman de moloz, pe care se vedeau umbre agitând lanterne. Apoi au văzut că s-a prăbușit și blocul cu cofetăria Scala, și cel cu cofetăria Casata, de pe Bulevardul Magheru.

Aici este de lucru, s-a gândit tânărul locotenent, după care s-a dus acasă să se culce. Să nu credeți că era nesimțit sau laș. Pur și simplu și-a dat seama, privind blocurile acelea făcute praf, că, în următoarele ore nu se poate face nimic decât să se organizeze intervenția, iar asta nu era treaba lui. Ca urmare, a preferat să aibă câteva ore de somn. Acestea au fost și ultimile ore de somn adevărat pentru următoarea săptămână. Spre dimineață, îmbrăcat bine, spălat și odihnit, a ajuns la plutonul său. A fost ultimul sosit în unitate și primul care a plecat la intervenție. Zorii zilei l-au găsit încercând să salveze un tânăr ajuns în subsolul blocului Wilson și blocat de o grindă de beton care îi prinsese un picior. Practic, ca să îl scoată de acolo au trebuit să ridice tot blocul cu câțiva centrimetri.

Dar destinația finală a detașamentului său de intervenție era blocul Casata, aproape de Piața Romană. Acolo, în dimineața zilei de 5 martie 1977, se desfășura, în stradă, cea mai dramatică lecție despre om și nimicnicia lui în fața naturii. Blocul se prăbușise ca un sandwich cu multe straturi pe care îl strivești între palme. Dintre feliile de planșeuri ce ajunseseră la o jumătate de metru una de alta, ieșeau în afară piese de mobilier și corpuri umane. Cei de la etajul doi-trei erau acum la nivelul străzii. Acolo, o femeie tânără, încă în viață, ieșită doar pe jumătate din capcana de beton, primea îngrijiri medicale. Apoi s-a stins fără ca cineva să îi răspundă la întrebarea insistentă dacă fetița ei a scăpat cu viață sau nu. Nu scăpase.

Blocul acela avea o semnificație deosebită în dimineața acelei zile. Era primul bloc pe care îl vedeai căzut de cum intrai pe Bulevardul Magheru, venind dinspre Piața Romană. Adică venind dinspre Nordul Capitalei, unde locuia protipendada de atunci, inclusiv toată șefimea comunistă, cazată în casele negustorești sau boierești de pe străzile cu nume de capitale ale lumii. De acolo a ajuns în fața blocului Casata și comandantul Armatei de București, generalul Militaru. S-a oprit lângă locotenentul nostru și, cu ochii ațintiți pe clădirea dărâmată, l-a întrebat cu glas încet: or fi și morți? Întorcând capul, tânărul ofițer și-a dat seama că generalul era pierdut. Deși privea, nu vedea nimic. Atunci, ca pe un copil, locotenentul l-a luat pe general la pregătire și i-a arătat câteva corpuri care atârnau din dărmături și care nu mai dădeau semne de viață.

Tot la acel bloc și tot lângă ofițerul nostru s-a oprit și Nicolae Ceaușescu, venit acolo direct din Africa. Era bronzat omul, cu un bronz nefiresc, de tipul cucoanelor ce se tratează la solar, așa că nu îți puteai da seama după paloare cât de afectat era el de ceea ce vedea. Doar că a rămas cu gura căscată, așa cum se întâmplă cînd ridici capul prea mult pe spate și falca îți rămâne unde era înainte. Apoi, ca o babă, și-a pus mâna la gură.

Dar, atât generalul cât și conducătorul de partid și de stat au uitat repede lecția umilinței predată acolo, în stradă, de acel bloc. Și au mai uitat ei imediat și că doar armata era acolo și în măsură să mai salveze ce se mai putea salva. Doar două zile mai târziu, era deja constituit un detașament de o sută-două de inși, cine știe de unde adunați, care au primit uniforme noi de „gărzi patriotice” și care umblau cu autobuzele de la un bloc căzut la alt bloc căzut. Cum apăreau, se urcau pe dărâmături și începeau să împingă bucăți de moloz la vale. Peste cinci minute apărea și Ceaușescu să inspecteze cum decurge operațiunea de salvare a celor prinși sub dărâmături, operațiune care, în mintea lui și conform dovezilor din fața ochilor, era sub control și dusă cu succes de acele gărzi patriotice atât de dragi lui. De cum pleca de acolo, gardienii patrioți se urcau în autobuzele cu care veniseră și treceau la obiectivul următor. Deci armata nici nu era pe acolo. Doar că, atât locotenentul nostru, cât și toți ceilalți militari, lucrau pe vremea aceea în două ture de câte zece ore, pe dărâmături și în cazarmă. Tot ofițerul de care vorbim aici a fost și martorul unei scene incredibile în acea vreme. Elena Ceaușescu, care nu avea încă o autoritate publică, îl înjura la propriu de mamă pe un general de care nu era mulțumită. Iar generalul, mai că nu întindea palma, să fie și bătut cu liniuța, ca la școală.

Deci, dacă acei conducători de atunci, care trecuseră printr-o situație atât de serioasă cum a fost cutremurul din 4 martie 1977, nu au apreciat sau au uitat imediat ce este important în viață și ce nu, precum și ce valoare are armata în momente de restriște, de ce să ne mai mirăm că cei de astăzi, în frunte cu înlocuitorul Ceaușescului la cârma Cotrocenilor, desconsideră complet acest domeniu al puterii statului, dacă nu cumva sunt chiar împotriva lui.

(Publicat și preluat de pe poporul.ro)